Ieri, putin dupa pranz...
Plec grabita de acasa.
La intrare o vecina, unica vecina normalo-simpatica.
Schimbam vreo 5 min bla-bla-uri politicoase si ii spun ca trebuie sa plec, intarzii...
Bizar caci nu-mi amintesc cu acuratete ultimile propozitii, insa in final imi zice:
"Atat doar, sa nu te indragostesti de cine nu trebuie...".
Now... WHAT IS THAT SUPPOSED TO MEAN?!?!
Am ramas muta; ieri toata ziua m-a bantuit fraza respectiva...
miercuri, 19 decembrie 2007
Dezamagiri...
Atentie!!! Post ce depaseste limita decenta de intindere!
Se apropie Craciunul, sunt si mai darnica cu vorbele... :)))
Sunt momente in viata cand esti dezamagit. Sunt momente in viata cand dezamagirea vine din partea prietenilor... Si sunt multe momentele in care rezisti cu stoicism dezamagirii, inima nu ti-e facuta chiar bucati, merge carpita atat cat sa nu se observe... Asta pana intr-un punct cand paharul dedicat dezamagirilor usoare, care nu te otravesc defnitiv, se umple si incet-incet incepe sa se revarse...
Si atunci...nu-i bine, nu-i placut, nu-i simplu.
Oameni suntem cu totii si gresim. Fiecare are zile proaste, momente de "no love, no glory", insa sunt fapte care au nefericita propietate de a fi "declansatoare" si atunci nu stiu cum se face ca si micile clipe, cand resepctiva persoana te-a mai sifonat, devin pe nepusa masa uriase si nu mai pot fi trecute cu vederea. Si, mai rau, (cel putin in cazul perceptiilor mele) devin ca un bulgare de zapada care tot creste si tot creste, hranindu-si energia distrugatoare din vechi evenimente netrecute la catastiful principal si dosite prin ungherele sufletului in speranta ca daca totul va merge bine pe viitor, ele vor disparea de tot si nimeni nu-si va mai aduce aminte de ele...
Nimeni...in afara de mine!
Nu stiu daca e bine sau nu, dar eu nu pot uita(de tot) lucrurile ce mi se intampla. Pot sa iert si inca cu inima foarte deschisa, sa fiu sincera in dorinta mea de a uita si a ierta. Si merge "jucaria" pana cand bateriile bunei purtari, a prieteniei sincere si altruiste, se termina. Si atunci incep sa-mi amintesc...
Dintr-o data mi se revarsa peste cap, ca un container plin cu reziduri(de suflet), tot ce m-a deranjat de-a lungul anilor(de asa numita "prietenie"), tot ce am trecut cu vederea, am uitat sau am iertat...
Mici si, poate, nu foarte insemnate, dar puse cap la cap, pe mai sus precizatul model al bulgarelui, capata proportii maricele, proportii ce transforma cercul frumos si perfect al prieteniei in ceva colturos, zgrumturos, greoi...
Stau si ma intreb uneori daca nu sunt eu prea idealista, prea perfectionista, poate prea atenta la detalii...
Insa apoi imi amintesc ca eu asa sunt si-mi si place pe deasupra. Ador sa fiu atenta la detalii... Viata se construieste din detalii... nu le poti ignora la nesfarsit. Sunt pretentioasa si perfectionista caci, de vreme ce eu intr-o prietenie imi pun sufletul pe tava si ofer incredere si credit, doresc sa fiu tratata cu respect egal, iar cata vreme eu am tmp sa-mi analizez comportamentul fata de ceilalti, am timp si curaj sa spun un "im cer scuze" sau un "iarta-ma" atunci cand am fost nechibzuito-neatenta-neprietenoasa-nesabuita, atunci am pretentia si de la celalalt(pion in prietenia noastra) sa aiba timp...
Nu o data mi-am dat seama ca in relatii (de la prietenii frumoase si mai sus, pe scara relatiilor...) tind sa ofer mai mult decat primesc si asta total dezinteresat. De mica ma atentiona mama ca oricat de nobila este atitudinea mea, tot eu voi fi cea care va suferi caci asa e lumea, de multe ori meschina si rea... Si, evident, nu o data a avut si dreptate.
Insa eu ma incapatanez sa ma port la fel chiar daca riscul de dezamagire este mare. Eu asa stiu sa traiesc, la intensitate mare, prieteniile si iubirile. Sunt increzatoare ca intr-o zi voi intalni persoana care imi va acorda cel putin la fel de multa afectiune si atentie(si consideratie si credit si dovezi de prietenie) pe cat ii ofer si eu.
Nu, nu vreau sa fiu nemultumita acum. Fraza de mai sus era mai mult legata de dragoste-iubire unde, pana acum, am primit mai multe "suturi" decat "imbratisari", cu toate ca, fie si asa, ii multumesc Cerului zi de zi de mii de ori pentru ACELE putin momente in care viata si EL m-au tratat ca pe unica printesa din regat. Uneori poti pune in balanta un numar egal de clipe la cantarit sau chiar inegal(tristetile fiind mai multe cantitativ), insa balanta sa se incline in partea trairilor frumoase si delicios de minunate, desi ele fiind minoritare in balanta sufletului meu... Si asta pe motiv ca, atata vreme cat incercarile grele si tristetile nu te-au doborat, se poate ca putinele momente de intensa fericire si delir al simturilor si al inimii sa atarne mai greu, sa fie mai importante si mai luminoase-stralucitoare decat celelalte...
Well, da, am batut putin campii poate din dorinta de a-mi reaminti mie(si, cine stie, si altora care uitasera) ca e minunat sa nu uiti sa fii recunoscator si fericit pentru darurile de suflet primite de la viata...
Revenind la dilema-problema cu prietenii ce te dezamagesc si la dezamagirile care, dupa o perioada de eroziune mocnita, zgarie irecuperabil matasea inimii...
In ciuda faptului ca recent am primit o asemenea "zgarietura"(zgarietura care, evident, a dezgropat si alte tentative de "vatamare" mai demulticel... inca din anii de scoala cand mi-am dat seama ca eram mintita - prietenul de care imi povestea se topea instantaneu in momentul in care, fata in fata, constatam ca ups, nu exista sau sfidata sau "aburita"; inca de cand mi-am dat seama ca gloata de prieteni de la "tara", semnificativ mai putin interesata si mai putin inzestrata cu "prieteni calda si psoaspata" si cu mai putine de oferit dezinteresat, era mai apreciata decat mine, fraiera de la oras; inca de cand a murit bunicu' si nu a fost in stare sa exprime o sincera parere de rau ci doar o tristete mimata de durata unei milisecunde, scaldata apoi in obisnuita nepasare; si, nu atat de demult, inca de anul asta cand am mai realizat o data, daca mai era nevoie, ca pare-mi-se nu avem nimic in comun(trist si enervant, dar cred ca sunt persoane care-mi citesc blogul si care stiu mai multe despre mine,referitor la trairi-iubiri-vise, decat stie ea, cea care se bucura de statutul de "prietena" - nici macar acel nobil sentiment de prietenie ce credeam ca ne leaga inca de cand jucam elastic prin fata blocului -; nu avem ce discuta - in afara de banalitati si in afara de constatarea ignorantei lumii in care pluteste -; nu ne cunoastem aproape deloc pe "dinauntru", desi eu am facut stradanii mari - ; exemplele ar putea continua la nesfarsit, insa nu mai am chef. Picatura ce a umplut paharul a fost nefericita zi in care nu am ajuns la Viena - si asta nu din vina mea - iar din partea "cealalalta" am primit doar aceeasi nepasare-ignoranta-zeflemitoare, desi, fra incercarea de a ma victimiza, de altfel am depasit momentul, acum fac doar evaluarea, puteam fi noi in accidentul ce mi-a sugrumat accesul la aeroport... No - more - comments!), am primit si multe dovezi de prietenie egal impartasita si frumos ambalata...
Si asta, spre minunarea mea, de la oameni de la care nu speram asa ceva...
Asadar, ca sa inchei lunga pledoarie pentru prietenii sanatoase(si deci pentru exterminarea prieteniilor otravitoare si nocive; caci, nu-i asa?!, in dragoste oricum nu scapam de urcusuri si coborasuri, de rani si zgarieturi, macar prieteniile sa ne fie senine si curate...), pot spune ca :
1 - Sunt decisa sa-mi fac ordine in relatiile de amicitie-prietenie si sa pastrez doar ce-mi face bine si ma imbogateste sufleteste.
2 - Sunt dispusa sa iert si sa trec cu vederea chiar si daca persoana respectiva a intrat cu escavatorul la mine in suflet, atata vreme cat voi primi din partea celalalta minime dovezi de respect, consideratie si prietenie...
3 - Sunt foarte fericita si pururi recunscatoare ca, printre tot felul de buruieni (unele care au crescut frumos si nu s-au transformat in plante carnivore au ramas in gradina si se bucura si azi de atentie si respect; nu fac discriminari in proveninenta ci in comportamentul de pe parcurs), viata mi-a dat putine, dar splendide, prietenii ce ma veselesc mereu, prieteni ce stiu fara doar si poate ca-mi vor fi alaturi mereu, dezinteresat..., prieteni ce gandesc despre mine la fel cum gandesc si eu despre ei...
Si atunci cand starea de echilibru domneste, armonia se asterne si totul pare luminos si incantator...
Se apropie Craciunul, sunt si mai darnica cu vorbele... :)))
Sunt momente in viata cand esti dezamagit. Sunt momente in viata cand dezamagirea vine din partea prietenilor... Si sunt multe momentele in care rezisti cu stoicism dezamagirii, inima nu ti-e facuta chiar bucati, merge carpita atat cat sa nu se observe... Asta pana intr-un punct cand paharul dedicat dezamagirilor usoare, care nu te otravesc defnitiv, se umple si incet-incet incepe sa se revarse...
Si atunci...nu-i bine, nu-i placut, nu-i simplu.
Oameni suntem cu totii si gresim. Fiecare are zile proaste, momente de "no love, no glory", insa sunt fapte care au nefericita propietate de a fi "declansatoare" si atunci nu stiu cum se face ca si micile clipe, cand resepctiva persoana te-a mai sifonat, devin pe nepusa masa uriase si nu mai pot fi trecute cu vederea. Si, mai rau, (cel putin in cazul perceptiilor mele) devin ca un bulgare de zapada care tot creste si tot creste, hranindu-si energia distrugatoare din vechi evenimente netrecute la catastiful principal si dosite prin ungherele sufletului in speranta ca daca totul va merge bine pe viitor, ele vor disparea de tot si nimeni nu-si va mai aduce aminte de ele...
Nimeni...in afara de mine!
Nu stiu daca e bine sau nu, dar eu nu pot uita(de tot) lucrurile ce mi se intampla. Pot sa iert si inca cu inima foarte deschisa, sa fiu sincera in dorinta mea de a uita si a ierta. Si merge "jucaria" pana cand bateriile bunei purtari, a prieteniei sincere si altruiste, se termina. Si atunci incep sa-mi amintesc...
Dintr-o data mi se revarsa peste cap, ca un container plin cu reziduri(de suflet), tot ce m-a deranjat de-a lungul anilor(de asa numita "prietenie"), tot ce am trecut cu vederea, am uitat sau am iertat...
Mici si, poate, nu foarte insemnate, dar puse cap la cap, pe mai sus precizatul model al bulgarelui, capata proportii maricele, proportii ce transforma cercul frumos si perfect al prieteniei in ceva colturos, zgrumturos, greoi...
Stau si ma intreb uneori daca nu sunt eu prea idealista, prea perfectionista, poate prea atenta la detalii...
Insa apoi imi amintesc ca eu asa sunt si-mi si place pe deasupra. Ador sa fiu atenta la detalii... Viata se construieste din detalii... nu le poti ignora la nesfarsit. Sunt pretentioasa si perfectionista caci, de vreme ce eu intr-o prietenie imi pun sufletul pe tava si ofer incredere si credit, doresc sa fiu tratata cu respect egal, iar cata vreme eu am tmp sa-mi analizez comportamentul fata de ceilalti, am timp si curaj sa spun un "im cer scuze" sau un "iarta-ma" atunci cand am fost nechibzuito-neatenta-neprietenoasa-nesabuita, atunci am pretentia si de la celalalt(pion in prietenia noastra) sa aiba timp...
Nu o data mi-am dat seama ca in relatii (de la prietenii frumoase si mai sus, pe scara relatiilor...) tind sa ofer mai mult decat primesc si asta total dezinteresat. De mica ma atentiona mama ca oricat de nobila este atitudinea mea, tot eu voi fi cea care va suferi caci asa e lumea, de multe ori meschina si rea... Si, evident, nu o data a avut si dreptate.
Insa eu ma incapatanez sa ma port la fel chiar daca riscul de dezamagire este mare. Eu asa stiu sa traiesc, la intensitate mare, prieteniile si iubirile. Sunt increzatoare ca intr-o zi voi intalni persoana care imi va acorda cel putin la fel de multa afectiune si atentie(si consideratie si credit si dovezi de prietenie) pe cat ii ofer si eu.
Nu, nu vreau sa fiu nemultumita acum. Fraza de mai sus era mai mult legata de dragoste-iubire unde, pana acum, am primit mai multe "suturi" decat "imbratisari", cu toate ca, fie si asa, ii multumesc Cerului zi de zi de mii de ori pentru ACELE putin momente in care viata si EL m-au tratat ca pe unica printesa din regat. Uneori poti pune in balanta un numar egal de clipe la cantarit sau chiar inegal(tristetile fiind mai multe cantitativ), insa balanta sa se incline in partea trairilor frumoase si delicios de minunate, desi ele fiind minoritare in balanta sufletului meu... Si asta pe motiv ca, atata vreme cat incercarile grele si tristetile nu te-au doborat, se poate ca putinele momente de intensa fericire si delir al simturilor si al inimii sa atarne mai greu, sa fie mai importante si mai luminoase-stralucitoare decat celelalte...
Well, da, am batut putin campii poate din dorinta de a-mi reaminti mie(si, cine stie, si altora care uitasera) ca e minunat sa nu uiti sa fii recunoscator si fericit pentru darurile de suflet primite de la viata...
Revenind la dilema-problema cu prietenii ce te dezamagesc si la dezamagirile care, dupa o perioada de eroziune mocnita, zgarie irecuperabil matasea inimii...
In ciuda faptului ca recent am primit o asemenea "zgarietura"(zgarietura care, evident, a dezgropat si alte tentative de "vatamare" mai demulticel... inca din anii de scoala cand mi-am dat seama ca eram mintita - prietenul de care imi povestea se topea instantaneu in momentul in care, fata in fata, constatam ca ups, nu exista sau sfidata sau "aburita"; inca de cand mi-am dat seama ca gloata de prieteni de la "tara", semnificativ mai putin interesata si mai putin inzestrata cu "prieteni calda si psoaspata" si cu mai putine de oferit dezinteresat, era mai apreciata decat mine, fraiera de la oras; inca de cand a murit bunicu' si nu a fost in stare sa exprime o sincera parere de rau ci doar o tristete mimata de durata unei milisecunde, scaldata apoi in obisnuita nepasare; si, nu atat de demult, inca de anul asta cand am mai realizat o data, daca mai era nevoie, ca pare-mi-se nu avem nimic in comun(trist si enervant, dar cred ca sunt persoane care-mi citesc blogul si care stiu mai multe despre mine,referitor la trairi-iubiri-vise, decat stie ea, cea care se bucura de statutul de "prietena" - nici macar acel nobil sentiment de prietenie ce credeam ca ne leaga inca de cand jucam elastic prin fata blocului -; nu avem ce discuta - in afara de banalitati si in afara de constatarea ignorantei lumii in care pluteste -; nu ne cunoastem aproape deloc pe "dinauntru", desi eu am facut stradanii mari - ; exemplele ar putea continua la nesfarsit, insa nu mai am chef. Picatura ce a umplut paharul a fost nefericita zi in care nu am ajuns la Viena - si asta nu din vina mea - iar din partea "cealalalta" am primit doar aceeasi nepasare-ignoranta-zeflemitoare, desi, fra incercarea de a ma victimiza, de altfel am depasit momentul, acum fac doar evaluarea, puteam fi noi in accidentul ce mi-a sugrumat accesul la aeroport... No - more - comments!), am primit si multe dovezi de prietenie egal impartasita si frumos ambalata...
Si asta, spre minunarea mea, de la oameni de la care nu speram asa ceva...
Asadar, ca sa inchei lunga pledoarie pentru prietenii sanatoase(si deci pentru exterminarea prieteniilor otravitoare si nocive; caci, nu-i asa?!, in dragoste oricum nu scapam de urcusuri si coborasuri, de rani si zgarieturi, macar prieteniile sa ne fie senine si curate...), pot spune ca :
1 - Sunt decisa sa-mi fac ordine in relatiile de amicitie-prietenie si sa pastrez doar ce-mi face bine si ma imbogateste sufleteste.
2 - Sunt dispusa sa iert si sa trec cu vederea chiar si daca persoana respectiva a intrat cu escavatorul la mine in suflet, atata vreme cat voi primi din partea celalalta minime dovezi de respect, consideratie si prietenie...
3 - Sunt foarte fericita si pururi recunscatoare ca, printre tot felul de buruieni (unele care au crescut frumos si nu s-au transformat in plante carnivore au ramas in gradina si se bucura si azi de atentie si respect; nu fac discriminari in proveninenta ci in comportamentul de pe parcurs), viata mi-a dat putine, dar splendide, prietenii ce ma veselesc mereu, prieteni ce stiu fara doar si poate ca-mi vor fi alaturi mereu, dezinteresat..., prieteni ce gandesc despre mine la fel cum gandesc si eu despre ei...
Si atunci cand starea de echilibru domneste, armonia se asterne si totul pare luminos si incantator...
duminică, 16 decembrie 2007
Prizoniera...
Asa ma simt...
Prizoniera in propria-mi viata. Exista ceva mai patetic si mai trist de atat?!
Ma simt ca un personaj intr-o poveste, dar al carui loc nu este acolo.
Vreau sa evadez, sa rup peretii de carton ai povestii ce ma tine prizoniera si sa-mi recapat viata, libertatea, linistea, surasul, optimismul molipsitor...
De cateva luni parca am intrat din greseala la un film 3D. La inceput era frumos, era visul meu de o viata pus atent in scena, eram in al noulea cer..., insa apoi... Apoi ceva s-a defectat, totul s-a intunecat, basmul meu s-a transformat in vis urat. Un vis urat din care nu reusesc sa ies si pe care nu reusesc sa-l convertesc cu nici un chip in ceva frumos si senin cum era la inceput...
Totul este atat de obositor.
Milioane de ganduri ma invadeaza zilnic, clipa de clipa, cer atentie, ma seaca de puteri si de energie, ma incarca negativ...
E un cerc al naibii de vicios in care am intrat, iar ca sa ies am nevoie exact de energia ce imi este "ilicit" sustrasa de personajul secundar din film...
[Stiti, ca in basmul cu Craiasa Zapeziii care il rapseste pe baietel si il vrajeste, facandu-i inima de gheata... iar el nu o mai recunoaste pe fetita, desi la inceput erau prieteni si se tineau de mana in padure.... (basm adaptat, leave me alone!!!! :-)))) ]
Un film fara happy end, film in care sunt partasa fara voie...Eu cumparasem bilete in primul rand la o poveste romantica, actuala, minunat de perfecta, dar se pare ca m-au mintit la casa de bilete... Mi-au dat bilete la alt film...
In cutia de carton a filmului ce se deruleaza sub ochii mei neputinciosi sunt doar 2 actori, insa pe margine sunt multi, prea multi privitori "binevoitori"...
Se uita mirati, de sus, la scurt metrajul meu, ca la un glob de cristal cu zapada, cu 2 papusi inauntru pe care le misti odata cu zgaltairea globului si pe care le poti elibera prin simpla spargere a globului...
Ei nu inteleg nimic, de acolo din lumea lor, straina si rece..., totul pare simplu, peace of small cake... Pentru ca nu este povestea lor.
Si nefiind ei actori in rolurile principale, capacitatea de empatie e redusa la cota-politicoasa-de avarie, atat de iritant si de nedrept pentru cei prinsi in mrejele unei povesti deturnate de spirite malefice, ganduri obsesive, coordonate gresit desenate, de la finalul sau perfect si inaltator, gingas si simplu, ca un zambet de copil...
De copil indragostit!
Prizoniera in propria-mi viata. Exista ceva mai patetic si mai trist de atat?!
Ma simt ca un personaj intr-o poveste, dar al carui loc nu este acolo.
Vreau sa evadez, sa rup peretii de carton ai povestii ce ma tine prizoniera si sa-mi recapat viata, libertatea, linistea, surasul, optimismul molipsitor...
De cateva luni parca am intrat din greseala la un film 3D. La inceput era frumos, era visul meu de o viata pus atent in scena, eram in al noulea cer..., insa apoi... Apoi ceva s-a defectat, totul s-a intunecat, basmul meu s-a transformat in vis urat. Un vis urat din care nu reusesc sa ies si pe care nu reusesc sa-l convertesc cu nici un chip in ceva frumos si senin cum era la inceput...
Totul este atat de obositor.
Milioane de ganduri ma invadeaza zilnic, clipa de clipa, cer atentie, ma seaca de puteri si de energie, ma incarca negativ...
E un cerc al naibii de vicios in care am intrat, iar ca sa ies am nevoie exact de energia ce imi este "ilicit" sustrasa de personajul secundar din film...
[Stiti, ca in basmul cu Craiasa Zapeziii care il rapseste pe baietel si il vrajeste, facandu-i inima de gheata... iar el nu o mai recunoaste pe fetita, desi la inceput erau prieteni si se tineau de mana in padure.... (basm adaptat, leave me alone!!!! :-)))) ]
Un film fara happy end, film in care sunt partasa fara voie...Eu cumparasem bilete in primul rand la o poveste romantica, actuala, minunat de perfecta, dar se pare ca m-au mintit la casa de bilete... Mi-au dat bilete la alt film...
In cutia de carton a filmului ce se deruleaza sub ochii mei neputinciosi sunt doar 2 actori, insa pe margine sunt multi, prea multi privitori "binevoitori"...
Se uita mirati, de sus, la scurt metrajul meu, ca la un glob de cristal cu zapada, cu 2 papusi inauntru pe care le misti odata cu zgaltairea globului si pe care le poti elibera prin simpla spargere a globului...
Ei nu inteleg nimic, de acolo din lumea lor, straina si rece..., totul pare simplu, peace of small cake... Pentru ca nu este povestea lor.
Si nefiind ei actori in rolurile principale, capacitatea de empatie e redusa la cota-politicoasa-de avarie, atat de iritant si de nedrept pentru cei prinsi in mrejele unei povesti deturnate de spirite malefice, ganduri obsesive, coordonate gresit desenate, de la finalul sau perfect si inaltator, gingas si simplu, ca un zambet de copil...
De copil indragostit!
luni, 19 noiembrie 2007
Leapsa cu carti*
* fara portocale. :D
Okay, recunosc, am cersit, oarecum, leapsa asta de la Shimmo, dar ma iarta ea.
Lui Zuzu ii plac jocurile, so... fapta recunoscuta e pe 1/2 iertata :D.
1. Ultima carte citita cap-coada.
- "Castele de carton", Almudena Grandes
O carte not at all pe gustul meu. Nu prea mi-a placut, speram la mai multa intriga, pagini mai captivante... Anyway.
- O a doua ultima carte citita cap-coada ar fi "Dincolo de bine, dincolo de rau. Despre iubire", Aurora Liiceanu si Alice Nastase.O carte frumusica si lejera, ancorata in realitate, placuta la citit.
2.Carti incepute si neterminate
Cam multe :D, insa mentionam doar cateva :
- "Toba de tinichea", Günther Grass
O carte fascinanta, complexa, interesanta, insa genul de carte care nu se poate citi seara la culcare. Cere atentie si respect. :)
- "Pulbere de stele", Neil Gaiman - un basm
- "O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri", Neagu Djuvara
- "Romania 1866-1947", Keith Hitchins - poate cea mai lucida carte despre tara asta, obiectiva si nealterata.
Dam leapsa mai departe la blogroll, lui Berlioz, Oana, Ratzusca, Ina, Pepe si cui mai doreste:)
Okay, recunosc, am cersit, oarecum, leapsa asta de la Shimmo, dar ma iarta ea.
Lui Zuzu ii plac jocurile, so... fapta recunoscuta e pe 1/2 iertata :D.
1. Ultima carte citita cap-coada.
- "Castele de carton", Almudena Grandes
O carte not at all pe gustul meu. Nu prea mi-a placut, speram la mai multa intriga, pagini mai captivante... Anyway.
- O a doua ultima carte citita cap-coada ar fi "Dincolo de bine, dincolo de rau. Despre iubire", Aurora Liiceanu si Alice Nastase.O carte frumusica si lejera, ancorata in realitate, placuta la citit.
2.Carti incepute si neterminate
Cam multe :D, insa mentionam doar cateva :
- "Toba de tinichea", Günther Grass
O carte fascinanta, complexa, interesanta, insa genul de carte care nu se poate citi seara la culcare. Cere atentie si respect. :)
- "Pulbere de stele", Neil Gaiman - un basm
- "O scurta istorie a romanilor povestita celor tineri", Neagu Djuvara
- "Romania 1866-1947", Keith Hitchins - poate cea mai lucida carte despre tara asta, obiectiva si nealterata.
Dam leapsa mai departe la blogroll, lui Berlioz, Oana, Ratzusca, Ina, Pepe si cui mai doreste:)
duminică, 18 noiembrie 2007
Poveste (2)
Duminica seara.
Afara ninge. Linistit. Se astern fulgii moi la fel ca gandurile mele si se topesc...
Am o neliniste interioara. Astept sa se intample ceva, dar nu stiu ce.
Dar poate mi se pare. Ma uit pe geam, acelasi decor, din ce in ce mai alb. Vad urme de pasi in fata geamului...spre usa...si nu inteleg. E cineva?
Uit, ma invart, dansez, plutesc...si ma gandesc. Ma gandesc ca am o stare minunata, dar stiu ca ceva nu e in regula... Lipseste cineva?Ceva? Nu...
Atunci?ce sa fie? nu imi dau seama...
Azi nu astept pe nimeni. Lady B. e plonjata pe canapea, vede un serial, motaie...o sa adoarma.
Privesc din nou pe fereastra...ce pasi ciudati. Parca i-as cunoaste, dar cine? Cine sa fie?
Ma trec fiori, apoi imi trec...bizar.
Se instaureaza calmul... Ca o asteptare mocnita ca acel ceva sa se intample...
Tresar!
La usa se aud zgmote. E oare cu putinta? Sau mi se pare? O fi tarziu si-s obosita?
Ma apropii usurel, ciulesc urechea...liniste... Mi s-a parut.
Dar...dar daca in spatele usii e cineva? Poate cineva are nevoie de mine...
As vrea sa deschid usa...
E tarziu si nu-mi sta in fire, dar am un sentiment ca e de bine... Cu cat ma apropii de usa, simt o chemare...e ceva ce ma atrage.
Imi fac curaj, deschid usa.
Nu am cuvinte, ma trec fiori..
Fiori de surpriza si bucurie.
Lacrimi imi aluneca grabite pe obrazul alarmat...
De aia recunosteam eu pasii....
Mic si garbovit pe pres, cam inghetat si tremurand, de dor, statea Piticul Roz!!!
A zambit si mi-a sarit in brate, mi-a lipsit mogaldeata colorata!
Lady B e langa mine, face tumbe. E fericita. Partenerul ei de table e din nou acasa...
Intram, inchid usa si ma asez pe fotoliu sa ascult basmele micutului rozaliu...si cum s-a pierdut el de mine asta vara si cat a plans...si tot asa...
Acum e bine...
Afara ninge. Linistit. Se astern fulgii moi la fel ca gandurile mele si se topesc...
Am o neliniste interioara. Astept sa se intample ceva, dar nu stiu ce.
Dar poate mi se pare. Ma uit pe geam, acelasi decor, din ce in ce mai alb. Vad urme de pasi in fata geamului...spre usa...si nu inteleg. E cineva?
Uit, ma invart, dansez, plutesc...si ma gandesc. Ma gandesc ca am o stare minunata, dar stiu ca ceva nu e in regula... Lipseste cineva?Ceva? Nu...
Atunci?ce sa fie? nu imi dau seama...
Azi nu astept pe nimeni. Lady B. e plonjata pe canapea, vede un serial, motaie...o sa adoarma.
Privesc din nou pe fereastra...ce pasi ciudati. Parca i-as cunoaste, dar cine? Cine sa fie?
Ma trec fiori, apoi imi trec...bizar.
Se instaureaza calmul... Ca o asteptare mocnita ca acel ceva sa se intample...
Tresar!
La usa se aud zgmote. E oare cu putinta? Sau mi se pare? O fi tarziu si-s obosita?
Ma apropii usurel, ciulesc urechea...liniste... Mi s-a parut.
Dar...dar daca in spatele usii e cineva? Poate cineva are nevoie de mine...
As vrea sa deschid usa...
E tarziu si nu-mi sta in fire, dar am un sentiment ca e de bine... Cu cat ma apropii de usa, simt o chemare...e ceva ce ma atrage.
Imi fac curaj, deschid usa.
Nu am cuvinte, ma trec fiori..
Fiori de surpriza si bucurie.
Lacrimi imi aluneca grabite pe obrazul alarmat...
De aia recunosteam eu pasii....
Mic si garbovit pe pres, cam inghetat si tremurand, de dor, statea Piticul Roz!!!
A zambit si mi-a sarit in brate, mi-a lipsit mogaldeata colorata!
Lady B e langa mine, face tumbe. E fericita. Partenerul ei de table e din nou acasa...
Intram, inchid usa si ma asez pe fotoliu sa ascult basmele micutului rozaliu...si cum s-a pierdut el de mine asta vara si cat a plans...si tot asa...
Acum e bine...
Poveste (1)
E seara... ma gandesc la tine...mai e putin si ai sa vii...
Ma asez in leagan si citesc... Imi pun pe mine salul cel moale si gri. Ma imbie parfumul tau ce-l mai pastreaza salul ca o dulce amintire a zilei de ieri.
Langa mine e Martha, tolanita comfortabil, si ea in asteptare... Din cand in cand se mai uita gales la mine, iar eu ii spun in soapta...."o sa vina"...Adoarme iar...
Mirosul de iarba proaspata imi gadila narile. Parca te si vad cum ieri te-ai ocupat de gradina de parca ar fi fost paradisul ce-l cautai si l-ai gasit...
In departare se vede marea...si luna rasarind din ea iti lasa senzatia ca te uiti spre pista de aterizare a unui aeroport... O luna mare si rotunda, clara si nerabdatoare si ea. Sa vii...
Ma ridic sa-mi fac un ceai. Cu scortisoara. Ca sa-mi pot rememora mai bine dimineata inceputa in mireasma dulcei scoarte aromate...in bratele tale, in timp ce te jucai in parul meu si imi sopteai ca ai dormit bine.
Cu licoarea calda rasfatandu-mi cerul gurii, ma asez la loc in leagan, ma intind, salul aluneca duios pe jumatate, Martha se gudura pe langa el...
Simt ca esti aproape... Pielea mea-si cunoaste printul...devine luminoasa, racoarea se lasa facandu-ma sa ma invelesc cu dorul tau, vantul adie si-mi rascoleste buclele...
Citesc... Citesc si ma gandesc...
Ma gandesc si visez...
Mi-e cald si bine. Am auzit usa, cheia rasucindu-se tiptil in yala...tu stii ca am adormit, ca te astept si te visez, ca salul mi-e cazut, asa-i seara de seara...
Ma iei in brate, ma aliniti... Nu stiu de-i vis sau de-i aievea, zambesc si ma cuibaresc la pieptul tau...
Apoi stiu ca nu visez...parul mi-e dezmierdat delicat, adierea scortisoarei a fost inlocuita de parfumul tau inconfundabil...mainile mele isi gasesc culcusul in jurul gatului tau...ma porti in brate.
Ma asezi in pat, pe jumatate dorm, tot pe tine te visez, dar stiu ca esti cu mine, salul nu-mi mai trebuie pana maine seara...Martha s-a resemnat pe covorasul sau plutind intr-un somn pufos, veghind totodata asupra casei...
Ma invelesti cu caldura corpului tau, ma rasfeti cu sarutari tandre, imi spui "somn usor,printesa mea" si ma cufund intr-un somn lin, stiind ca tu, ingerul meu pazitor, ma vei ocroti in noapte iar somnul langa tine va fi duios si linistit...anuntand o zi frumoasa si insorita, plina de aromonie,o noua zi ... o noua zi cu tine...
Noapte buna...
Ma asez in leagan si citesc... Imi pun pe mine salul cel moale si gri. Ma imbie parfumul tau ce-l mai pastreaza salul ca o dulce amintire a zilei de ieri.
Langa mine e Martha, tolanita comfortabil, si ea in asteptare... Din cand in cand se mai uita gales la mine, iar eu ii spun in soapta...."o sa vina"...Adoarme iar...
Mirosul de iarba proaspata imi gadila narile. Parca te si vad cum ieri te-ai ocupat de gradina de parca ar fi fost paradisul ce-l cautai si l-ai gasit...
In departare se vede marea...si luna rasarind din ea iti lasa senzatia ca te uiti spre pista de aterizare a unui aeroport... O luna mare si rotunda, clara si nerabdatoare si ea. Sa vii...
Ma ridic sa-mi fac un ceai. Cu scortisoara. Ca sa-mi pot rememora mai bine dimineata inceputa in mireasma dulcei scoarte aromate...in bratele tale, in timp ce te jucai in parul meu si imi sopteai ca ai dormit bine.
Cu licoarea calda rasfatandu-mi cerul gurii, ma asez la loc in leagan, ma intind, salul aluneca duios pe jumatate, Martha se gudura pe langa el...
Simt ca esti aproape... Pielea mea-si cunoaste printul...devine luminoasa, racoarea se lasa facandu-ma sa ma invelesc cu dorul tau, vantul adie si-mi rascoleste buclele...
Citesc... Citesc si ma gandesc...
Ma gandesc si visez...
Mi-e cald si bine. Am auzit usa, cheia rasucindu-se tiptil in yala...tu stii ca am adormit, ca te astept si te visez, ca salul mi-e cazut, asa-i seara de seara...
Ma iei in brate, ma aliniti... Nu stiu de-i vis sau de-i aievea, zambesc si ma cuibaresc la pieptul tau...
Apoi stiu ca nu visez...parul mi-e dezmierdat delicat, adierea scortisoarei a fost inlocuita de parfumul tau inconfundabil...mainile mele isi gasesc culcusul in jurul gatului tau...ma porti in brate.
Ma asezi in pat, pe jumatate dorm, tot pe tine te visez, dar stiu ca esti cu mine, salul nu-mi mai trebuie pana maine seara...Martha s-a resemnat pe covorasul sau plutind intr-un somn pufos, veghind totodata asupra casei...
Ma invelesti cu caldura corpului tau, ma rasfeti cu sarutari tandre, imi spui "somn usor,printesa mea" si ma cufund intr-un somn lin, stiind ca tu, ingerul meu pazitor, ma vei ocroti in noapte iar somnul langa tine va fi duios si linistit...anuntand o zi frumoasa si insorita, plina de aromonie,o noua zi ... o noua zi cu tine...
Noapte buna...
joi, 8 noiembrie 2007
Little prayer
Cati dintre noi se roaga? La modul general, traditional, religios,etc? Putini...cred.
Cati dintre noi insa emit doar intr-o singura zi sute de ganduri, incarcate de substanta rugatoare, fulgerate in univers? Multi. Foarte multi. Cred...
Si atunci...oare nu am putea spune ca mereu ne rugam pentru cate ceva si nici macar nu o facem in mod constient? Nu stiu, imi permit azi sa cred ca...DA!
Eu cred in entitati superioare noua, cred in energie, cred in puterea gandului pozitiv, cred in puterea sperantei si a iluziei care face realitatea mai suportabila...
Si atunci...ma gandesc...cu cate ganduri din astea rugatoare bombardez zilnic universul...
Cu multe, marunte sau nu...
Unele sunt ganduri calme, rugaminti discrete, rabdatoare...
Altele sunt ganduri neinchegate, rugaminti pentru o "de-confuzare" generala...
Cateodata imi doresc (si deci, emit rugaminti tacite universului) lucruri pe care nu le pot turna in forma de cozonac... si le desir pe-o tava...si rog viata sa-mi gaseasca o forma de cozonac pe masura...
Alteori mitraliez in juru-mi dorinte absurde sau de nerealizat si pentru ele ma sfredelesc pe dinauntru-mi cel mai abitir, si atunci implor, ma rog...
Alte ganduri sunt altruiste, altele egoiste.
Cateva din gandurile cersetoare de atentie sunt involuntare, din dorinta omeneasca de "mai bine"...
Molfai uneori ganduri slutite in mii de fire pe care le trantesc pe masa universului cerand rapid o peticire a lor, o reinchegare decenta intr-un intreg.
Alteori scuip ganduri goale, ca un cec in alb, sperand ca imi va sugera cineva ce sa desenez pe ele...
Arunc cu rugaminti fierbinti de dor atat de des, incat daca s-ar putea vedea, prinzand contur si forma, cred ca as fi inundata de ele pana la refuz...
Plantez ganduri indragostite pe pamantul roditor al domnului Soare, rugandu-l ca un copil, sa le dea viata si sa le ocroteasca, dandu-mi sansa se le vad crescand...si sa ma bucur de ele.
Picur cu boabe suferinde in speranta ca se vor transforma in roua de fericire si le voi putea lua inapoi.
Stropesc necontenit cu mintea-mi, mereu gata sa emita rugaminti, cu stropi de dragoste senina, rugand vantul sa poarte cu el licaririle de afectiune catre un mic inger pazitor...
Rog insetata ca greselile sa-mi fie iertate si sa primesc in schimb alinarea iertarii si o sansa noua in dar...
Adorm crantzanind ganduri pentru ziua de maine, crestand si zimtzand gandurile de azi ce mi s-au intors inapoi ca un bumerang, motzai faurind noi rugaminti, mai stralucitoare si mai slefuite, mai visatoare si mai zbenguite, visez ca mai cos un gand doua si ma trezesc sperand...
Mi-e dor...
Mi s-a turtit sufletelul de dor, de rugaminti, de ganduri pline de speranta, de rugi celeste, frumos impachetate, mirosind a parfum discret de indragosteala, cu panglica magica a iluziei ce poate deveni realitate, daca stii s-o colorezi frumos...
Mi-e dor...
miercuri, 7 noiembrie 2007
Enervant...
Ma agaseaza teribil schimbarile in comportament, bruste, fortate si nejustificabile, ale oamenilor din jurul meu. Si mai grav daca imi sunt prieteni. Okay, recunosc ca sunt conservatoare in felul meu, dar nu pot pe seama asta sa pun agasamentul(unde ma pot adresa si eu ca sa "patentez" aceste gingase cuvinte inventato-mototolite de mine?!) provocat de derapajele de la obisnuinta ale oamenilor...
Mai concret, ca sa nu bat campiile, ma enerveaza oamenii, in special femeile care atunci cand se indragostesc, devin.....alomost insuportabile.
Nu va suparati, dar iubirea nu cumva trebuia sa ne transforme in gingase fapturi? Nu trebuia cumva sa scoata ce-i mai bun din noi? Sa ne echilibreze si sa ne armonizeze pe de-a intregul? Nu stiu, eu asa credeam...
Nu e prima data cand constat cu o oarecare stupoare, dar si cu o farama de tristete ca oameni pe care ii apreciam..., femei in speta, oameni cu care ma intelegeam bine, gandeam asemanator, etc, devin intr-un scurt timp de nerecunoscut si aproape fara chip de suportat pentru simplul motiv ca sunt "in love"!
Ma uit, le vad, le studiez, le cercetez... si constat acelasi lucru: e urat sa devii peste noapte copia fidela a lui, sa ma uit la ele si sa-i vad, fara pic de strofocare, pe ei. Leiti. Mers, gesturi, vorbe, atitudine, caracter....
Indragostirea in loc sa le puna in valoare, sa le imbogateasca, sa le faca sa radieze, sa-si doreasca sa ramana omul acela de care el s-a indragostit, le goleste de personalitate si de originalitate, de unicitatea cu care au fost desenate pe panza vietii... Te uiti la ele, nu la toate, dar....la cele care fac acum subiectul meu de studiu, si observi cum se instraineaza, plutind pe un nor indepartat si calator, de ceea ce erau inainte.
Devin neatente, dar nu in acel mod simpatic, dragalas, de om truly in love, nu... Devin neatento-dezinteresato-superioare...
Devin impulsive si habar nu au ca plonjeaza in penibil.
Si au pretentia sa le sustii sau se le aprobi, altfel te acuza ca le judeci nedrept...
Isi schimba paleta de principii de la alb la negru cat ai clipi. Daca ieri nu ar fi fost in stare de asa ceva, azi....totul pare firesc. Si nu stiu de ce, dar nu e vorba aici de expresia aceea "never say never" care vrea sa arate ca omul e deschis la nou si accepta posibilitatea ca, odata cu timpul, sa-si mai schimbe din viziuni. Nu, caci si aceste "proaspete cucerite viziuni de viata" sunt la fel de trecatoare, sunt efemere, nu au fundament, sunt asa, o furie de moment care maine poate disparea(si de cele mai multe ori dispare), inlocuindu-se cu alta streche "de-o vara", la fel de fulgerator cum a si aparut. Iar asta intamplandu-se(si asta e ceea ce ma isterizeaza) numai dintr-o "solidaritate" prost inteleasa cu celalalalt sau pentru ca indragostirea lor le da reactii adverse. Celalalt care, de cele mai multe ori, nu este atat de deranjant in felul de a fi pe cat sunt ele, copiile lor aproape perfecte. Ca sa nu mai zic ca ei foarte greu ajung sa se modeleze, pierzandu-si farmecul propriu, dupa ele. Ele care devin asa niste paiatze derutanto-puerile...
Si nu numai mulajul unuia dupa firea celuilalt e problema ci si un soi de "nebunie" ce le cuprinde, devenind rautacioase sau cu nasul pe sus, foarte obtuze sau chitzibusare, carcotase cu diploma, zeflemitoare si exagerate in toate.
Eu nu spun ca nu e firesc sa ajungi, fara sa realizezi constient, sa-l imiti pe celalalt. E omeneasca transformarea dintr-unul in doi, insa cred ca e important si cum se intampla melange-ul intre ce eram inainte si ce devenim dupa... Masura e cheia in toate. Plus ca asta este un aspect unde si nuantele conteaza, nu numai culorile brute. Cand personalitatea ta devine umbrita de personalitatea lui si cand cei ce se uita la tine il vad tot pe el(sau daca nu il vad pe el, pe tine clar nu te mai recunosc, parandu-le ca o straina dementa a luat ilicit locul omului cunoscut atat de bine), dar ca un hibrid nereusit(el macar e asa si basta, e firea lui, e unic ) caci nu cu tot ce-i sade lui bine, iti sade si tie si atunci e foarte trist. Nu pentru tine, persoana in cauza blamata de mine azi, cat pentru toti din jur care au disponibilitatea sa observe. Si poate nici pentru el nu va fi o schimbare aducatoare de fericire, caci poate te placea pentru felul tau de a fi, poate nu are nevoie de copia lui fidela, de un "copil" care sa-l priveasca ca pe un mentor si sa-l imite intocmai sau de un om fara "coloana vertebrala", capabil de schimbari drastice la orice adiere de vant.
Nu stiu, e mult mai complexa problema probabil, insa e clar ca situatii din astea exista, exista multe si nu imi par alegeri fericite din partea celor care le fac. Iar cei carora poate o fac involuntar, cred ca le-ar fi de folos oameni sau evenimente care sa-i traga de maneca, sa-i trezeasca la realitate. Sau poate mici momente de dialog interior, de introspectie, de impartirea unui fir in 4352 de fire mici... uneori privitul in oglinda sufletului poate preveni escaladari din astea riscante...
Cred...
Sper...
Mai concret, ca sa nu bat campiile, ma enerveaza oamenii, in special femeile care atunci cand se indragostesc, devin.....alomost insuportabile.
Nu va suparati, dar iubirea nu cumva trebuia sa ne transforme in gingase fapturi? Nu trebuia cumva sa scoata ce-i mai bun din noi? Sa ne echilibreze si sa ne armonizeze pe de-a intregul? Nu stiu, eu asa credeam...
Nu e prima data cand constat cu o oarecare stupoare, dar si cu o farama de tristete ca oameni pe care ii apreciam..., femei in speta, oameni cu care ma intelegeam bine, gandeam asemanator, etc, devin intr-un scurt timp de nerecunoscut si aproape fara chip de suportat pentru simplul motiv ca sunt "in love"!
Ma uit, le vad, le studiez, le cercetez... si constat acelasi lucru: e urat sa devii peste noapte copia fidela a lui, sa ma uit la ele si sa-i vad, fara pic de strofocare, pe ei. Leiti. Mers, gesturi, vorbe, atitudine, caracter....
Indragostirea in loc sa le puna in valoare, sa le imbogateasca, sa le faca sa radieze, sa-si doreasca sa ramana omul acela de care el s-a indragostit, le goleste de personalitate si de originalitate, de unicitatea cu care au fost desenate pe panza vietii... Te uiti la ele, nu la toate, dar....la cele care fac acum subiectul meu de studiu, si observi cum se instraineaza, plutind pe un nor indepartat si calator, de ceea ce erau inainte.
Devin neatente, dar nu in acel mod simpatic, dragalas, de om truly in love, nu... Devin neatento-dezinteresato-superioare...
Devin impulsive si habar nu au ca plonjeaza in penibil.
Si au pretentia sa le sustii sau se le aprobi, altfel te acuza ca le judeci nedrept...
Isi schimba paleta de principii de la alb la negru cat ai clipi. Daca ieri nu ar fi fost in stare de asa ceva, azi....totul pare firesc. Si nu stiu de ce, dar nu e vorba aici de expresia aceea "never say never" care vrea sa arate ca omul e deschis la nou si accepta posibilitatea ca, odata cu timpul, sa-si mai schimbe din viziuni. Nu, caci si aceste "proaspete cucerite viziuni de viata" sunt la fel de trecatoare, sunt efemere, nu au fundament, sunt asa, o furie de moment care maine poate disparea(si de cele mai multe ori dispare), inlocuindu-se cu alta streche "de-o vara", la fel de fulgerator cum a si aparut. Iar asta intamplandu-se(si asta e ceea ce ma isterizeaza) numai dintr-o "solidaritate" prost inteleasa cu celalalalt sau pentru ca indragostirea lor le da reactii adverse. Celalalt care, de cele mai multe ori, nu este atat de deranjant in felul de a fi pe cat sunt ele, copiile lor aproape perfecte. Ca sa nu mai zic ca ei foarte greu ajung sa se modeleze, pierzandu-si farmecul propriu, dupa ele. Ele care devin asa niste paiatze derutanto-puerile...
Si nu numai mulajul unuia dupa firea celuilalt e problema ci si un soi de "nebunie" ce le cuprinde, devenind rautacioase sau cu nasul pe sus, foarte obtuze sau chitzibusare, carcotase cu diploma, zeflemitoare si exagerate in toate.
Eu nu spun ca nu e firesc sa ajungi, fara sa realizezi constient, sa-l imiti pe celalalt. E omeneasca transformarea dintr-unul in doi, insa cred ca e important si cum se intampla melange-ul intre ce eram inainte si ce devenim dupa... Masura e cheia in toate. Plus ca asta este un aspect unde si nuantele conteaza, nu numai culorile brute. Cand personalitatea ta devine umbrita de personalitatea lui si cand cei ce se uita la tine il vad tot pe el(sau daca nu il vad pe el, pe tine clar nu te mai recunosc, parandu-le ca o straina dementa a luat ilicit locul omului cunoscut atat de bine), dar ca un hibrid nereusit(el macar e asa si basta, e firea lui, e unic ) caci nu cu tot ce-i sade lui bine, iti sade si tie si atunci e foarte trist. Nu pentru tine, persoana in cauza blamata de mine azi, cat pentru toti din jur care au disponibilitatea sa observe. Si poate nici pentru el nu va fi o schimbare aducatoare de fericire, caci poate te placea pentru felul tau de a fi, poate nu are nevoie de copia lui fidela, de un "copil" care sa-l priveasca ca pe un mentor si sa-l imite intocmai sau de un om fara "coloana vertebrala", capabil de schimbari drastice la orice adiere de vant.
Nu stiu, e mult mai complexa problema probabil, insa e clar ca situatii din astea exista, exista multe si nu imi par alegeri fericite din partea celor care le fac. Iar cei carora poate o fac involuntar, cred ca le-ar fi de folos oameni sau evenimente care sa-i traga de maneca, sa-i trezeasca la realitate. Sau poate mici momente de dialog interior, de introspectie, de impartirea unui fir in 4352 de fire mici... uneori privitul in oglinda sufletului poate preveni escaladari din astea riscante...
Cred...
Sper...
luni, 5 noiembrie 2007
Multumesc...
Imi place cand viata ma surprinde placut.
Ador asta! Indiferent cu ce sau cum, cand e neasteptata intamplarea si ma binedispune, ma motiveaza, ma bucura sau ma imbogateste spiritual sau emotional, e splendid!!!
Fiecare moment din asta imi face inca o data dovada ca daca gandesc pozitiv si optimist, chiar reusesc sa-mi atrag alaturi, in viata, oameni interesanti si intamplari fericite... Si bucuria este cu atat mai mare cand se intampla chiar in momentele cand am cea mai mare nevoie.
Am ajuns la aceasta draguta concluzie si anume ca uneori universul chiar raspunde promt la cererile noastre mentale, atata vreme cat ii dam credit si nu punem la indoiala puternica forta a energiilor din jurul nostru...
Si ce bine e atunci cand viata ne surprinde sau ne indeplineste un vis, o dorinta, cand astupa un gol, cand ne alina o suferinta.
Atunci iti vine sa spui "multumesc" in fiecare zi pentru tot, mici si marunte surprize ale vietii sau mai mari si mai importante si mult asteptate, stiind ca un "multumesc" spus cu sinceritate deplina, tu fata in fata cu universul, genereaza o aura de energie pozitiva pe langa imensa multumire sufleteasca care vine la pachet cu multumescul rostit din recunostinta pentru ceea ce primim,aura care ne insenineaza ziua, gandurile, actiunile, sentimentele, care ne poate lumina viitorul incepand de "azi"...
Si care, totodata, va genera tot mai multe evenimente si surprize placute din partea vietii si daruite noua zi de zi de zi...
Cand te canalizezi pe ceea ce iti doresti si nu pe ceea ce nu iti doresti, cand esti multumit si recunoscator zi de zi pentru tot ceea ce ai bun in viata ta si nu pentru ceea ce te nemultumeste, cand intelegi ca un gand pozitiv are putere cu mult mai mare decat un gand negativ si stii sa "profiti" de aspectul asta, cand incerci sa-ti rezolvi toate problemele cu seninatate si optimism, fara incrancenarea care devine, fara sa vrem, the kiss of death(prin pesimismul ce-l agatza dupa ea,inevitabil), cand inainte de orice dorinta trimisa prin gandurile noastre in bratele universului incepi prin a fi multumit de tine si de tot ceea ce te inconjoara, in modul cel mai altruist si sincer cu putinta, cand atunci cand iti doresti ceva (absolut orice) stii sa proiectezi mental imaginea "rezolvata"(implinita,satisfacuta,etc) a lucrului respectiv spunandu-ti ca e doar "a matter of time" pana sa se implineasca respectivul vis, cand ajungi sa faci toti acesti pasi cu maxima detasare si incredere, atunci, honey, viata ti se va arata exact asa cum ai desenat-o tu in visele tale si te vei putea bucura de ea mereu.
Am mai multe evenimente in cap care m-au determinat sa scriu asta, sa-mi amintesc azi, iar!!, cat de important e tot procesul de mai sus si cat de repede face diferenta in viata noastra...
Sunt ... s-au intamplat ... evenimente (mai mici, mai mari, mai insemnate si mai putin insemnate, dar nu lipsite de importanta) in viata mea numai in ultmile luni care ma determina sa zambesc de fiecare data cand imi amintesc si sa spun "multumesc", multumesc pentru oamenii cunoscuti, pentru sentimentele traite, pentru evenimentele generate,etc, umplandu-mi sufletul cu fericire si multumire nemasurata si nepretuita, ma determina sa ma consider norocoasa pentru tot ce mi-a oferit universul pe "tava" vietii si sa am putere si energie pentru a-mi mai dori si alte lucruri, la fel de minunate, care negresit nu vor intarzia sa apara atata vreme cat eu, prin felul de a fi si de a gandi, le permit sa se aproprie de realitatea in care ma invart...
Draga mea Ina Trambulina, nu pot sa explic neaparat logic de ce, dar mesajul asta iti este dedicat, cu mult drag, printre multi alti "destinatari"(lucruri si oameni si evenimente) pe care nu le pot enumera aici...
Si nu in ultimul rand, Gargaritza draga, asta este poate...un soi de "carare" pe care daca o pornesti, ai sanse mari sa ajungi la o lumina mult sperata, stii tu... :)
Pe intuneric...
Eu am recunoscut de mai demult ca imi place noaptea, dar azi mi-am dat seama ca imi place la nebunie si sa scriu pe intuneric. Adica doar la lumina pc-ului. Nu stiu cum vine asta, dar in momentul in care lumina este aprinsa, gandurile mele se imprastie in cele 4 colturi ale incaperii si le tot rog sa vina inapoi, toate laolalta, insa ele nu si nu... Ca si cum lumina este o forma de agresiune asupra linistii mele interioare...
Cand sting lumina reusesc sa ma adun, ma concentrez mai bine, parca odata cu lasarea intunericului mi se deschide o portita catre o lume magica, doar a mea, micul meu secret...
Acum realizez de ce vara eram atat de bine dispusa mereu si de ce scriam atat de mult.... seara de seara deschideam fereastra, stingeam lumina, puneam muzica si pluteam in liniste si pace in minunatul meu univers micut si cochet...aveam liber la visare infinita... Chiar imi amintec ca eram mai optimista si mai senina...
Pe intuneric toate matzele sunt tot negre, dar tot pe intuneric gandurile mele prind viata si sunt mai colorate ca niciodata!
Cand sting lumina reusesc sa ma adun, ma concentrez mai bine, parca odata cu lasarea intunericului mi se deschide o portita catre o lume magica, doar a mea, micul meu secret...
Acum realizez de ce vara eram atat de bine dispusa mereu si de ce scriam atat de mult.... seara de seara deschideam fereastra, stingeam lumina, puneam muzica si pluteam in liniste si pace in minunatul meu univers micut si cochet...aveam liber la visare infinita... Chiar imi amintec ca eram mai optimista si mai senina...
Pe intuneric toate matzele sunt tot negre, dar tot pe intuneric gandurile mele prind viata si sunt mai colorate ca niciodata!
miercuri, 31 octombrie 2007
Ghem incalcit de ganduri razlete...
Cum....uiti?
Dar oare vrei sa uiti?
Sau ... poate trebuie? Dar cine hotaraste ce trebuie?
Cum sa stergi cu buretele ceva ce va ramane pentru totdeauna "scrijelit" cu creta stralucitoare pe tablita sufletului?
Ce, poate un simplu burete sa stearga asa ceva....?
Nu poate...
Si atunci ce faci? Vopsesti peste, trantesti un nume nou cu alt parfum, doar, doar astupi dovada? Nu merge... licarirea va fi cu atat mai puternica.
Dar cand ti-e dor de numai poti, atunci ce faci?
Deschizi geamu' si strigi?
Iei creta colorata si mergi in parc sa scrii pe alee?
Il rogi pe domnul Soare sa se indure?
Mai inventezi un pitic....poate verde de data asta....cu care sa stai de povesti si sa-ti versi amarul?
Ce faci cand de cand te trezesti pana cand te trezesti din nou ai numai flash-backuri si nu te poti concentra nici sa bei un pahar cu apa in liniste?
Ce faci atunci cand, desi dormi singur, ai impresia ca cineva te tine strans in brate si te alinta? (si nu, nu-i spune halucinatie, stiu sigur).
Si dimineata ai spune "buna dimineata", dar...nu ai cui...
Ce faci cand, de dor nemuritor, iti bate inima inricosator de tare si tu te miri ca mai are atata putere de vreme ce iti aminteai ca jumatate ai imprumutat-o....?
Ce faci cand simti ca inaintezi intr-o ceata deasa ca smantana si pierzi contactul cu realitatea si cu puterea de a actiona? Si-n cap gandurile fac party dezlantuitor...
Ce faci cand intr-un timp scurt treci prin 253648018635 de stari contradictorii si confuze si ramai debusolat, dar cu acelasi dor arzator...?
Ce faci cand nu primesti raspunsuri, ci doar franturi de puzzle alambicat?
Le insiri pe masa si incerci sa inchegi "basmul"...dar sunt prea multe piese lipsa..ce faci? Mergi la magazin sa cumperi?
Ce faci cand din cele 4 zari primesti indrumari dintre cele mai diferite care te naucesc si te confuzeaza(nu-mi pasa la ora asta daca exista cuvantul asta. daca nu exista, foarte bine, tocmai am imbogatit limba romana cu inca unul) si mai tare?
Pui mainile la urechi sa nu le mai auzi? Dar...daca unele voci graiesc adevarat?
Bun, dar care? Care din toata marea de sfaturi si de pareri?
Si...conteaza cumva? Stie cineva mai bine ca....tine ce e acolo, deep inside?
Si daca stie? Ar trebui sa lasam pe altcineva sa decida numai pentru ca....are senzatia ca stie mai bine?
Ce faci? Lupti? Cu...cine?
Cat? Merita? Cine? Nu stiu...
Lupta asta...are reguli? Unde-s scrise? cine le-a scris? poti avea incredere?
Nu lupti? Bine...deci te resemnezi. Poti? foarte bine. Eu nu...
Cine spune cand trebuie sa ne resemnam si cand merita realmente sa luptam?
Merita sa lupti pentru...?
Dar daca altfel nu poti? dar cand simti ca trebuie sa lupti, poate chiar cu....morile de vant? Ce conteaza ca toti iti prezic esecul, cu ei traiesti apoi? Sau..cu tine?
Ce faci cand inima spune una si mintea alta? Si amandoua sunt ale tale, propietate personala...
Cum e cand "vezi" ceva ce nu se vede...?
Cum e cand ai credinta si speranta infinita?
Ce faci atunci cand, de prea multa innodare, te zapacesti si te incalcesti in propriile ganduri de uiti ce vrei de fapt sa spui...?
Dar oare vrei sa uiti?
Sau ... poate trebuie? Dar cine hotaraste ce trebuie?
Cum sa stergi cu buretele ceva ce va ramane pentru totdeauna "scrijelit" cu creta stralucitoare pe tablita sufletului?
Ce, poate un simplu burete sa stearga asa ceva....?
Nu poate...
Si atunci ce faci? Vopsesti peste, trantesti un nume nou cu alt parfum, doar, doar astupi dovada? Nu merge... licarirea va fi cu atat mai puternica.
Dar cand ti-e dor de numai poti, atunci ce faci?
Deschizi geamu' si strigi?
Iei creta colorata si mergi in parc sa scrii pe alee?
Il rogi pe domnul Soare sa se indure?
Mai inventezi un pitic....poate verde de data asta....cu care sa stai de povesti si sa-ti versi amarul?
Ce faci cand de cand te trezesti pana cand te trezesti din nou ai numai flash-backuri si nu te poti concentra nici sa bei un pahar cu apa in liniste?
Ce faci atunci cand, desi dormi singur, ai impresia ca cineva te tine strans in brate si te alinta? (si nu, nu-i spune halucinatie, stiu sigur).
Si dimineata ai spune "buna dimineata", dar...nu ai cui...
Ce faci cand, de dor nemuritor, iti bate inima inricosator de tare si tu te miri ca mai are atata putere de vreme ce iti aminteai ca jumatate ai imprumutat-o....?
Ce faci cand simti ca inaintezi intr-o ceata deasa ca smantana si pierzi contactul cu realitatea si cu puterea de a actiona? Si-n cap gandurile fac party dezlantuitor...
Ce faci cand intr-un timp scurt treci prin 253648018635 de stari contradictorii si confuze si ramai debusolat, dar cu acelasi dor arzator...?
Ce faci cand nu primesti raspunsuri, ci doar franturi de puzzle alambicat?
Le insiri pe masa si incerci sa inchegi "basmul"...dar sunt prea multe piese lipsa..ce faci? Mergi la magazin sa cumperi?
Ce faci cand din cele 4 zari primesti indrumari dintre cele mai diferite care te naucesc si te confuzeaza(nu-mi pasa la ora asta daca exista cuvantul asta. daca nu exista, foarte bine, tocmai am imbogatit limba romana cu inca unul) si mai tare?
Pui mainile la urechi sa nu le mai auzi? Dar...daca unele voci graiesc adevarat?
Bun, dar care? Care din toata marea de sfaturi si de pareri?
Si...conteaza cumva? Stie cineva mai bine ca....tine ce e acolo, deep inside?
Si daca stie? Ar trebui sa lasam pe altcineva sa decida numai pentru ca....are senzatia ca stie mai bine?
Ce faci? Lupti? Cu...cine?
Cat? Merita? Cine? Nu stiu...
Lupta asta...are reguli? Unde-s scrise? cine le-a scris? poti avea incredere?
Nu lupti? Bine...deci te resemnezi. Poti? foarte bine. Eu nu...
Cine spune cand trebuie sa ne resemnam si cand merita realmente sa luptam?
Merita sa lupti pentru...?
Dar daca altfel nu poti? dar cand simti ca trebuie sa lupti, poate chiar cu....morile de vant? Ce conteaza ca toti iti prezic esecul, cu ei traiesti apoi? Sau..cu tine?
Ce faci cand inima spune una si mintea alta? Si amandoua sunt ale tale, propietate personala...
Cum e cand "vezi" ceva ce nu se vede...?
Cum e cand ai credinta si speranta infinita?
Ce faci atunci cand, de prea multa innodare, te zapacesti si te incalcesti in propriile ganduri de uiti ce vrei de fapt sa spui...?
marți, 23 octombrie 2007
Liber la joaca...
Nu planuiam sa ma mai joc saptamana asta, dar mi-a dat voie Shimo :)) si ma grabesc sa profit de ocazie, ca un copil cuminte ce sunt. :)
Deci: 6 adevaruri si 2 minciuni despre mine.
Voi trebuie sa ghiciti care sunt minciunelele. :)
Pe locuri, fiti gata, staaaaart!!!!
Lepasa se paseaza mai departe la blogroll!
1. Imi place sa ma trezesc devreme.
2. Sunt nerabdatoare.
3. Pot sa pierd o zi intreaga intr-un magazin de papetarie.
4. Imi plac pisicile.
5. Nu-mi plac emisiunile de divertisment.
6. Ador culoarea rosie.
7. Imi plac maslinele.
8. Sunt dependenta de calculator.
Deci: 6 adevaruri si 2 minciuni despre mine.
Voi trebuie sa ghiciti care sunt minciunelele. :)
Pe locuri, fiti gata, staaaaart!!!!
Lepasa se paseaza mai departe la blogroll!
1. Imi place sa ma trezesc devreme.
2. Sunt nerabdatoare.
3. Pot sa pierd o zi intreaga intr-un magazin de papetarie.
4. Imi plac pisicile.
5. Nu-mi plac emisiunile de divertisment.
6. Ador culoarea rosie.
7. Imi plac maslinele.
8. Sunt dependenta de calculator.
duminică, 21 octombrie 2007
Poveste
Samabata seara, tarziu...(adica aseara)
Racita cobza, naucita si plutinda...
Intr-un tarziu ma pun in pat, sting lumina, inchid calculatorul...
Se face liniste...
Pornesc muzica, melodiile curg...
Curg si amintirile, si usoare lacrimi, dor, vise, sperante...
E ora 1, apoi se face 2...
Ma uit pe geam...ce urat e afara...
Nu pot dormi... tusea ma tine treaza, muzica..., acea "masina a timpului ce galopeaza in trecut", imi furnizeaza neincetat acorduri minunate, preafrumoase melodii...
Melodii care cu fiecare vers sau refren imi redeschid universuri ratacite prin vara sau pierdute in toamna, lumi ascunse de ochii lumi in confuzia sufletului meu...
Melodii care ma fac sa tresar, sa retraiesc, sa simt din nou aievea..., ma plimba prin senzatii cu atata drag traite si pitite bine in sertarul mintii mele, spre a nu ramane niciodata prafuite in cotidianul zilnic, uitate sau abandonate...
S-a facut 3, afara ploua marunt, nu am somn, nu mai vreau sa ascult nici muzica, vreau sa evadez din dulcea temnita a amintirilor, dar nu am puterea sa o opresc.
M-am oprit la muzica instrumentala, sa nu ma mai atinga cuvintele, sa nu mai tresara mii de straluciri inlauntrul meu la auzul vreunui vers lin si amagitor...
Zadarnic...
Amintiri si vise, iluzii si sperante ma napadesc parca mai bine chiar pe un fundal curat, instrumental, acum nimic nu le mai impiedica, vin lin, usor, ma imbie, ma zapacesc...
Tabloul lui "a fost odata" se deseneaza sub ochii mei, pe intuneric si e mai colorat ca niciodata, luceste, lumineaza...
Schimb registrul, e ora 4, afara ploua de-a binelea, mohoraciunea vremii e molipsitoare, decid sa incerc cu muzica orientala...
Imbietoare si "cu vino-ncoa", ma face sa-mi doresc sa dansez. Ma ridic...
In juru-mi o patura cazuta, moale si pufoasa, prea verde pentru starea mea de spirit, langa o ploaie de servetele unde stau ascunse lacramioare si suspinele, atent asezate pe covor, ca-ntro hora a memoriilor venite-n graba sa ma bantuie....
Inchid ochii si ma las purtata de ritmurile orientului, visez, zambesc, imi spun ca da, mai cred totusi in minuni...si in povesti cu zane...
Ma cuprinde o stare de bine, de relaxare, de detasare...
E bine, e soare, e lumina, e cu mine, ma tine de mana, imi sopteste, inima-mi tresare, visez mai departe, ochii-mi licaresc in noapte, obrajii poarta firisoare de roua calda, izvorata din dor...
Ma asez pe patura, e moale si calda...
Mi se face somn, gasesc curajul da a opri muzica de tot...nici nu mai am nevoie. Cantecul meu interior e mai melodios ca niciodata...
Ma ridic, ma apropii de fereastra si privesc prin ochii larg deschisi minunea de afara...
Ningea...
Fulgi mari si sanatosi, albi si pufosi, se asterneau lin, invelind pamantul mohorat si rece ca un vis frumos de iarna cu zane si printese...
Noapte buna...
Racita cobza, naucita si plutinda...
Intr-un tarziu ma pun in pat, sting lumina, inchid calculatorul...
Se face liniste...
Pornesc muzica, melodiile curg...
Curg si amintirile, si usoare lacrimi, dor, vise, sperante...
E ora 1, apoi se face 2...
Ma uit pe geam...ce urat e afara...
Nu pot dormi... tusea ma tine treaza, muzica..., acea "masina a timpului ce galopeaza in trecut", imi furnizeaza neincetat acorduri minunate, preafrumoase melodii...
Melodii care cu fiecare vers sau refren imi redeschid universuri ratacite prin vara sau pierdute in toamna, lumi ascunse de ochii lumi in confuzia sufletului meu...
Melodii care ma fac sa tresar, sa retraiesc, sa simt din nou aievea..., ma plimba prin senzatii cu atata drag traite si pitite bine in sertarul mintii mele, spre a nu ramane niciodata prafuite in cotidianul zilnic, uitate sau abandonate...
S-a facut 3, afara ploua marunt, nu am somn, nu mai vreau sa ascult nici muzica, vreau sa evadez din dulcea temnita a amintirilor, dar nu am puterea sa o opresc.
M-am oprit la muzica instrumentala, sa nu ma mai atinga cuvintele, sa nu mai tresara mii de straluciri inlauntrul meu la auzul vreunui vers lin si amagitor...
Zadarnic...
Amintiri si vise, iluzii si sperante ma napadesc parca mai bine chiar pe un fundal curat, instrumental, acum nimic nu le mai impiedica, vin lin, usor, ma imbie, ma zapacesc...
Tabloul lui "a fost odata" se deseneaza sub ochii mei, pe intuneric si e mai colorat ca niciodata, luceste, lumineaza...
Schimb registrul, e ora 4, afara ploua de-a binelea, mohoraciunea vremii e molipsitoare, decid sa incerc cu muzica orientala...
Imbietoare si "cu vino-ncoa", ma face sa-mi doresc sa dansez. Ma ridic...
In juru-mi o patura cazuta, moale si pufoasa, prea verde pentru starea mea de spirit, langa o ploaie de servetele unde stau ascunse lacramioare si suspinele, atent asezate pe covor, ca-ntro hora a memoriilor venite-n graba sa ma bantuie....
Inchid ochii si ma las purtata de ritmurile orientului, visez, zambesc, imi spun ca da, mai cred totusi in minuni...si in povesti cu zane...
Ma cuprinde o stare de bine, de relaxare, de detasare...
E bine, e soare, e lumina, e cu mine, ma tine de mana, imi sopteste, inima-mi tresare, visez mai departe, ochii-mi licaresc in noapte, obrajii poarta firisoare de roua calda, izvorata din dor...
Ma asez pe patura, e moale si calda...
Mi se face somn, gasesc curajul da a opri muzica de tot...nici nu mai am nevoie. Cantecul meu interior e mai melodios ca niciodata...
Ma ridic, ma apropii de fereastra si privesc prin ochii larg deschisi minunea de afara...
Ningea...
Fulgi mari si sanatosi, albi si pufosi, se asterneau lin, invelind pamantul mohorat si rece ca un vis frumos de iarna cu zane si printese...
Noapte buna...
vineri, 19 octombrie 2007
Delicatese virtuale...
Mai am 10 minute sa ma mai joc, se incheie ziua imediat. :)
Am de facut o urare insotita de o surpriza (doar virtuala, din pacate) pentru un om extraordinar.
LA MULTI ANI, OANAAAAAA!!!!!
P.S. - e tort cu mocca! :))) (mai precis - Mocca Cashew Nut Cake)
hihihihihihhihi
Azi am chef sa ma joc...
In speranta ca o minte mai zglobie va accelera trecerea racelii ce ma tintuie in casa de zile bune(parca stau de 3 anotimpuri in casa).
Ma uitam zilele trecute pe blogul Inei si mi-a venit o idee...
Sort of "leapsa" prin simpatie, ca nimeni nu mi-a "pasat" tema :))))
In lipsa vreunui rasfat mai satisfacator, ma voi juca cu visele mele si nu numai si apoi am sa pasez "jocul" mai departe...
Imi place:
- sa privesc poze cu oameni expresivi
- sa joc table
- inghetata
- cafeaua aromata de dimineata
- sa ascult oameni cu har de povestitori
- sa fac window shopping
- sa stau la taclale cu prietenii
- sa alerg dimineata
- sa vad un film romantic si sa ma binedispuna
- sa visez cu ochii larg deschisi
Clipe pe care mi le amintesc cu (sublima) placere:
- cand am primit un bilet de tren drept invitatie la Rev
- perioada BAC-ului
- prima data...
- cand mi-a strans mana intr-a lui
- un 14 februarie acum vreo 4 ani...
- cand m-a pozat prima data
- cand cineva mi-a zis "panselutsa"
- cand l-am "inventat" pe piticul-roz
- ziua licentei
- prima lui...sarutare
Detest:
- mitocanii
- tigara
- resemnarea
- betivii
- violenta
- oamenii falsi
- debandada
- lipsa de tact
- kitsch-ul in vestimentatie
- spatiile inchise
- lipsa de maniere
Mi-as dori:
- sa am un labrador auriu
- o casa pe malul marii
- sa-l mai vad
- sa calatoresc mai des
- sa nu am grija zilei de maine
- sa-mi pastrez intacte prieteniile in timp
- sa nu ma mai despart niciodata de el
- sa vad Brazilia
- sa am propria mea revista
- sa fiu instructoare de aerobic
- sa vorbesc fluent germana
- sa fiu mereu fericita
Your turn now!!!
Oana, Arse, Ra, Gargaritza, Alexandra, Mada, Ratzusca, Petra...
Cine nu are blog,dar vrea sa se joace "leapsa", e rugat sa foloseasca locul de comentarii; maxim 10 preferinte.
Vreau povesti!!
Ma uitam zilele trecute pe blogul Inei si mi-a venit o idee...
Sort of "leapsa" prin simpatie, ca nimeni nu mi-a "pasat" tema :))))
In lipsa vreunui rasfat mai satisfacator, ma voi juca cu visele mele si nu numai si apoi am sa pasez "jocul" mai departe...
Imi place:
- sa privesc poze cu oameni expresivi
- sa joc table
- inghetata
- cafeaua aromata de dimineata
- sa ascult oameni cu har de povestitori
- sa fac window shopping
- sa stau la taclale cu prietenii
- sa alerg dimineata
- sa vad un film romantic si sa ma binedispuna
- sa visez cu ochii larg deschisi
Clipe pe care mi le amintesc cu (sublima) placere:
- cand am primit un bilet de tren drept invitatie la Rev
- perioada BAC-ului
- prima data...
- cand mi-a strans mana intr-a lui
- un 14 februarie acum vreo 4 ani...
- cand m-a pozat prima data
- cand cineva mi-a zis "panselutsa"
- cand l-am "inventat" pe piticul-roz
- ziua licentei
- prima lui...sarutare
Detest:
- mitocanii
- tigara
- resemnarea
- betivii
- violenta
- oamenii falsi
- debandada
- lipsa de tact
- kitsch-ul in vestimentatie
- spatiile inchise
- lipsa de maniere
Mi-as dori:
- sa am un labrador auriu
- o casa pe malul marii
- sa-l mai vad
- sa calatoresc mai des
- sa nu am grija zilei de maine
- sa-mi pastrez intacte prieteniile in timp
- sa nu ma mai despart niciodata de el
- sa vad Brazilia
- sa am propria mea revista
- sa fiu instructoare de aerobic
- sa vorbesc fluent germana
- sa fiu mereu fericita
Your turn now!!!
Oana, Arse, Ra, Gargaritza, Alexandra, Mada, Ratzusca, Petra...
Cine nu are blog,dar vrea sa se joace "leapsa", e rugat sa foloseasca locul de comentarii; maxim 10 preferinte.
Vreau povesti!!
joi, 18 octombrie 2007
Inventivitate de doi bani...
Ca romanul e inventiv e deja de notorietate...
Insa...
Stau si ma intreb...
Oare ar putea mintea sa ne "fete" si ceva mai putin halucinanto-inutilo-aiuristic? Nu stiu, va intreb...
Multe ar fi exemplele ce-mi bantuie mintea acum, insa sa ma opresc la unu concret si recent.
Campania aia cu "de ce iubim Bucurestiul"(Cartarescu, dragu de el, a lansat o adevarata moda cu "de ce iubim pe nu-stiu-cine"), cu strazile rebotezate hilar, in genu' "strada pe care o fugaream pe Ana"(scuzati, va rog, lipsa de delicatete, azi nu imi arde...), "strada pe unde chiuleam intr-a sasea" sau te miri ce alte denumiri originale si inedite trantite alaturi de numele de drept al strazii spre ametirea tracatorului strain si spre amuzamentul marii majoritati....
Ce e CHESTIA asta?? Come on!!!! ASTA ne face mai sensibili la dezastrul si degringolada din Bucuresti? Asta va ajuta la restaurarea vechilor cladiri in care "musteste" istoria micului Paris si care acum stau sa cada(cu sau fara tigani in ele)?? Traznita campanie il va determina pe nemernicul ce scuipa in stanga si-n dreapta dintr-o nesimtita obisnuinta si lipsa de consideratie pentru absolut orice sa se gandeasca de doua ori inainte sa spurce caldaramul doar pentru ca e strada "unde am copilarit"?? Ah, ba dimpotriva, poate ii trezeste in mintea impaianjenita si alte porniri de Ev Mediu pe care, poti sti?, le practica si-n copilaria-i fericita si ocrotita de comunism....
Ajunge sa-mi fie.........(ma abtin de la calificari) de genul asta de inventivitate care efectiv nu ajuta cu nimic pe nimeni!!!!
Stateam azi si ma intrebam, cu ochi-n 'canalu-de-stiri-sangeroase'(care, pare-se, nu mai sunt doar la ora 17!!!)... la ce a ajutat-o pe batranica aia a carei viata a fost miseleste curmata de o bestie ordinara ca (POATE) strada pe care statea era (POATE) "strada pe care sta bunica" ?!?!?!?!
Insa...
Stau si ma intreb...
Oare ar putea mintea sa ne "fete" si ceva mai putin halucinanto-inutilo-aiuristic? Nu stiu, va intreb...
Multe ar fi exemplele ce-mi bantuie mintea acum, insa sa ma opresc la unu concret si recent.
Campania aia cu "de ce iubim Bucurestiul"(Cartarescu, dragu de el, a lansat o adevarata moda cu "de ce iubim pe nu-stiu-cine"), cu strazile rebotezate hilar, in genu' "strada pe care o fugaream pe Ana"(scuzati, va rog, lipsa de delicatete, azi nu imi arde...), "strada pe unde chiuleam intr-a sasea" sau te miri ce alte denumiri originale si inedite trantite alaturi de numele de drept al strazii spre ametirea tracatorului strain si spre amuzamentul marii majoritati....
Ce e CHESTIA asta?? Come on!!!! ASTA ne face mai sensibili la dezastrul si degringolada din Bucuresti? Asta va ajuta la restaurarea vechilor cladiri in care "musteste" istoria micului Paris si care acum stau sa cada(cu sau fara tigani in ele)?? Traznita campanie il va determina pe nemernicul ce scuipa in stanga si-n dreapta dintr-o nesimtita obisnuinta si lipsa de consideratie pentru absolut orice sa se gandeasca de doua ori inainte sa spurce caldaramul doar pentru ca e strada "unde am copilarit"?? Ah, ba dimpotriva, poate ii trezeste in mintea impaianjenita si alte porniri de Ev Mediu pe care, poti sti?, le practica si-n copilaria-i fericita si ocrotita de comunism....
Ajunge sa-mi fie.........(ma abtin de la calificari) de genul asta de inventivitate care efectiv nu ajuta cu nimic pe nimeni!!!!
Stateam azi si ma intrebam, cu ochi-n 'canalu-de-stiri-sangeroase'(care, pare-se, nu mai sunt doar la ora 17!!!)... la ce a ajutat-o pe batranica aia a carei viata a fost miseleste curmata de o bestie ordinara ca (POATE) strada pe care statea era (POATE) "strada pe care sta bunica" ?!?!?!?!
sâmbătă, 6 octombrie 2007
Mie-mi place IKEA!!!
Si nu oricum, ci mult, mult!!!
Ador magazinul ala! Nu ma satur niciodata de privit toate "aproape camerele" mobilate si decorate in stilul deja inconfundabil (eu ii spun "zen viu si jucaus").
Au atatea idei, atatea culori, atatea feluri ingenioase de fabricare sau decorare... Au design modern, pe gustul meu!!!
Unii spun "IKEA= mobila pentru studenti" [mda, nu ma intelegeti gresit, era vorba in principal de studentii "lor" care stau cu precadere in garsoniere,apartamente, camere inchiriate si li se pare firesc (lor, dar mai ales parintilor cu buzunar deloc economic) sa-si mobileze "coltisorul" cat mai practic - vesel -modern - accesibil ca pret cu putinta], insa asta nu ma nelinisteste deloc. Sunt gusturi si gusturi, materiale si materiale... Depinde ce vrei, cum ai grija de ele, etc.
Insa mie mi-e clar ca marfa IKEA respecta caminul in care intra. Este mobila pentru toate gusturile, spatiile si pentru aproape toate buzunarele.
Ma topesc mereu cand trec pe la raionul pentru copii si-mi imaginez de fiecare data fericirea citita pe fetele micutilor care se "lafaie" in mici regate colorate, moi, ajustate la marimea lor... Ador dulapurile imense cu usi glisante si nu ratez niciodata ocazia de a-mi imagina la foc automat cum as orandui eu toate hainutele intr-un asa sifonier primitor...
Pasesc in bucatariile lor si mai ca simt miros de bucate proaspat gatite; cantaresc vizual incaperile cu aragaze si frigidere si incerc sa-mi imaginez care carui tip de familie/cuplu/om i s-ar potrivi...
Toate maruntisurile, dulci colorate, veioze, rame foto, suporti, etajere, sertare textile, cutii, mai ales cutiiiiiiii, toate ma binedispun numai vazandu-le, numai imaginandu-mi unde si cum le-as folosi, unde le-as aseza si cum ar arata, cum m-ar ajuta, etc...
Canapelele, paturile, pernele lor, in zeci de modele si culori, in sute de texturi si de marimi te fac sa-ti inchipui serile in fata televizorului mult mai confortabile, mai relaxante si mai romantice, iernile mult mai calduroase, noptile mult mai odihnitoare...
Ochii mei sunt rasfatati si gadilati de la prima la ultima clipa petrecuta la IKEA.
Iar ca toate sa aiba un final savuros, dupa plimbare te poti delecta cu delicioasele, foarte accesibile, deloc de neglijat(si chiar de luat acasa) delicatese suedeze: gem de merisor, chiftelute cu sos, suculetz acidulat de pere, prajituri cu fructe de padure sau migdale, cu capsuni sau ciocolata, cu sirop de soc sau somon cu sos de mere...
Mie-mi place IKEA si pentru ca starneste o revolutie pozitiva(!!) in mine. Imi da idei noi, solutii ingenioase pentru casa si nu numai, imbolduri de sortare, triere a lucrurilor de prin casa, elan pentru "o noua ordine interioara"..., teme de meditatii la ceas tarziu in noptile de nesomn cand stau si desenez cu ochii inchisi case pe care apoi cu macaraua mintii le amenajez si dichisesc pana la ultimul detaliu, incercand apoi sa le "vand" clientilor mei imaginari si bucurandu-ma in scurta vreme de un somn tihnit si colorat, la fel de ordonat ca si marfa din ikea... :)))
Later edit: la o citire mai atenta am realizat ca arata a mesaj publicitar :))))
Ador magazinul ala! Nu ma satur niciodata de privit toate "aproape camerele" mobilate si decorate in stilul deja inconfundabil (eu ii spun "zen viu si jucaus").
Au atatea idei, atatea culori, atatea feluri ingenioase de fabricare sau decorare... Au design modern, pe gustul meu!!!
Unii spun "IKEA= mobila pentru studenti" [mda, nu ma intelegeti gresit, era vorba in principal de studentii "lor" care stau cu precadere in garsoniere,apartamente, camere inchiriate si li se pare firesc (lor, dar mai ales parintilor cu buzunar deloc economic) sa-si mobileze "coltisorul" cat mai practic - vesel -modern - accesibil ca pret cu putinta], insa asta nu ma nelinisteste deloc. Sunt gusturi si gusturi, materiale si materiale... Depinde ce vrei, cum ai grija de ele, etc.
Insa mie mi-e clar ca marfa IKEA respecta caminul in care intra. Este mobila pentru toate gusturile, spatiile si pentru aproape toate buzunarele.
Ma topesc mereu cand trec pe la raionul pentru copii si-mi imaginez de fiecare data fericirea citita pe fetele micutilor care se "lafaie" in mici regate colorate, moi, ajustate la marimea lor... Ador dulapurile imense cu usi glisante si nu ratez niciodata ocazia de a-mi imagina la foc automat cum as orandui eu toate hainutele intr-un asa sifonier primitor...
Pasesc in bucatariile lor si mai ca simt miros de bucate proaspat gatite; cantaresc vizual incaperile cu aragaze si frigidere si incerc sa-mi imaginez care carui tip de familie/cuplu/om i s-ar potrivi...
Toate maruntisurile, dulci colorate, veioze, rame foto, suporti, etajere, sertare textile, cutii, mai ales cutiiiiiiii, toate ma binedispun numai vazandu-le, numai imaginandu-mi unde si cum le-as folosi, unde le-as aseza si cum ar arata, cum m-ar ajuta, etc...
Canapelele, paturile, pernele lor, in zeci de modele si culori, in sute de texturi si de marimi te fac sa-ti inchipui serile in fata televizorului mult mai confortabile, mai relaxante si mai romantice, iernile mult mai calduroase, noptile mult mai odihnitoare...
Ochii mei sunt rasfatati si gadilati de la prima la ultima clipa petrecuta la IKEA.
Iar ca toate sa aiba un final savuros, dupa plimbare te poti delecta cu delicioasele, foarte accesibile, deloc de neglijat(si chiar de luat acasa) delicatese suedeze: gem de merisor, chiftelute cu sos, suculetz acidulat de pere, prajituri cu fructe de padure sau migdale, cu capsuni sau ciocolata, cu sirop de soc sau somon cu sos de mere...
Mie-mi place IKEA si pentru ca starneste o revolutie pozitiva(!!) in mine. Imi da idei noi, solutii ingenioase pentru casa si nu numai, imbolduri de sortare, triere a lucrurilor de prin casa, elan pentru "o noua ordine interioara"..., teme de meditatii la ceas tarziu in noptile de nesomn cand stau si desenez cu ochii inchisi case pe care apoi cu macaraua mintii le amenajez si dichisesc pana la ultimul detaliu, incercand apoi sa le "vand" clientilor mei imaginari si bucurandu-ma in scurta vreme de un somn tihnit si colorat, la fel de ordonat ca si marfa din ikea... :)))
Later edit: la o citire mai atenta am realizat ca arata a mesaj publicitar :))))
"Vocea" destinului...?!
Ma intrebam azi (e bine, va zic, ca incep iar sa ma intreb cat e ziua de lunga cate ceva, deja imi faceam griji ca-s cam apatica si cam deprimata...) daca "aud" cumva vocea destinului, chemarea strabunilor:)))) si nu-mi dau seama....
Deja de cativa ani mi se intampla un lucru cel putin bizar. Merg prin malluri la shopping, pe strazi ticsite cu magazine(sau nu, depinde de gradele latitudinale si longitudinale de unde te afli!!!) in cautare de tinute dragute, jeansi, papuci, sacouri, in sfarsit, HAINE respectabile si decente de purtat pe AFARA si de fiecare data constat cu stupoare ca ma atrag ca un magnet magazinele sau raioanele cu pijamale, cu haine comode de stat in casa, cu lenjerie (asta, ma rog, poate fi trecuta cu vederea, nu e alarmanta; decat in asociere cu celalalte)...
Si ma intrebam (cu un oarecare tremur interior): sa fie oare asta menirea mea iar eu nu decodific mesajele subconstientului(sau ale inconstientului, in fine, partea ascunsa care conspira impotriva-mi)? Sa fie cumva destinul meu acela de casnica * ? :)))))))
Nu, serios acum, stau cu orele si cantaresc pijamalute trendy sau sexy sau jucause sau comode, de dormit, de jucat, de party, de stat la taclale, de iubit, de mers in vizita..., papucei de casa in te miri cate modele, stiluri, culori, croiuri... Lenjerie, halate de baie, rochitele de casa, pantaloni scurti si asa mai departe...
Nu numai ca le scrutez cu privirea minute in sir, dar as mai fi si in stare sa-mi cumpar multe perechi din mai sus mentionatele pijamale, hainute, bluzite, manusite, pantofiori, bretelute & stuff, toate avand destinatia clara "homy"....
Noroc ca in mintea mea mai este activa partea rationala care, din cand in cand, in momentele esentiale, ia atitudine si ma opreste de la ceea ce s-ar putea transforma intr-un dezastru! :))))
Si acum imi amintesc cum asta vara am meditat asupra unei deosebit de delicate, fina si "sexy, dar cu bun simt" pijamalutsa "de lux"(pantalon "cu vino-ncoa", comod si aratos + bluzitza cu bretele si danteluta, "princess style") din satin ciocolatiu cu fundite rozalii si danteluta de culoarea ciocolatei curgatoare... 65 de euro "striga" eticheta nepretuitei tinute de sforait...
Nu am luat-o, in final, ceva m-a impiedicat (posibil neuronul responsabil de "lupta impotriva shoppingului fara cap si - ulterior - fara bani in portofel o luna"), dar gandul la ea imi mai zboara si acum.
Eh, nu-i bai, avand in vedere ca sunt pe cale sa devin colectionara de pijamale, ma multumesc momentan si cu varianta sport si mult mai galbena(+ o albinutza tzantzosa right in front) :)))) a ceea ce povesteam mai sus...
Insa ma gandeam azi "da' si cand scap o data"... si profit de somnoreala neuronului buclucas:)))))... Atunci sa vezi dezmat, nimeni nu ma mai opreste!!! Ah, si ca sa fie destrabalarea completa, cireasa de pe tort o sa fie achizitionarea unui teribil de dragut exemplar de ursulet "me to you"(din acela gri cu petice), marime maricica, care tine in brate o paturica de bebelus...
Daaaaaaaaaaaaaaa!!!! :)))
* - nu ma luati in serios, va rooog!!!!
Deja de cativa ani mi se intampla un lucru cel putin bizar. Merg prin malluri la shopping, pe strazi ticsite cu magazine(sau nu, depinde de gradele latitudinale si longitudinale de unde te afli!!!) in cautare de tinute dragute, jeansi, papuci, sacouri, in sfarsit, HAINE respectabile si decente de purtat pe AFARA si de fiecare data constat cu stupoare ca ma atrag ca un magnet magazinele sau raioanele cu pijamale, cu haine comode de stat in casa, cu lenjerie (asta, ma rog, poate fi trecuta cu vederea, nu e alarmanta; decat in asociere cu celalalte)...
Si ma intrebam (cu un oarecare tremur interior): sa fie oare asta menirea mea iar eu nu decodific mesajele subconstientului(sau ale inconstientului, in fine, partea ascunsa care conspira impotriva-mi)? Sa fie cumva destinul meu acela de casnica * ? :)))))))
Nu, serios acum, stau cu orele si cantaresc pijamalute trendy sau sexy sau jucause sau comode, de dormit, de jucat, de party, de stat la taclale, de iubit, de mers in vizita..., papucei de casa in te miri cate modele, stiluri, culori, croiuri... Lenjerie, halate de baie, rochitele de casa, pantaloni scurti si asa mai departe...
Nu numai ca le scrutez cu privirea minute in sir, dar as mai fi si in stare sa-mi cumpar multe perechi din mai sus mentionatele pijamale, hainute, bluzite, manusite, pantofiori, bretelute & stuff, toate avand destinatia clara "homy"....
Noroc ca in mintea mea mai este activa partea rationala care, din cand in cand, in momentele esentiale, ia atitudine si ma opreste de la ceea ce s-ar putea transforma intr-un dezastru! :))))
Si acum imi amintesc cum asta vara am meditat asupra unei deosebit de delicate, fina si "sexy, dar cu bun simt" pijamalutsa "de lux"(pantalon "cu vino-ncoa", comod si aratos + bluzitza cu bretele si danteluta, "princess style") din satin ciocolatiu cu fundite rozalii si danteluta de culoarea ciocolatei curgatoare... 65 de euro "striga" eticheta nepretuitei tinute de sforait...
Nu am luat-o, in final, ceva m-a impiedicat (posibil neuronul responsabil de "lupta impotriva shoppingului fara cap si - ulterior - fara bani in portofel o luna"), dar gandul la ea imi mai zboara si acum.
Eh, nu-i bai, avand in vedere ca sunt pe cale sa devin colectionara de pijamale, ma multumesc momentan si cu varianta sport si mult mai galbena(+ o albinutza tzantzosa right in front) :)))) a ceea ce povesteam mai sus...
Insa ma gandeam azi "da' si cand scap o data"... si profit de somnoreala neuronului buclucas:)))))... Atunci sa vezi dezmat, nimeni nu ma mai opreste!!! Ah, si ca sa fie destrabalarea completa, cireasa de pe tort o sa fie achizitionarea unui teribil de dragut exemplar de ursulet "me to you"(din acela gri cu petice), marime maricica, care tine in brate o paturica de bebelus...
Daaaaaaaaaaaaaaa!!!! :)))
* - nu ma luati in serios, va rooog!!!!
Am un nou hobby, lately...
Mai nou dupa ce citesc o carte si imi place mult, ma apuca mania sa caut aceeasi carte in alte limbi...
Sa vad cum e in original sau cum e in engleza (sau in franceza daca originalul e in engleza)... etc. Desigur, asta cand o si gasesc ca la noi in Romanica mai rarut iti poti satisface toate poftele in materie de carti in limbi straine.
Stiu ca pare aiurea sa citesti aceeasi carte in 3-4 limbi, dar pe mine ma fascineza mult metoda asta in ultima vreme...
Abia astept sa depasesc la germana stadiul "hallo, wie geht's?" ca sa citesc o carticica, ceva, si in limba lui Goethe... :)
Chiar de-o fi "Mica sirena" sau "Peter Pan", nu-mi pasa, carte sa fie! :))))))
Acum ma delectez cu Amelie Nothomb - "Biografia foamei" si Tracy Chevalier - "Fata cu cercel de perla"....mmmmm!!!
Sa vad cum e in original sau cum e in engleza (sau in franceza daca originalul e in engleza)... etc. Desigur, asta cand o si gasesc ca la noi in Romanica mai rarut iti poti satisface toate poftele in materie de carti in limbi straine.
Stiu ca pare aiurea sa citesti aceeasi carte in 3-4 limbi, dar pe mine ma fascineza mult metoda asta in ultima vreme...
Abia astept sa depasesc la germana stadiul "hallo, wie geht's?" ca sa citesc o carticica, ceva, si in limba lui Goethe... :)
Chiar de-o fi "Mica sirena" sau "Peter Pan", nu-mi pasa, carte sa fie! :))))))
Acum ma delectez cu Amelie Nothomb - "Biografia foamei" si Tracy Chevalier - "Fata cu cercel de perla"....mmmmm!!!
vineri, 5 octombrie 2007
Esti indragostita lulea* atunci cand:
lulea*= dragoste adevarata, sincera, dezinteresata, profunda, teribila, pana peste urechi, si azi si maine si poimaine...
- totul in jurul tau pare dintr-o data mai bun, mai frumos, mai viu, mai colorat...
- zambesti cu gura pana la urechi dis de dimineata desi e luni, afara ploua, ai pierdut autobuzul, nu gasesti taxi si tocmai ai fost stropita din cap pana in picioare de un "binevoitor"...
- ai incredere oarba in el(pana la proba contrarie) si i-o oferi de la bun inceput, necondintionat si din inima...
- stii ca lui ii poti spune absolut TOT, tot ce ai pe suflet, tot ce te bucura sau te framanta, dar asta nu inseamna ca il si ametesti cu toate fleacurile...
- il iubesti pentru absolut tot ceea ce este, pentru cum vorbeste, pentru cum scrie, pentru fiecare virgula, pentru cum stranuta, pentru cum casca, pentru cum merge, pentru cum gesticuleaza, pentru cum iubeste, pentru cum rade, cum tace....
- atat timp cat esti cu el nu conteaza unde esti, daca e zi sau noapte, daca e frig sau cald, daca ai mancat sau nu, daca esti la capatul pamantului sau pe o insula pustie...
- ii iubesti fiecare calitate, dar si toate imperfectiunile considerandu-le "calitatile" ce-l fac deosebit de perfectiunea pura, rece si neatragatoare
- devii altruista convinsa, iar "sa-mi fie mie bine" inseamna "sa-i fie si lui bine"
- esti detasata si neincrancenata, nu esti geloasa si nu faci crize si fitze...
- te poti imagina gatind pentru el si chiar gatesti si asta cu o deosebita placere
- o seara perfecta poate insemna doar voi 2, un pahar cu apa, o vorba buna, o muzica in surdina si mii de ganduri si de cuvinte lasate sa zburde liber intre voi, in armonie perfecta...
- iti poti proiecta la nivel mental imagini cu voi 2 si un carucior si asta fara sa insemne ca-ti faci iluzii, dar si fara sa te sperii, sa te treaca fiori si spaime...
- stai langa el si simti ca esti sub aripa protectoare a unui inger pazitor cu trup de om
- il poti privi in timp ce doarme o noapte intreaga si-o dimineata si sa nu te saturi, sa nu-ti poti lua ochii de la el...
- ii simti parfumul si cand nu e cu tine iar pielea ta pastreaza inca vie atingerea mainilor lui chiar si cand el e departe...
- "maine" e mult prea departe cand "astazi" esti cu el...
- stii ca daca nu l-ai mai vedea niciodata de acum incolo, viata intreaga ar fi prea scurta pentru a-l putea uita...
- simti fluturasi in stomac de fiecare data cand il vezi, chiar daca l-ai vazut de mii de ori deja. Si asta nu din emotie tembela ci de drag, de dor, de bine, ca e el, ca e EL, ca orice ocazie de a-i intalni privirea e ca o atingere divina si orice clipa petrecuta alaturi de el cantareste cat secole intregi si e nepretuita...
- simti ca ai zice totul pentru el, ai face totul pentru el, ai lasa totul pentru el...iar asta nu te sperie deloc, dimpotriva!
- totul in jurul tau pare dintr-o data mai bun, mai frumos, mai viu, mai colorat...
- zambesti cu gura pana la urechi dis de dimineata desi e luni, afara ploua, ai pierdut autobuzul, nu gasesti taxi si tocmai ai fost stropita din cap pana in picioare de un "binevoitor"...
- ai incredere oarba in el(pana la proba contrarie) si i-o oferi de la bun inceput, necondintionat si din inima...
- stii ca lui ii poti spune absolut TOT, tot ce ai pe suflet, tot ce te bucura sau te framanta, dar asta nu inseamna ca il si ametesti cu toate fleacurile...
- il iubesti pentru absolut tot ceea ce este, pentru cum vorbeste, pentru cum scrie, pentru fiecare virgula, pentru cum stranuta, pentru cum casca, pentru cum merge, pentru cum gesticuleaza, pentru cum iubeste, pentru cum rade, cum tace....
- atat timp cat esti cu el nu conteaza unde esti, daca e zi sau noapte, daca e frig sau cald, daca ai mancat sau nu, daca esti la capatul pamantului sau pe o insula pustie...
- ii iubesti fiecare calitate, dar si toate imperfectiunile considerandu-le "calitatile" ce-l fac deosebit de perfectiunea pura, rece si neatragatoare
- devii altruista convinsa, iar "sa-mi fie mie bine" inseamna "sa-i fie si lui bine"
- esti detasata si neincrancenata, nu esti geloasa si nu faci crize si fitze...
- te poti imagina gatind pentru el si chiar gatesti si asta cu o deosebita placere
- o seara perfecta poate insemna doar voi 2, un pahar cu apa, o vorba buna, o muzica in surdina si mii de ganduri si de cuvinte lasate sa zburde liber intre voi, in armonie perfecta...
- iti poti proiecta la nivel mental imagini cu voi 2 si un carucior si asta fara sa insemne ca-ti faci iluzii, dar si fara sa te sperii, sa te treaca fiori si spaime...
- stai langa el si simti ca esti sub aripa protectoare a unui inger pazitor cu trup de om
- il poti privi in timp ce doarme o noapte intreaga si-o dimineata si sa nu te saturi, sa nu-ti poti lua ochii de la el...
- ii simti parfumul si cand nu e cu tine iar pielea ta pastreaza inca vie atingerea mainilor lui chiar si cand el e departe...
- "maine" e mult prea departe cand "astazi" esti cu el...
- stii ca daca nu l-ai mai vedea niciodata de acum incolo, viata intreaga ar fi prea scurta pentru a-l putea uita...
- simti fluturasi in stomac de fiecare data cand il vezi, chiar daca l-ai vazut de mii de ori deja. Si asta nu din emotie tembela ci de drag, de dor, de bine, ca e el, ca e EL, ca orice ocazie de a-i intalni privirea e ca o atingere divina si orice clipa petrecuta alaturi de el cantareste cat secole intregi si e nepretuita...
- simti ca ai zice totul pentru el, ai face totul pentru el, ai lasa totul pentru el...iar asta nu te sperie deloc, dimpotriva!
luni, 1 octombrie 2007
Vreau...
Omul cat traieste invata...spun inteleptii.
De cand ne nastem si pana cand murim tot invatam cate ceva. Invatam sa spunem "mama", invatam sa mergem, sa ne jucam, sa ne facem prieteni, sa scriem, sa luam note bune... Invatam sa ne indragostim, sa iubim, sa daruim, sa construim, sa ne facem o familie, sa facem copii... Zi de zi invatam cate ceva.
Si totusi, cred eu, in viata sunt lucruri pe care nimeni nu ni le explica, lucruri care nu se "predau", doar se traiesc...
Nimeni nu ne invata cum sa ne ferim de ranile sufletului si cum sa le pansam cand inevitabilul sa intampla. Sfaturi, vorbe goale, intentii bune sunt pe toate drumurile, insa nimic nu se aplica identic la 2 persoane diferite. Nimeni nu stie mai bine ca tine ceea ce simti si cat doare atunci cand doare, incat sa iti poata da o rezolvare clara si simpla... Si atunci ce ramane de facut? Sa lasi timpul sa vindece, sa cauti in tine rezolvari si solutii, sa alegi cai pe care vrei sa pasesti in speranta ca "pe acolo" va fi mai mult soare si mai multa armonie...
Sa iti "sortezi" gandurile (de parca ar fi atat de simplu) si sa incerci sa le dai frau liber doar celor pozitive, celor ce nu te ranesc, celor ce iti fac bine, iti dau tarie si incredere...
Lucrurile astea nu le invatam de la nimeni si atunci cand vin...(si vin, vai, nu scapa nimeni de ele) te zguduie si te zapacesc, iti rascolesc viata si rutina, pot lasa semne adanci pe pajistea amintirilor...
Sunt oameni tari si oameni slabi, oameni mai reci si oameni mai pasionali, oameni care, desi le este greu, stiu sa regleze conturile cu suferinta, scapand cu mici zgarieturi si 'topind" totul in experienta de viata... Dar sunt si oameni, ca mine, care nu stiu sa treaca cu lejeritate si nepasare peste astfel de momente... Nu stiu! As vrea sa invat caci mi-ar fi mai bine, dar nu pot...sau poate nu vreau?!
Nu am rabdare sa las timpul sa vindece, ma consum si ma revolt, sufar si ma lamentez, nu imi accept "sentinta" atat de usor, imi place sa lupt pentru ceea ce cred, sa nu las lucruri nerezolvate, dar uneori doare atat de rau incat as prefera sa pot trece cu o oarecare (mascata) nepasare peste ele...
Deunazi cand spuneam "mi-e dor" simteam focuri de artificii ce-mi gadilau sufletul, imi dadeau speranta si incredere... Acum, cand spun "mi-e dor"(si ce dooor!!!), simt ca o menghina imi sufoca sufletul si-l sugruma, ma trec fiori reci, iar pe fata imi aluneca picaturi de "roua"...
Inainte mi se taia respiratia numai imaginandu-mi..., iar acum simt ca nu pot respira fara...
Stau si ma gandesc totusi ca, in ciuda momentului ingrat, nici nu as vrea ca cineva sa-mi ofere "pastila" miraculoasa a uitarii si a detasarii... Toti ne ferim, intr-un fel sau altul, de suferinta si poate pentru o clipa visam la leacuri miraculoase care sa previna ranile sufletului...
Insa nu, multumesc... E mai greu asa, mai trist si mai dureros... Insa daca cineva m-ar tine departe de suferinta, incercand sa-mi faca un bine, mi-ar face un rau cu mult mai mare: m-ar priva de ceea ce(acum) stiu sigur ca inseamna dragostea!
Vreau sa mai cred (din nou) in basme, in zane, in culori, in minuni, in piticul(meu)roz, bleu... Tare mult vreau!
Dar parca nu mai pot... Insa vreau sa invat!
De cand ne nastem si pana cand murim tot invatam cate ceva. Invatam sa spunem "mama", invatam sa mergem, sa ne jucam, sa ne facem prieteni, sa scriem, sa luam note bune... Invatam sa ne indragostim, sa iubim, sa daruim, sa construim, sa ne facem o familie, sa facem copii... Zi de zi invatam cate ceva.
Si totusi, cred eu, in viata sunt lucruri pe care nimeni nu ni le explica, lucruri care nu se "predau", doar se traiesc...
Nimeni nu ne invata cum sa ne ferim de ranile sufletului si cum sa le pansam cand inevitabilul sa intampla. Sfaturi, vorbe goale, intentii bune sunt pe toate drumurile, insa nimic nu se aplica identic la 2 persoane diferite. Nimeni nu stie mai bine ca tine ceea ce simti si cat doare atunci cand doare, incat sa iti poata da o rezolvare clara si simpla... Si atunci ce ramane de facut? Sa lasi timpul sa vindece, sa cauti in tine rezolvari si solutii, sa alegi cai pe care vrei sa pasesti in speranta ca "pe acolo" va fi mai mult soare si mai multa armonie...
Sa iti "sortezi" gandurile (de parca ar fi atat de simplu) si sa incerci sa le dai frau liber doar celor pozitive, celor ce nu te ranesc, celor ce iti fac bine, iti dau tarie si incredere...
Lucrurile astea nu le invatam de la nimeni si atunci cand vin...(si vin, vai, nu scapa nimeni de ele) te zguduie si te zapacesc, iti rascolesc viata si rutina, pot lasa semne adanci pe pajistea amintirilor...
Sunt oameni tari si oameni slabi, oameni mai reci si oameni mai pasionali, oameni care, desi le este greu, stiu sa regleze conturile cu suferinta, scapand cu mici zgarieturi si 'topind" totul in experienta de viata... Dar sunt si oameni, ca mine, care nu stiu sa treaca cu lejeritate si nepasare peste astfel de momente... Nu stiu! As vrea sa invat caci mi-ar fi mai bine, dar nu pot...sau poate nu vreau?!
Nu am rabdare sa las timpul sa vindece, ma consum si ma revolt, sufar si ma lamentez, nu imi accept "sentinta" atat de usor, imi place sa lupt pentru ceea ce cred, sa nu las lucruri nerezolvate, dar uneori doare atat de rau incat as prefera sa pot trece cu o oarecare (mascata) nepasare peste ele...
Deunazi cand spuneam "mi-e dor" simteam focuri de artificii ce-mi gadilau sufletul, imi dadeau speranta si incredere... Acum, cand spun "mi-e dor"(si ce dooor!!!), simt ca o menghina imi sufoca sufletul si-l sugruma, ma trec fiori reci, iar pe fata imi aluneca picaturi de "roua"...
Inainte mi se taia respiratia numai imaginandu-mi..., iar acum simt ca nu pot respira fara...
Stau si ma gandesc totusi ca, in ciuda momentului ingrat, nici nu as vrea ca cineva sa-mi ofere "pastila" miraculoasa a uitarii si a detasarii... Toti ne ferim, intr-un fel sau altul, de suferinta si poate pentru o clipa visam la leacuri miraculoase care sa previna ranile sufletului...
Insa nu, multumesc... E mai greu asa, mai trist si mai dureros... Insa daca cineva m-ar tine departe de suferinta, incercand sa-mi faca un bine, mi-ar face un rau cu mult mai mare: m-ar priva de ceea ce(acum) stiu sigur ca inseamna dragostea!
Vreau sa mai cred (din nou) in basme, in zane, in culori, in minuni, in piticul(meu)roz, bleu... Tare mult vreau!
Dar parca nu mai pot... Insa vreau sa invat!
miercuri, 26 septembrie 2007
Mi-e dor sa cant...
Am ascultat mai devreme clipul asta si mi s-a facut un dor incredibil de cantat...
Ce melodie divina...
Ce melodie divina...
marți, 28 august 2007
duminică, 19 august 2007
Nadara - comoara unei etnii
Vreau sa va spun o poveste. O poveste fascinanta pe care eu abia am aflat-o si pentru ca nu stiu cati o cunosc, am sa o impartasesc cu voi.
Am fost vineri la Sighisoara la concert cu Nadara - gypsy band. Superb!!! Absolut formidabil au cantat. Au facut atmosfera, au dansat, au uns inimile si au dezmortit picioarele publicului ce incepuse sa danseze odata cu ei.
Intorcandu-ma acasa, am inceput putina search-uiala pe google sa aflu si eu "cine sunt astia"... Si am aflat. Dar nu numai atat. M-au cucerit. Ei cu povestea lor si in special povestea solistei grupului, Alexandra Beaujard, o frumoasa frantuzoaica.
Asadar...
Nadara - comoara unei etnii
Nadara ("nu-ti fie frica" in rromanes), formatia care a incantat publicul sighisorean si anul asta la festivalul ProEtnica, are o poveste ce merita impartasita.
Totul a inceput la sfarsitul anilor '90 cand frantuzoaica Alexandra Beaujard, solista trupei Nadara, a ales sa se stabileasca in Romania, intr-un sat din judetul Mures. Alexandra, comediana, cantareata si instrumentista, facea parte dintr-o trupa de artisti care traiau de ani in sir in carute, plimbandu-se prin Europa si sustinand spectacole. Povestea lor este aproape romantica. O mama singura, inca tanara si "intristator" de frumoasa (cum spune Vasile Ionescu in articolul sau despre Nadara), impreuna cu cei 2 baieti si prietenele lor isi vand agoniseala de-o viata si decid sa plece in India, peregrinandu-se o vreme prin Italia si Ungaria. Mama renunta din cauza razboiului din Iugoslavia si ajunge, purtata de destin, in tara noastra.
Cand a ajuns in Romania, Alexandra s-a hotarat sa ramana in satul Ceaus din Mures, fascinata fiind de muzica diferitelor comunitati din Transilvania.
In 2005 Tony Gatlif a facut un film pornind de la destinul Alexandrei Beaujard, aceasta Amelie care vrea sa-i faca pe toti fericiti pentru ca ea nu stie cum ar putea fi fericita... In film formaia Nadara a participat la coloana sonora a peliculei, iar Alexandra, care vorbeste fluent 6 limbi - franceza, romana, italiana, maghiara, rromanes si engleza - a jucat (n.r. rolul Luminitsei) al treilea rol feminin, alaturi de Asia Argento si Amira Casar.
Impreuna cu alti 6 instrumentisti Alexandra Beaujard infiinteaza un taraf cu care canta si incanta intreaga Europa de cativa ani, iar cu fondurile din spectacole a infiintat o organizatie umanitara din dorinta de a-i ajuta pe copiii rromi defavorizati si comunitatile acestora.
Repertoriul formatiei este unul foarte divers, influentat de muzica transilvaneana. Cei 7 cantareti reunesc in spectacolele lor toata forta si frumusetea melodiilor populare tiganesti, romanesti si unguresti.
Iata asadar un exemplu splendid de altruism si dedicare, inafara oricarei ratiuni, ce te determina sa fii mai bun, sa reflectezi asupra prejudecatilor impamantenite uneori atat de nedrept, sa nu astepti de la altii ci sa pui mana si sa actionezi
Am fost vineri la Sighisoara la concert cu Nadara - gypsy band. Superb!!! Absolut formidabil au cantat. Au facut atmosfera, au dansat, au uns inimile si au dezmortit picioarele publicului ce incepuse sa danseze odata cu ei.
Intorcandu-ma acasa, am inceput putina search-uiala pe google sa aflu si eu "cine sunt astia"... Si am aflat. Dar nu numai atat. M-au cucerit. Ei cu povestea lor si in special povestea solistei grupului, Alexandra Beaujard, o frumoasa frantuzoaica.
Asadar...
Nadara - comoara unei etnii
Nadara ("nu-ti fie frica" in rromanes), formatia care a incantat publicul sighisorean si anul asta la festivalul ProEtnica, are o poveste ce merita impartasita.
Totul a inceput la sfarsitul anilor '90 cand frantuzoaica Alexandra Beaujard, solista trupei Nadara, a ales sa se stabileasca in Romania, intr-un sat din judetul Mures. Alexandra, comediana, cantareata si instrumentista, facea parte dintr-o trupa de artisti care traiau de ani in sir in carute, plimbandu-se prin Europa si sustinand spectacole. Povestea lor este aproape romantica. O mama singura, inca tanara si "intristator" de frumoasa (cum spune Vasile Ionescu in articolul sau despre Nadara), impreuna cu cei 2 baieti si prietenele lor isi vand agoniseala de-o viata si decid sa plece in India, peregrinandu-se o vreme prin Italia si Ungaria. Mama renunta din cauza razboiului din Iugoslavia si ajunge, purtata de destin, in tara noastra.
Cand a ajuns in Romania, Alexandra s-a hotarat sa ramana in satul Ceaus din Mures, fascinata fiind de muzica diferitelor comunitati din Transilvania.
In 2005 Tony Gatlif a facut un film pornind de la destinul Alexandrei Beaujard, aceasta Amelie care vrea sa-i faca pe toti fericiti pentru ca ea nu stie cum ar putea fi fericita... In film formaia Nadara a participat la coloana sonora a peliculei, iar Alexandra, care vorbeste fluent 6 limbi - franceza, romana, italiana, maghiara, rromanes si engleza - a jucat (n.r. rolul Luminitsei) al treilea rol feminin, alaturi de Asia Argento si Amira Casar.
Impreuna cu alti 6 instrumentisti Alexandra Beaujard infiinteaza un taraf cu care canta si incanta intreaga Europa de cativa ani, iar cu fondurile din spectacole a infiintat o organizatie umanitara din dorinta de a-i ajuta pe copiii rromi defavorizati si comunitatile acestora.
Repertoriul formatiei este unul foarte divers, influentat de muzica transilvaneana. Cei 7 cantareti reunesc in spectacolele lor toata forta si frumusetea melodiilor populare tiganesti, romanesti si unguresti.
Iata asadar un exemplu splendid de altruism si dedicare, inafara oricarei ratiuni, ce te determina sa fii mai bun, sa reflectezi asupra prejudecatilor impamantenite uneori atat de nedrept, sa nu astepti de la altii ci sa pui mana si sa actionezi
sâmbătă, 18 august 2007
Fratilor, e grav!!!
Azi mi-am dat seama, oarecum mirata, ca nu numai ca sunt mai mult decat dependenta de internet, dar mai sunt la fel de "mai mult decat" dependenta si de propriul calculator...
Va mirati tare? Asa tare ca mine cand mi-am dat seama? :))))) Nu, eh? Ma gandeam eu...
Nu stiu cum a inceput totul, dar vad ca dependenta asta ia proportiile bulgarului de zapada rastogolit de pe un deal spre vale... Stiu deja si pasul urmator (care, zic eu hotarata, este si finalul "tragediei" mele...): un laptop!!!
Acolo as avea si paginile favorite salvate(am un "raft" intreg de linkuri mereu pregatite pt mine, or zilele astea am suferit iar de google mania si de "cum naiba era pagina aia unde intram si dupa aia intram si citeam si faceam..." :))), documentele si muzica mea, msn-ul instalat corespunzator (nu ca la Sighisoara unde era, cred, varianta de msn hotmail de pe vremea lu' bunica...si ca sa instalez un windows live msn decent imi lua o ora!!!!), risc scazut de pastrat parole si adrese (calculatorul ala preistoric mai era si strangator)si cred ca mai sunt avantaje de expus...
Eh, va ziceam si voua, asa, sa stiti... :)))
Ma duc, pana una alta, sa-mi desenez un Vaio mic :))) (cica ajuta, v-am mai zis) la implinirea dorintelor. Nu,nu Vaio ajuta (desi eu as sustine si cauza lui), ci desenatul... :))))
Va mirati tare? Asa tare ca mine cand mi-am dat seama? :))))) Nu, eh? Ma gandeam eu...
Nu stiu cum a inceput totul, dar vad ca dependenta asta ia proportiile bulgarului de zapada rastogolit de pe un deal spre vale... Stiu deja si pasul urmator (care, zic eu hotarata, este si finalul "tragediei" mele...): un laptop!!!
Acolo as avea si paginile favorite salvate(am un "raft" intreg de linkuri mereu pregatite pt mine, or zilele astea am suferit iar de google mania si de "cum naiba era pagina aia unde intram si dupa aia intram si citeam si faceam..." :))), documentele si muzica mea, msn-ul instalat corespunzator (nu ca la Sighisoara unde era, cred, varianta de msn hotmail de pe vremea lu' bunica...si ca sa instalez un windows live msn decent imi lua o ora!!!!), risc scazut de pastrat parole si adrese (calculatorul ala preistoric mai era si strangator)si cred ca mai sunt avantaje de expus...
Eh, va ziceam si voua, asa, sa stiti... :)))
Ma duc, pana una alta, sa-mi desenez un Vaio mic :))) (cica ajuta, v-am mai zis) la implinirea dorintelor. Nu,nu Vaio ajuta (desi eu as sustine si cauza lui), ci desenatul... :))))
vineri, 17 august 2007
Cand culorile isi dau mana...
ProEtnica 2007 – celebrand diversitatea
La Festivalul anual ProEtnica de la Sighisoara sarbatorim unitatea prin diversitate.
Magiari, germani, greci, italieni, cehi, slovaci, turci, tatari, evrei, ucrainieni, aromani, polonezi, croati, sarbi, bulgari, albanezi, armeni, macedoneni, sasi, rromi, rusi lipoveni, ruteni…
Toata aceasta frumoasa si bogata paleta culturala face, pe intreaga durata a manifestarior artistice , demonstratia vie a frumoasei comuniuni pe taram romanesc de-a lungul veacurilor, nu numai a romanilor cu etnicii minoritari, dar si a minoritatilor culturale intre ele.
Si cum altfel se poate sarbatori mai frumos decat prin cantec si dans, prin dezbateri pe teme culturale si istorice, prin teatru si joc.
Festivalul, ca un tort cu bogate fructe colorate, se imparte in mod echitabil tuturor. Nimeni nu este uitat, nimeni nu este dat la o parte sau discriminat.
Fiecare comunitate prezinta o particica din traditiile, obiceiurile si din mosenirea strabuna. De la an la an te surprinde progresul, ambitia pentru “mai frumos” si “mai bine”, diversificarea spectacolelor, a dansurilor, a cantecelor, a porturilor.
Si pentru ca in Grecia Antica zeii locuiau pe varful muntelui Olimp, acea “Meca” a divinitatilor, la fel si “zeii” purtatori ai mesajului cultural ancestral, urmasi ai popoarelor ce si-au lasat amprenta culturala in istoria poporului roman de-a lungul peregrinarilor prin tara noastra, isi dau intalnire in minunata si batrana cetate a Sighisoarei.
Pentru 9 zile (din 17 in 25 august) cetatea medievala imbraca straie de sarbatoare, primindu-i cu caldura si deosebita ospitalitate pe toti vizitatorii, participantii si sustinatorii ce aleg sa-i treaca portile in aceasta perioada, bucurandu-si sufletul si incantandu-si privirea, spre a gusta un strop din magia spectacolului facut din suflet pentru suflet, in deplina armonie unii cu altii.
Am zis!!!
La Festivalul anual ProEtnica de la Sighisoara sarbatorim unitatea prin diversitate.
Magiari, germani, greci, italieni, cehi, slovaci, turci, tatari, evrei, ucrainieni, aromani, polonezi, croati, sarbi, bulgari, albanezi, armeni, macedoneni, sasi, rromi, rusi lipoveni, ruteni…
Toata aceasta frumoasa si bogata paleta culturala face, pe intreaga durata a manifestarior artistice , demonstratia vie a frumoasei comuniuni pe taram romanesc de-a lungul veacurilor, nu numai a romanilor cu etnicii minoritari, dar si a minoritatilor culturale intre ele.
Si cum altfel se poate sarbatori mai frumos decat prin cantec si dans, prin dezbateri pe teme culturale si istorice, prin teatru si joc.
Festivalul, ca un tort cu bogate fructe colorate, se imparte in mod echitabil tuturor. Nimeni nu este uitat, nimeni nu este dat la o parte sau discriminat.
Fiecare comunitate prezinta o particica din traditiile, obiceiurile si din mosenirea strabuna. De la an la an te surprinde progresul, ambitia pentru “mai frumos” si “mai bine”, diversificarea spectacolelor, a dansurilor, a cantecelor, a porturilor.
Si pentru ca in Grecia Antica zeii locuiau pe varful muntelui Olimp, acea “Meca” a divinitatilor, la fel si “zeii” purtatori ai mesajului cultural ancestral, urmasi ai popoarelor ce si-au lasat amprenta culturala in istoria poporului roman de-a lungul peregrinarilor prin tara noastra, isi dau intalnire in minunata si batrana cetate a Sighisoarei.
Pentru 9 zile (din 17 in 25 august) cetatea medievala imbraca straie de sarbatoare, primindu-i cu caldura si deosebita ospitalitate pe toti vizitatorii, participantii si sustinatorii ce aleg sa-i treaca portile in aceasta perioada, bucurandu-si sufletul si incantandu-si privirea, spre a gusta un strop din magia spectacolului facut din suflet pentru suflet, in deplina armonie unii cu altii.
Am zis!!!
duminică, 12 august 2007
"Mai binele" - dusmanul "binelui"
Sau cum excesul de zel poate omori pasiunea.... poate strica un lucru bun.... te poate arunca inapoi fara sa-ti dai seama....
Si asta numai pentru ca nu esti multumit cu ce ai pe moment si vrei mai mult, mai bine, mai altfel...si repede!!!!!
Nu ma intelegeti gresit, nu e rau sa fii perfectionist, sa-ti doresti sa evoluezi, dar trebuie sa stii cand si cum sa o faci...cu ce resurse pornesti la drum, cat de pregatit esti sa avansezi....
Sunt situatii in viata, la servici, in cariera, in relatii cand daca ai ajuns la pragul lui "bine", ar trebui sa zabovesti putin la etajul ala, sa te bucuri de priveliste, sa cercetezi cu atentie si sa savurezi si abia apoi, dupa un timp oarecare sa avansezi spre "mai bine"....sa pasesti curajos si increzator pe scarile ce urca la nivelul urmator. Pentru ca in situatia in care dai de "bine" si imediat vrei la "mai bine" desi esti obosit si sleit de puteri si desi esti "imbiat" de cei ce stau pe palier cu "bine" sa stai putin si sa te odihnesti, dar tu nu si nu, ca vrei mai sus, avid de "mai bine", exista riscul sa pierzi tot.
Si asta in orice domeniu...
Stiti, ca la "vrei sa fii miliardar" cand desi nu te mai simti stapan pe situatie, nu stii sa te opresti. Sau ca la jocurile de noroc cand, la fel, ahtiat dupa muuuult, uiti sa spui stop si sa-ti savurezi o mica victorie in armonie...
Nu stiu, eu asa am invatat si m-am si convins... Ca de cele mai multe ori un "mai bine" sfortat e cel mai mare dusman al unui "bine" frumos instalat....
Si asta numai pentru ca nu esti multumit cu ce ai pe moment si vrei mai mult, mai bine, mai altfel...si repede!!!!!
Nu ma intelegeti gresit, nu e rau sa fii perfectionist, sa-ti doresti sa evoluezi, dar trebuie sa stii cand si cum sa o faci...cu ce resurse pornesti la drum, cat de pregatit esti sa avansezi....
Sunt situatii in viata, la servici, in cariera, in relatii cand daca ai ajuns la pragul lui "bine", ar trebui sa zabovesti putin la etajul ala, sa te bucuri de priveliste, sa cercetezi cu atentie si sa savurezi si abia apoi, dupa un timp oarecare sa avansezi spre "mai bine"....sa pasesti curajos si increzator pe scarile ce urca la nivelul urmator. Pentru ca in situatia in care dai de "bine" si imediat vrei la "mai bine" desi esti obosit si sleit de puteri si desi esti "imbiat" de cei ce stau pe palier cu "bine" sa stai putin si sa te odihnesti, dar tu nu si nu, ca vrei mai sus, avid de "mai bine", exista riscul sa pierzi tot.
Si asta in orice domeniu...
Stiti, ca la "vrei sa fii miliardar" cand desi nu te mai simti stapan pe situatie, nu stii sa te opresti. Sau ca la jocurile de noroc cand, la fel, ahtiat dupa muuuult, uiti sa spui stop si sa-ti savurezi o mica victorie in armonie...
Nu stiu, eu asa am invatat si m-am si convins... Ca de cele mai multe ori un "mai bine" sfortat e cel mai mare dusman al unui "bine" frumos instalat....
miercuri, 8 august 2007
Imi place noaptea...
"Noapte toate pisicile sunt negre", dar nu de aia iubesc noaptea...
Mai degraba pentru ca "noaptea e un sfetnic bun"....
Nu intotdeauna am indragit noaptea.... Dimpotriva, mica fiind eram terifiata de ideea inserarii si a innoptarii.
Din cauza asta foarte greu am dormit singura si foarte greu am renuntat la lumina aprinsa, lapma de veghe, luminita "salvatoare"...
Nu stiu de ce am fost asa. Nu am fost un copil speriat de si cu "bau-bau"... Ai mei nu mi l-au "prezentat" niciodata pe "sperietorul de ciori" si au interzis si celorlalti (bunici, tantii si neni, matusi si alte rubedenii) sa ma "aibe la mana" intr-un mod atat de "ieftin"(caci numai ieftina poate fi catalogata modalitatea de a-ti astampara odrasla prin creerea unei frici tembele ce duce, in unele cazuri, la traume sufletesti greu de peticit...).
Si cu toate astea uram noaptea... Si am tot urat-o multa vreme...
Pana intr-un moment cand a inceput sa-mi placa, pana i-am prins gustul... Gustul fin al unei "linisti" aparte, ca o pace ce se asterne peste zi, ca o patura moale ce te mangaie si te rasfata inaintea unei noi zile in bataia reflectoarelor....
Stiti cum se spune ca de la ura la dragoste nu-i decat un pas...
Asa si eu.
Ador impacarea noptii.... aerul racoros (bine, nu pun la socoteala canicula de acum cateva zile, treaca de la mine), linistea fermecatoare, aducatoare de idei si de solutii....
Noaptea e amabila, daca stii s-o indragesti... Noaptea te sfatuieste si te relaxeaza...
Noaptea, noaptea tarziu, am timp sa analizez si sa inteleg (sau sa incerc sa inteleg) tot ce s-a petrecut peste zi. Sa rememorez vorbele frumoase, sa le tot repet, sa le aud iar si iar si iar...
Sa fac planuri, sa tes vise, sa le lipesc in poza viitorului... Sa caut solutii pentru dileme, sa desprafuiesc vechi amintiri, lucruri, socoteli....
Sa iert si sa cer iertare...
Sa elimin energia negativa...
Sa-mi amintesc de oameni dragi, sa-i redesenez in mintea-mi...
Unii au jurnal... Le place...
Mie-mi place noaptea! Noaptea este cel mai dulce jurnal... Foarte intim si primitor, departe de ochii indiscreti, la adapostul memoriei mele....pictez pe panza noptii tot ce-mi pofteste inima, cu ce culori si in ce forme vreau... Eu sunt pictorul, eu am penelul..... e atat de bine!!!
Imi place noaptea....
Imi place noaptea tarziu sa palavragesc cu oameni dragi cu ajutorul indispensabilului,deja, internet...
Imi place noaptea sa bantui prin bucatarie dupa un pahar cu apa...
Si sa nu aprind lumina...
Imi place noaptea sa ascult muzica si sa o simt, sa o traiesc....
Imi place sa ascult linistea din strada, picaturile de ploaie mocaneasca... vantul cum suiera in voie.
Imi place sa citesc pana se face lumina...
Imi place sa-mi ascult bataile inimii, sa privesc cum trec minutele, unul dupa altul, sa privesc tavanul alb si sa vad mii de culori (culorile sufletului meu)...
Imi place sa iubesc noaptea, mai mult decat ziua... Imi place sa plang noaptea(aproape niciodata ziua) ca sa-mi alin ranile sufletesti(atunci cand ele apar)...
Imi place noaptea.... (la fel de mult ca si ziua; dar altfel)
Mai degraba pentru ca "noaptea e un sfetnic bun"....
Nu intotdeauna am indragit noaptea.... Dimpotriva, mica fiind eram terifiata de ideea inserarii si a innoptarii.
Din cauza asta foarte greu am dormit singura si foarte greu am renuntat la lumina aprinsa, lapma de veghe, luminita "salvatoare"...
Nu stiu de ce am fost asa. Nu am fost un copil speriat de si cu "bau-bau"... Ai mei nu mi l-au "prezentat" niciodata pe "sperietorul de ciori" si au interzis si celorlalti (bunici, tantii si neni, matusi si alte rubedenii) sa ma "aibe la mana" intr-un mod atat de "ieftin"(caci numai ieftina poate fi catalogata modalitatea de a-ti astampara odrasla prin creerea unei frici tembele ce duce, in unele cazuri, la traume sufletesti greu de peticit...).
Si cu toate astea uram noaptea... Si am tot urat-o multa vreme...
Pana intr-un moment cand a inceput sa-mi placa, pana i-am prins gustul... Gustul fin al unei "linisti" aparte, ca o pace ce se asterne peste zi, ca o patura moale ce te mangaie si te rasfata inaintea unei noi zile in bataia reflectoarelor....
Stiti cum se spune ca de la ura la dragoste nu-i decat un pas...
Asa si eu.
Ador impacarea noptii.... aerul racoros (bine, nu pun la socoteala canicula de acum cateva zile, treaca de la mine), linistea fermecatoare, aducatoare de idei si de solutii....
Noaptea e amabila, daca stii s-o indragesti... Noaptea te sfatuieste si te relaxeaza...
Noaptea, noaptea tarziu, am timp sa analizez si sa inteleg (sau sa incerc sa inteleg) tot ce s-a petrecut peste zi. Sa rememorez vorbele frumoase, sa le tot repet, sa le aud iar si iar si iar...
Sa fac planuri, sa tes vise, sa le lipesc in poza viitorului... Sa caut solutii pentru dileme, sa desprafuiesc vechi amintiri, lucruri, socoteli....
Sa iert si sa cer iertare...
Sa elimin energia negativa...
Sa-mi amintesc de oameni dragi, sa-i redesenez in mintea-mi...
Unii au jurnal... Le place...
Mie-mi place noaptea! Noaptea este cel mai dulce jurnal... Foarte intim si primitor, departe de ochii indiscreti, la adapostul memoriei mele....pictez pe panza noptii tot ce-mi pofteste inima, cu ce culori si in ce forme vreau... Eu sunt pictorul, eu am penelul..... e atat de bine!!!
Imi place noaptea....
Imi place noaptea tarziu sa palavragesc cu oameni dragi cu ajutorul indispensabilului,deja, internet...
Imi place noaptea sa bantui prin bucatarie dupa un pahar cu apa...
Si sa nu aprind lumina...
Imi place noaptea sa ascult muzica si sa o simt, sa o traiesc....
Imi place sa ascult linistea din strada, picaturile de ploaie mocaneasca... vantul cum suiera in voie.
Imi place sa citesc pana se face lumina...
Imi place sa-mi ascult bataile inimii, sa privesc cum trec minutele, unul dupa altul, sa privesc tavanul alb si sa vad mii de culori (culorile sufletului meu)...
Imi place sa iubesc noaptea, mai mult decat ziua... Imi place sa plang noaptea(aproape niciodata ziua) ca sa-mi alin ranile sufletesti(atunci cand ele apar)...
Imi place noaptea.... (la fel de mult ca si ziua; dar altfel)
duminică, 5 august 2007
Numar zilele...
Numar zilele...
Numar zilele in care am zis "mi-e dor"...
Numar zilele in care am zis ca mor...
De dor...
Numar zilele si noptile si diminetile
Numar serile si mizurile de noapte...si dup-amiezele...
Numar tot ce ma face sa sper, numar tot ce poate topi clipele interminabile de asteptare "mocnita" si "chinuita"... in clipe de dulce speranta surazatoare...
Numar stelele si merele si picaturile de apa...
Numar apusurile inflacarate ale sufletului meu "ciopartit" de dor...
Numar mailurile si spamurile si blogurile citite pentru ca....mi-e dor...
Numar pozele, numar melodiile, numar cartile...
Numar foile colorate, numar cariocile, numar biletelele pe care am scris: "mi-e doooor!!!!"
Numar zilele... luni, marti, ziua dintre marti si miercuri, a doua zi dintre marti si miercuri, a treia...., joi, joi si jumatate, joi si trei sferturi, joi si... patru sferturi...., vineri, vineri si un colt, vineri si doua colturi.... timpul sta in loc... de dor!
Numar oamenii si masinile, numar copiii si motocicletele..., numar norii si picaturile de ploaie...
Numar scamele si pernele si cremele...
Numar literele si virgulele si punctele si semnele mirarii....., numar randurile goale
Numar filmele vazute cu dor...
Numar filmele vazute-n dor...
Numar florile si fluturii, numar iarba si trifoiul....
Numar melancoliile si nostalgiile si dorintele si rugile...
Numar memorarile si REmemorarile tuturor clipelor de zahar in care as vrea sa ma topesc si sa ma transform in dulce leac....
De dor...
Numar zanele si le implor...
Sa impinga timpul, sa aline dorul, sa topeasca zilele si noptile, sa micsoreze ora, minutul, secunda...
Sa topeasca praf de pulbere divina si sa-l amestece cu visele si doru-mi arzator, sa toarne bucatele de vata de zahar, praline, ciocolata.... sa presare un varf de speranta si alinare si sa inveleasca totu-n file de basm...
Numar ingerii si razele de soare, numar gandurile trecatoare...
Numar....
NUmar...
NUMar...
NUMAr...
NUMAR....
Numar, numar, numar...
Numar "m"-urile si "i"-urile, numar "-"-urile si "e"-urile!!!!!
Numar "D"-urile si "O"-urile si "R-"urile....
Mi-e dor...
Numar zilele in care am zis "mi-e dor"...
Numar zilele in care am zis ca mor...
De dor...
Numar zilele si noptile si diminetile
Numar serile si mizurile de noapte...si dup-amiezele...
Numar tot ce ma face sa sper, numar tot ce poate topi clipele interminabile de asteptare "mocnita" si "chinuita"... in clipe de dulce speranta surazatoare...
Numar stelele si merele si picaturile de apa...
Numar apusurile inflacarate ale sufletului meu "ciopartit" de dor...
Numar mailurile si spamurile si blogurile citite pentru ca....mi-e dor...
Numar pozele, numar melodiile, numar cartile...
Numar foile colorate, numar cariocile, numar biletelele pe care am scris: "mi-e doooor!!!!"
Numar zilele... luni, marti, ziua dintre marti si miercuri, a doua zi dintre marti si miercuri, a treia...., joi, joi si jumatate, joi si trei sferturi, joi si... patru sferturi...., vineri, vineri si un colt, vineri si doua colturi.... timpul sta in loc... de dor!
Numar oamenii si masinile, numar copiii si motocicletele..., numar norii si picaturile de ploaie...
Numar scamele si pernele si cremele...
Numar literele si virgulele si punctele si semnele mirarii....., numar randurile goale
Numar filmele vazute cu dor...
Numar filmele vazute-n dor...
Numar florile si fluturii, numar iarba si trifoiul....
Numar melancoliile si nostalgiile si dorintele si rugile...
Numar memorarile si REmemorarile tuturor clipelor de zahar in care as vrea sa ma topesc si sa ma transform in dulce leac....
De dor...
Numar zanele si le implor...
Sa impinga timpul, sa aline dorul, sa topeasca zilele si noptile, sa micsoreze ora, minutul, secunda...
Sa topeasca praf de pulbere divina si sa-l amestece cu visele si doru-mi arzator, sa toarne bucatele de vata de zahar, praline, ciocolata.... sa presare un varf de speranta si alinare si sa inveleasca totu-n file de basm...
Numar ingerii si razele de soare, numar gandurile trecatoare...
Numar....
NUmar...
NUMar...
NUMAr...
NUMAR....
Numar, numar, numar...
Numar "m"-urile si "i"-urile, numar "-"-urile si "e"-urile!!!!!
Numar "D"-urile si "O"-urile si "R-"urile....
Mi-e dor...
vineri, 3 august 2007
Feminitatea - un sirag de perle rare...
Mi-a zis deunazi o prietena :"scrie ceva pe tema feminitatii"...si am zis "okay, nimic mai simplu"....
Piticu: "du-te, tu!!! Pe bune?! Pai, ia, hai scrie..., sa te vad."
Si a avut dreptate aschimedia.... ca ceea ce pare mai simplu ca "buna ziua"(un fel de "vrei, calule, ovaz?" pentru suflarea feminina a planetei) este, in fapt, suficient de complicat, ramificat si laborios....
Ce e feminitatea? Nu fugiti la dictionar...
El e tehnic, tranteste in cateva cuvinte o definite rece, dar nu "compune" intregul univers ce sta in spatele rostirii acestui cuvant duios:FE-MI-NI-TA-TE!!!!
A fi feminina (la fel cu a fi masculin, pentru ei) este o alegere, o orientare, o "reteta" pe care o primim prin codul genetic, dar pentru care "lucram" o viata intreaga si asta chiar din frageda gangureala.....
Fetitele sunt imbracate in culori pastelate "feminine":)))) (roz si alte culori apropiate - Slava Domnului ca s-au descoperit si celelalte culori pastelate ca a nu fi otravite si deci nu mai suntem intoxicati exclusiv cu bebeluse aratand ca niste bomboane fondante), ei, viitorii domni sunt imbracati in bleu si verde si alte culori "mmmmmmasculine".... De mici suntem orientate spre activitati si mentalitati potrivite fetelor, fetitelor, doamnelor, domnitelor....
Sa nu ne mocirlim in nisip cum fac baietii, sa nu ne jucam cu surubelnita si cu masinutele pentru ca "nu sunt pentru fetite", sa ne controlam vocabularul, sa nu ne luam la bataie pentru papusa preferata.... Sa salutam domnii cu "buna ziua" nu cu "sarumana"...si tot asa....
De mici intram in forma de "cozonac" a ceea ce, vom afla mai apoi, inseamna universul feminin...
Asadar comoara zace in noi si noi avem "datoria"(placerea, dorinta, pasiunea, obsesia) sa o descoperim zi de zi, sa o exploatam, sa o "slefuim" ca pe o piatra pretioasa, sa o gadilam si sa o "hranim" asa cum stim noi mai bine pentru ca, apoi, sa o aratam lumii. Mai ales lumii lor. A barbatilor.
Feminitatea se "conjuga" printr-o multitudine de culori si nuante, de verbe si moduri, de trasaturi si atitudini....
In fiecare dimineata cand ne trezim, avem de facut alegeri... Ce haine, ce pantofi, ce parfum, ce machiaj, machiaj??, ce "masca"(sfioasa, puternica, amanta, mama, prietena, luptatoare, pisicoasa, intransigenta, razbunatoare, manipulatoare, iubitoare, amabila, politicoasa, pasiva, indiferenta....), ce atitudine, ce vraji folosim azi? :)))
Sunt o varietate infinita de "pachete" (promotionale sau nu) de optiuni la care apelam zilnic pentru a ne pastra si potenta trsaturile cu care am fost inzestrate de natura...
Sa vorbim si sa gandim intr-un anume fel, sa zambim, sa fim si sa ne simtim sexy, sa aratam incredere de sine, sa oferim incredere, sa ne facem placute, sa ni se simta intr-un mod placut prezenta intr-un anumit mediu (sau nu - asta e alt pachet, "the incognito one"), sa fim apreciate si respectate, iubite si mangaiate, rasfatate, seduse, adorate.... De lume, in general si de ei, in special. Am citit recent undeva (si tare bine mai zicea) ca noi, femeile, facem sacrificii, apelam la strategii de imagine, ne modelam si ne ''retusam" zi de zi de zi prin te miri ce "tertipuri", totul pentru ei, pentru partea masculina a planetei....
Mda, stiu, si eu am crezut intr-o vreme ca o facem si pentru ochiul critic si ascutit al "suratelor" noastre de "suferinta", insa..... nope, se pare (si dupa ce analizezi putin la rece, te convingi) ca tot ei sunt "motorul" ce invarte rotita si porneste mecanismul....
Intr-o lume fara barbati (oh, da, dureros exercitiu de imaginatie!!!!) cine si pentru cat timp s-ar mai strofoca intr-o asemenea maniera sa-si valorifice si sa-si modeleze feminitatea? Nimeni, va zic eu.... Sau poate unele ar face-o, dar numai pentru o perioada limitata de timp....pana s-ar convinge ca nu e suflare barbateasca in zona ca sa le admire si motiveze, sa le ambitioneze sa-si depaseasca concurenta and so on....
Si, in plus, feminitatea exista pentru ca exista termen de comparatie, masculinitatea. Altfel, cum s-ar putea defini conceptul, numai asa, abstract?
Dar sa revenim la "siragul de perle" daruit noua de milenii si dezprafuit, pretuit si purtat cu mare mandrie mai ales in ultmile secole...
Fi-ti mandre de el (de sirag!!), ocrotiti-l si pretuiti-l asa cum stiti voi mai bine, fi-ti onorate sa-l aratati lumii intregi, sa il valorizati cum stiti voi mai intelept pentru a va rasplati si el la randu-i inzecit de-a lungul vietii.... :)
Piticu: "du-te, tu!!! Pe bune?! Pai, ia, hai scrie..., sa te vad."
Si a avut dreptate aschimedia.... ca ceea ce pare mai simplu ca "buna ziua"(un fel de "vrei, calule, ovaz?" pentru suflarea feminina a planetei) este, in fapt, suficient de complicat, ramificat si laborios....
Ce e feminitatea? Nu fugiti la dictionar...
El e tehnic, tranteste in cateva cuvinte o definite rece, dar nu "compune" intregul univers ce sta in spatele rostirii acestui cuvant duios:FE-MI-NI-TA-TE!!!!
A fi feminina (la fel cu a fi masculin, pentru ei) este o alegere, o orientare, o "reteta" pe care o primim prin codul genetic, dar pentru care "lucram" o viata intreaga si asta chiar din frageda gangureala.....
Fetitele sunt imbracate in culori pastelate "feminine":)))) (roz si alte culori apropiate - Slava Domnului ca s-au descoperit si celelalte culori pastelate ca a nu fi otravite si deci nu mai suntem intoxicati exclusiv cu bebeluse aratand ca niste bomboane fondante), ei, viitorii domni sunt imbracati in bleu si verde si alte culori "mmmmmmasculine".... De mici suntem orientate spre activitati si mentalitati potrivite fetelor, fetitelor, doamnelor, domnitelor....
Sa nu ne mocirlim in nisip cum fac baietii, sa nu ne jucam cu surubelnita si cu masinutele pentru ca "nu sunt pentru fetite", sa ne controlam vocabularul, sa nu ne luam la bataie pentru papusa preferata.... Sa salutam domnii cu "buna ziua" nu cu "sarumana"...si tot asa....
De mici intram in forma de "cozonac" a ceea ce, vom afla mai apoi, inseamna universul feminin...
Asadar comoara zace in noi si noi avem "datoria"(placerea, dorinta, pasiunea, obsesia) sa o descoperim zi de zi, sa o exploatam, sa o "slefuim" ca pe o piatra pretioasa, sa o gadilam si sa o "hranim" asa cum stim noi mai bine pentru ca, apoi, sa o aratam lumii. Mai ales lumii lor. A barbatilor.
Feminitatea se "conjuga" printr-o multitudine de culori si nuante, de verbe si moduri, de trasaturi si atitudini....
In fiecare dimineata cand ne trezim, avem de facut alegeri... Ce haine, ce pantofi, ce parfum, ce machiaj, machiaj??, ce "masca"(sfioasa, puternica, amanta, mama, prietena, luptatoare, pisicoasa, intransigenta, razbunatoare, manipulatoare, iubitoare, amabila, politicoasa, pasiva, indiferenta....), ce atitudine, ce vraji folosim azi? :)))
Sunt o varietate infinita de "pachete" (promotionale sau nu) de optiuni la care apelam zilnic pentru a ne pastra si potenta trsaturile cu care am fost inzestrate de natura...
Sa vorbim si sa gandim intr-un anume fel, sa zambim, sa fim si sa ne simtim sexy, sa aratam incredere de sine, sa oferim incredere, sa ne facem placute, sa ni se simta intr-un mod placut prezenta intr-un anumit mediu (sau nu - asta e alt pachet, "the incognito one"), sa fim apreciate si respectate, iubite si mangaiate, rasfatate, seduse, adorate.... De lume, in general si de ei, in special. Am citit recent undeva (si tare bine mai zicea) ca noi, femeile, facem sacrificii, apelam la strategii de imagine, ne modelam si ne ''retusam" zi de zi de zi prin te miri ce "tertipuri", totul pentru ei, pentru partea masculina a planetei....
Mda, stiu, si eu am crezut intr-o vreme ca o facem si pentru ochiul critic si ascutit al "suratelor" noastre de "suferinta", insa..... nope, se pare (si dupa ce analizezi putin la rece, te convingi) ca tot ei sunt "motorul" ce invarte rotita si porneste mecanismul....
Intr-o lume fara barbati (oh, da, dureros exercitiu de imaginatie!!!!) cine si pentru cat timp s-ar mai strofoca intr-o asemenea maniera sa-si valorifice si sa-si modeleze feminitatea? Nimeni, va zic eu.... Sau poate unele ar face-o, dar numai pentru o perioada limitata de timp....pana s-ar convinge ca nu e suflare barbateasca in zona ca sa le admire si motiveze, sa le ambitioneze sa-si depaseasca concurenta and so on....
Si, in plus, feminitatea exista pentru ca exista termen de comparatie, masculinitatea. Altfel, cum s-ar putea defini conceptul, numai asa, abstract?
Dar sa revenim la "siragul de perle" daruit noua de milenii si dezprafuit, pretuit si purtat cu mare mandrie mai ales in ultmile secole...
Fi-ti mandre de el (de sirag!!), ocrotiti-l si pretuiti-l asa cum stiti voi mai bine, fi-ti onorate sa-l aratati lumii intregi, sa il valorizati cum stiti voi mai intelept pentru a va rasplati si el la randu-i inzecit de-a lungul vietii.... :)
joi, 2 august 2007
Cand 1+1 = tot 1 !!!!!
Azi am chef sa vorbesc despre comunicare....
Piticul se uita chioras la mine ("ce-are si asta?")...
Ii zic "da-te la o parte, ce stii tu, pui de...roz!!!...astea-s chestii plicticoase de oameni mari; treci la mazgalit, nu-ti bate tu capul..." :)))))))
Comunicarea dintre oameni...comunicarea in cuplu, in prietenie, la munca sau la joaca....
Pretutindeni....Ieri, azi, maine,.....Aici, peste ocean, la tara, la deal sau la vale...
Ma uitam zilele trecute pe un forum.... "Cat de mult conteaza comunicarea in viata de cuplu"? Incepeau procentajele.... trantite aproape la plezneala.... 40%, 80%, 60% (bine, macar Paul a ramas constant cu toate ca tot il voi contrazice), 90%, deloc, etc, etc. ....
As putea crede ca, nefiind o dezbatere serioasa, nu trebuie luata pe deplin in seama... Insa, daca stau sa ma gandesc la ce-am auzit referitor la comunicarea dintre oameni acum, in scolul vitezei...., pot spune ca nu difera prea mult de sporovaiala de pe forumurile obosite...
Vreau, deci, sa vorbesc despre comunicare, dar vreau sa vorbesc din punctul meu de vedere, din ce am invatat eu in viata, asa cum percep eu importanta acestui "element"....
In umila mea opinie comunicarea dintre oameni are gradul cel mai mare de importanta printre toate celelalte "ingrediente" ce determina o relatie sa mearga bine sau nu, sau deloc....
E un fel de "a fi sau a nu fi..." al relatiilor interumane.... Este TOT!!!
Cand comunicare nu exista, 1+1= tot 1 si se creeaza un imens dezechilibru (v-ati gandit cum ar fi ca 1+1 in matematica sa nu dea constant2? :)))) ar fi dezastru....)
Desi la fel de importanta este comunicarea intr-o echipa de lucru sau la locul de joaca, intre bunica si nepot sau intre 2 colegi de liceu, toba ce mare si zanganitoare se bate tot in sfera relatiilor de cuplu.....
Intr-un cuplu comunicarea este vitala. Pentru sceptici (euro sau nu.... :)))) ) am o veste: comunicare nu inseamna neaparat vorbe. Poate si de aia se face confuzia, unii considerand comunicarea ca fiind doar o vorbarie ieftina si obositoare...
Binenteles ca nu... Comunicare inseamna (si) vorbe, inseamna fapte, inseamna gesturi, inseamna priviri, inseamna atitudini, inseamna tacere (!!!!)....
Reusita unei relatii vine in momentul in care stii cand si ce "ingredient" magic sa pui in compozitia relatiei ca totul sa iasa rumen, proaspat si inmiresmat....
Cat de frumos este sa vezi doi oameni care par a fi facuti din acelasi aluat.... doi oameni care stau unul in fata celuilalt si nu-si spun nimic, NIMIC, dar privirile lor scanteitoare spun totul....fac totul...arata totul....striga totul.... fericire, impacare, bucuria, linistea....ca celalalt e acolo numai pentru el si o simte din plin fara nici macar o soapta....
Ce e o cearta odioasa in care cei 2 isi arunca vorbe grele pe care le regreta amarnic apoi si fug dupa petice sa panseze rana vorbelor (prea)"ascutie" pe langa o privire usturatoare si a toate graitoare ce face cat 2000 de vorbe grele la un loc (dar nu "sfredeleste" cu aceeasi intensitate), insa e mai concluziva si mai dureroasa decat ai putea crede...
O privire nervoasa, dezamagita, suparata, sfasiata, a celui drag iti ramane adanc incrustata pe retina si o stergi mai greu decat scoti petele de pe geamuri cu alcool sanitar....
Intr-un moment de cumpana, de grea incercare a vietii, de tristete dezarmanta, de disperare .... cand orice vorba, oricat de draga ar fi, oricat de bine intentioana ar fi....nu mai alina nimic, in momente din astea (prin care, asta e, cu totii trecem...) ce mangaietoare este atingerea celui drag, o imbratisare calda din suflet, o mana pusa peste alta, in semn de respect si compasiune, de alinare si sprijin, fac de milioane de ori mai mult, mai bine decat vorbele desarte, gratuite uneori....
Asadar comunicarea nu o data s-a dovedit ca nu inseamna numai vorbarie... Inseamna atat de mult (dar, ca orice lucru bun, vital, important in viata asta, il pretuim la adevarata valoare cand ramanem fara el, dintr-un motiv sau altul..., cand lipseste sau nu functioneaza la parametrii normali)
Comunicarea...este o "inginerie" intreaga, un mecanism complex, atat de necesar noua ca si aerul ce-l respiram.... Nu ati vrea (mai ales voi, scepticii in importanta comunicarii interumane, da, da..aia cu 40%, 60%... - apropo, si restul ce e?...... Sic!) sa traiti fara ea, sa fiti siliti sa comunicati numai si numai prin vorbe, zi de zi de zi(caci si vorbele..daca nu sunt asezonate cu un ton potrivit pe care sa-l putem percepe, descifra si interpreta, tot zero ar fi....nada, niente, rien.....), fara gesturi, fara priviri, fara suspinuri, fara atingeri.... Si daca ati vrea, tot nu ati putea.... Daca comunicare nu e, nimic nu e....
Piticul se uita chioras la mine ("ce-are si asta?")...
Ii zic "da-te la o parte, ce stii tu, pui de...roz!!!...astea-s chestii plicticoase de oameni mari; treci la mazgalit, nu-ti bate tu capul..." :)))))))
Comunicarea dintre oameni...comunicarea in cuplu, in prietenie, la munca sau la joaca....
Pretutindeni....Ieri, azi, maine,.....Aici, peste ocean, la tara, la deal sau la vale...
Ma uitam zilele trecute pe un forum.... "Cat de mult conteaza comunicarea in viata de cuplu"? Incepeau procentajele.... trantite aproape la plezneala.... 40%, 80%, 60% (bine, macar Paul a ramas constant cu toate ca tot il voi contrazice), 90%, deloc, etc, etc. ....
As putea crede ca, nefiind o dezbatere serioasa, nu trebuie luata pe deplin in seama... Insa, daca stau sa ma gandesc la ce-am auzit referitor la comunicarea dintre oameni acum, in scolul vitezei...., pot spune ca nu difera prea mult de sporovaiala de pe forumurile obosite...
Vreau, deci, sa vorbesc despre comunicare, dar vreau sa vorbesc din punctul meu de vedere, din ce am invatat eu in viata, asa cum percep eu importanta acestui "element"....
In umila mea opinie comunicarea dintre oameni are gradul cel mai mare de importanta printre toate celelalte "ingrediente" ce determina o relatie sa mearga bine sau nu, sau deloc....
E un fel de "a fi sau a nu fi..." al relatiilor interumane.... Este TOT!!!
Cand comunicare nu exista, 1+1= tot 1 si se creeaza un imens dezechilibru (v-ati gandit cum ar fi ca 1+1 in matematica sa nu dea constant2? :)))) ar fi dezastru....)
Desi la fel de importanta este comunicarea intr-o echipa de lucru sau la locul de joaca, intre bunica si nepot sau intre 2 colegi de liceu, toba ce mare si zanganitoare se bate tot in sfera relatiilor de cuplu.....
Intr-un cuplu comunicarea este vitala. Pentru sceptici (euro sau nu.... :)))) ) am o veste: comunicare nu inseamna neaparat vorbe. Poate si de aia se face confuzia, unii considerand comunicarea ca fiind doar o vorbarie ieftina si obositoare...
Binenteles ca nu... Comunicare inseamna (si) vorbe, inseamna fapte, inseamna gesturi, inseamna priviri, inseamna atitudini, inseamna tacere (!!!!)....
Reusita unei relatii vine in momentul in care stii cand si ce "ingredient" magic sa pui in compozitia relatiei ca totul sa iasa rumen, proaspat si inmiresmat....
Cat de frumos este sa vezi doi oameni care par a fi facuti din acelasi aluat.... doi oameni care stau unul in fata celuilalt si nu-si spun nimic, NIMIC, dar privirile lor scanteitoare spun totul....fac totul...arata totul....striga totul.... fericire, impacare, bucuria, linistea....ca celalalt e acolo numai pentru el si o simte din plin fara nici macar o soapta....
Ce e o cearta odioasa in care cei 2 isi arunca vorbe grele pe care le regreta amarnic apoi si fug dupa petice sa panseze rana vorbelor (prea)"ascutie" pe langa o privire usturatoare si a toate graitoare ce face cat 2000 de vorbe grele la un loc (dar nu "sfredeleste" cu aceeasi intensitate), insa e mai concluziva si mai dureroasa decat ai putea crede...
O privire nervoasa, dezamagita, suparata, sfasiata, a celui drag iti ramane adanc incrustata pe retina si o stergi mai greu decat scoti petele de pe geamuri cu alcool sanitar....
Intr-un moment de cumpana, de grea incercare a vietii, de tristete dezarmanta, de disperare .... cand orice vorba, oricat de draga ar fi, oricat de bine intentioana ar fi....nu mai alina nimic, in momente din astea (prin care, asta e, cu totii trecem...) ce mangaietoare este atingerea celui drag, o imbratisare calda din suflet, o mana pusa peste alta, in semn de respect si compasiune, de alinare si sprijin, fac de milioane de ori mai mult, mai bine decat vorbele desarte, gratuite uneori....
Asadar comunicarea nu o data s-a dovedit ca nu inseamna numai vorbarie... Inseamna atat de mult (dar, ca orice lucru bun, vital, important in viata asta, il pretuim la adevarata valoare cand ramanem fara el, dintr-un motiv sau altul..., cand lipseste sau nu functioneaza la parametrii normali)
Comunicarea...este o "inginerie" intreaga, un mecanism complex, atat de necesar noua ca si aerul ce-l respiram.... Nu ati vrea (mai ales voi, scepticii in importanta comunicarii interumane, da, da..aia cu 40%, 60%... - apropo, si restul ce e?...... Sic!) sa traiti fara ea, sa fiti siliti sa comunicati numai si numai prin vorbe, zi de zi de zi(caci si vorbele..daca nu sunt asezonate cu un ton potrivit pe care sa-l putem percepe, descifra si interpreta, tot zero ar fi....nada, niente, rien.....), fara gesturi, fara priviri, fara suspinuri, fara atingeri.... Si daca ati vrea, tot nu ati putea.... Daca comunicare nu e, nimic nu e....
duminică, 29 iulie 2007
Cand astepti trenul pe peronul gresit....
Sau cum ti se scurge viata printre degete in timp ce tu stai si iti faci planuri cu nemiluita... Planuri si vise pe care nu (mai) apuci sa le mai traiesti, de multe ori.....Cum de ce? Pentru ca esti ocupat sa-ti faci alte planuri, alte vise, sa iei la "bani marunti" alte fleacuri...
Mereu amanam lucrurile, trairile, faptele.... Mereu asteptam momentul potrivit ca sa facem ceva, sa spunem ceva, sa oferim ceva, sa mergem undeva, sa simtim ceva....
Mereu exista lucruri pe care le punem pe lista de asteptare....
Dar este rscant sa o iei pe panta asta.... Eu zic, totusi, ca este un risc pe care cred ca ni-l asumam involuntar tot in ideea de "mai bine".... Frica de esec(de orice fel) e mare.
Expun aleator:..........
Sa las pe maine ce pot face azi, ca sa fie momentul mai potrivit, sa mai astept o luna pana port rochia aia ca sa mai tin 3 diete intre timp si sa arat mai sexy.... Merg maine la alergat ca azi sunt prea obosita si maine ploua si tot asa.... Fac sport o data la 2 zile, azi NU!..... Vreau sa-l sun pentru ca mi-e dor, dar mai stau putin ca sa vad daca nu cumva ma suna el intre timp (si intre timp intervine ceva si apoi regret ca nu mi-am ascultat sufletul)..... I-as spune azi "imi pare rau" pentru ce am zis, dar mai bine astept pana maine ca sa gasesc modalitatea mai convenabila pentru asta...cand stiu, de fapt, ca pentru scuze nu exista "moment nepotrivit".....
Cateodata e chiar mai patetic de atat.... Ai viata la picioare, te implora, aproape, sa-i dai o mana ca sa porniti impreuna intr-o frumoasa calatorie a descoperirii de sine si tot amani.... Azi nu, sunt ocupata, maine merg la servici, poimaine ma doare capu, vineri e vineri, sambata mi-e lene si duminica e inainte de luni care luni, e luni, ce mai.....
Stiu, stiu, bat campii, dar pe undeva asa e....cum va zic.....
Nu se poate sa nu fi trecut fiecare prin asa ceva..... Pe moment nu stii ce pierzi... Normal, tu stai pe un peron, mai sunt si altii acolo, totul pare okay.... Asta pana ce iti dai seama ca opaaaa, trenul tau deja isi fluiera plecarea, megafonul elucideaza misterul si na, ca trenul e plecat, tu stai pe peronul gresit....
Ai putea sa iei trenul asta daca tot l-ai asteptat atat, dar....unde o merge? Oare vrei sa schimbi destinatia? Si cat costa diferenta de bilet? E scumpa?(Dincolo era mai ieftin...)
In fine....
Mereu amanam lucrurile, trairile, faptele.... Mereu asteptam momentul potrivit ca sa facem ceva, sa spunem ceva, sa oferim ceva, sa mergem undeva, sa simtim ceva....
Mereu exista lucruri pe care le punem pe lista de asteptare....
Dar este rscant sa o iei pe panta asta.... Eu zic, totusi, ca este un risc pe care cred ca ni-l asumam involuntar tot in ideea de "mai bine".... Frica de esec(de orice fel) e mare.
Expun aleator:..........
Sa las pe maine ce pot face azi, ca sa fie momentul mai potrivit, sa mai astept o luna pana port rochia aia ca sa mai tin 3 diete intre timp si sa arat mai sexy.... Merg maine la alergat ca azi sunt prea obosita si maine ploua si tot asa.... Fac sport o data la 2 zile, azi NU!..... Vreau sa-l sun pentru ca mi-e dor, dar mai stau putin ca sa vad daca nu cumva ma suna el intre timp (si intre timp intervine ceva si apoi regret ca nu mi-am ascultat sufletul)..... I-as spune azi "imi pare rau" pentru ce am zis, dar mai bine astept pana maine ca sa gasesc modalitatea mai convenabila pentru asta...cand stiu, de fapt, ca pentru scuze nu exista "moment nepotrivit".....
Cateodata e chiar mai patetic de atat.... Ai viata la picioare, te implora, aproape, sa-i dai o mana ca sa porniti impreuna intr-o frumoasa calatorie a descoperirii de sine si tot amani.... Azi nu, sunt ocupata, maine merg la servici, poimaine ma doare capu, vineri e vineri, sambata mi-e lene si duminica e inainte de luni care luni, e luni, ce mai.....
Stiu, stiu, bat campii, dar pe undeva asa e....cum va zic.....
Nu se poate sa nu fi trecut fiecare prin asa ceva..... Pe moment nu stii ce pierzi... Normal, tu stai pe un peron, mai sunt si altii acolo, totul pare okay.... Asta pana ce iti dai seama ca opaaaa, trenul tau deja isi fluiera plecarea, megafonul elucideaza misterul si na, ca trenul e plecat, tu stai pe peronul gresit....
Ai putea sa iei trenul asta daca tot l-ai asteptat atat, dar....unde o merge? Oare vrei sa schimbi destinatia? Si cat costa diferenta de bilet? E scumpa?(Dincolo era mai ieftin...)
In fine....
marți, 24 iulie 2007
Sertarul cu "acuarele"...
Pe principiul "cand se face aerul o idee respirabil, ne apucam de scris ca avem de ce", sa trecem la treaba....
A inviat Piticul, si-a revenit la culoarea roz delicat, ca zilele trecute de la fierbinteala asta era rosu aprins.... si are chef de taclale....
Ma gandeam....
Ca nu m-am mai gandit de mult... :)))
Adica pe calduri din astea indecente ti se topesc gandurile in cap si se amalgameaza, ce sa mai alegi pe urma...?!
Dar azi, asa, dintr-o data, am dat de o "oaza" a mintii mele si mi-am amintit de atatea lucruri la care m-am gandit sau la care m-as gandit mai amanuntit...
In oaza am gasit deschis sertarul cel mai larg, cu cele mai multe foi, tot o culoare si o incantare in ultima vreme....sertarul viselor. Al viselor de dor, al viselor ce dor, al viselor ce tipa dupa implinire, a viselor de....amor.
Amor nu-mi place cum suna, e prea "old-fashioned", dar na, sa fac si eu o rima onorabila... :))))
Mda, deci am dat de cutia magica cu culori, cu culorile sufletului meu, si am inceput sa caut si sa rascolesc, sa vad ce e inauntru si ce am mai uitat....,sa ma joc cu "acuarelele" dinauntru, sa pictez, sa mazgalesc...
Si ma gandeam... (I know, I know...) din toate gandurile ce ma asalteaza, din toate starile ce-mi dau tarcoale, din toata gama de trairi din ultimile luni, oare ce o fi firesc si ce nu? Oare ce o fi exagerat si inutil si oare ce o fi benefic si folositor? Pe care dintre ele sa le pastrez si pe care sa le arunc la cos? Si, prin extensie, cand gresim cu gandurile noastre, cand ne fac ele rau si devin obsesive, cand sunt constructive, cand excesul de zel omoara pasiunea si cand tre sa stai de-o parte si sa privesti mai per ansamblu ca sa nu uiti la un moment dat cum arata padurea din cauza copacilor....
Intrebari intrebatoare. Nu-si gasesc "alinare" decat de la caz la caz, in functie de noi.... Dar ideea ma preocupa acum asa ca am sa aberez putin pe marginea-i in speranta ca gasesc totusi cateva variante de raspuns, altele decat 50/50 si "suna un prieten" (si prietenii astia in cazuri de "ceata" profunda la nivelele superioare ale mintii devin, inevitabil, un fel de recycle bin unde fugim si turnam toata agitatia micului nostru cap'sor in speranta de mai bine...si de claritate...)
Azi mi-am dat seama ca in momentul in care ma simt pe teren miscator si nesigur, nu imi e bine. Nu am liniste. Gandurile negative vin, sporadic(dar vin), ca un potop. O ploaie ce nu curata nelinistile ci le intensifica, o ploaie toxica si marunta ce toaca tot....incredere, sperante, vise, pasiune, planuri, idei, gesturi, actiuni... Desigur, unele dintre ele, ca in cazul lui nea Manole, se refac a doua zi, se peticesc sau se reinalta...Uneori devin zmeie ce stau in inaltimi senine mult timp, dar, asa cum am spus, la cel mai mic "cutremur", se prabusesc, se prafuiesc, se pleostesc sau mor....
Si atunci?! Atunci ce e de facut? In situatii din astea am voie sa despic firul in patru, sa aflu motivul miscarii "terestre", sa-i fac o radiografie, sa incerc sa o previn pe viitor (dar nu merge, mereu vine cand si cum te astepti mai putin....)? Am voie?
Pai, si daca nu am voie, tot o fac.... Chestii ilicite, stiu....
Nu aleg eu, cateodata alege altcineva pentru mine... Si eu am numai sarcina(ingrata) de a dezbate si de a analiza, la nivel mental, buba...
Dar eu vin si intreb: nu-i mai simplu sa iti iei catrafusele si sa te muti pe teren nemlastinos? Pe teren uscat si drept.... Unde domnul Soare zambeste gales zi de zi si unde fluturii se joaca (in stomac)?! Bun... Dar cum?
Cum gasim secreta reteta a vesniciei gandurilor pozitive? Unde sta ea acunsa si cum o puteam gasi? Si cand o gasim, cum o utilizam? cum o punem in aplicare? ca de zis e simplu, de facut e mai greu.... Stiti, practica ne omoara....
Offff, nu stiu zau.... Si Piticul mai are chef de scris, dar eu nu...
Am febra!!! Adica dupa ce ca e inca prea cald, eu mai fac si febra...
Un fel de "ard in flacaaari...."... :))))
Asa ca stop joc deocamdata, ma inotorc la ganduri racoroase si frumoase si o rog pe Lady B. sa-mi zica o poveste sa adorm... Somnic de voie.... :)))
A inviat Piticul, si-a revenit la culoarea roz delicat, ca zilele trecute de la fierbinteala asta era rosu aprins.... si are chef de taclale....
Ma gandeam....
Ca nu m-am mai gandit de mult... :)))
Adica pe calduri din astea indecente ti se topesc gandurile in cap si se amalgameaza, ce sa mai alegi pe urma...?!
Dar azi, asa, dintr-o data, am dat de o "oaza" a mintii mele si mi-am amintit de atatea lucruri la care m-am gandit sau la care m-as gandit mai amanuntit...
In oaza am gasit deschis sertarul cel mai larg, cu cele mai multe foi, tot o culoare si o incantare in ultima vreme....sertarul viselor. Al viselor de dor, al viselor ce dor, al viselor ce tipa dupa implinire, a viselor de....amor.
Amor nu-mi place cum suna, e prea "old-fashioned", dar na, sa fac si eu o rima onorabila... :))))
Mda, deci am dat de cutia magica cu culori, cu culorile sufletului meu, si am inceput sa caut si sa rascolesc, sa vad ce e inauntru si ce am mai uitat....,sa ma joc cu "acuarelele" dinauntru, sa pictez, sa mazgalesc...
Si ma gandeam... (I know, I know...) din toate gandurile ce ma asalteaza, din toate starile ce-mi dau tarcoale, din toata gama de trairi din ultimile luni, oare ce o fi firesc si ce nu? Oare ce o fi exagerat si inutil si oare ce o fi benefic si folositor? Pe care dintre ele sa le pastrez si pe care sa le arunc la cos? Si, prin extensie, cand gresim cu gandurile noastre, cand ne fac ele rau si devin obsesive, cand sunt constructive, cand excesul de zel omoara pasiunea si cand tre sa stai de-o parte si sa privesti mai per ansamblu ca sa nu uiti la un moment dat cum arata padurea din cauza copacilor....
Intrebari intrebatoare. Nu-si gasesc "alinare" decat de la caz la caz, in functie de noi.... Dar ideea ma preocupa acum asa ca am sa aberez putin pe marginea-i in speranta ca gasesc totusi cateva variante de raspuns, altele decat 50/50 si "suna un prieten" (si prietenii astia in cazuri de "ceata" profunda la nivelele superioare ale mintii devin, inevitabil, un fel de recycle bin unde fugim si turnam toata agitatia micului nostru cap'sor in speranta de mai bine...si de claritate...)
Azi mi-am dat seama ca in momentul in care ma simt pe teren miscator si nesigur, nu imi e bine. Nu am liniste. Gandurile negative vin, sporadic(dar vin), ca un potop. O ploaie ce nu curata nelinistile ci le intensifica, o ploaie toxica si marunta ce toaca tot....incredere, sperante, vise, pasiune, planuri, idei, gesturi, actiuni... Desigur, unele dintre ele, ca in cazul lui nea Manole, se refac a doua zi, se peticesc sau se reinalta...Uneori devin zmeie ce stau in inaltimi senine mult timp, dar, asa cum am spus, la cel mai mic "cutremur", se prabusesc, se prafuiesc, se pleostesc sau mor....
Si atunci?! Atunci ce e de facut? In situatii din astea am voie sa despic firul in patru, sa aflu motivul miscarii "terestre", sa-i fac o radiografie, sa incerc sa o previn pe viitor (dar nu merge, mereu vine cand si cum te astepti mai putin....)? Am voie?
Pai, si daca nu am voie, tot o fac.... Chestii ilicite, stiu....
Nu aleg eu, cateodata alege altcineva pentru mine... Si eu am numai sarcina(ingrata) de a dezbate si de a analiza, la nivel mental, buba...
Dar eu vin si intreb: nu-i mai simplu sa iti iei catrafusele si sa te muti pe teren nemlastinos? Pe teren uscat si drept.... Unde domnul Soare zambeste gales zi de zi si unde fluturii se joaca (in stomac)?! Bun... Dar cum?
Cum gasim secreta reteta a vesniciei gandurilor pozitive? Unde sta ea acunsa si cum o puteam gasi? Si cand o gasim, cum o utilizam? cum o punem in aplicare? ca de zis e simplu, de facut e mai greu.... Stiti, practica ne omoara....
Offff, nu stiu zau.... Si Piticul mai are chef de scris, dar eu nu...
Am febra!!! Adica dupa ce ca e inca prea cald, eu mai fac si febra...
Un fel de "ard in flacaaari...."... :))))
Asa ca stop joc deocamdata, ma inotorc la ganduri racoroase si frumoase si o rog pe Lady B. sa-mi zica o poveste sa adorm... Somnic de voie.... :)))
luni, 16 iulie 2007
Ma topesc...
Nu mai pot. Am sa ma topesc. Da, da... Ca untul la soare, ca un fulg de nea in palma copilului mirat...
Am sa ma topesc si am sa ma transform si am sa dispar ...
Important e ca am sa ma topesc...
Piticul m-a auzit si a inceput: "sa pornesc aerul conditionat? Il dau la 15 grade? Sa-ti aduc apa rece? Sa o "sacrificam" pe Lady B. poate, poate te mai racoresti? Sa deschid mai larg geamul? Vrei gheata? Auzi, dar asa cald iti e? ca mie nu mi se pare asa canicula..."
Si tot asa...
Eeeeh, ce stiu copiii astia... :))))
Eu totusi am sa ma topesc...
De dor!!!!
Am sa ma topesc si am sa ma transform si am sa dispar ...
Important e ca am sa ma topesc...
Piticul m-a auzit si a inceput: "sa pornesc aerul conditionat? Il dau la 15 grade? Sa-ti aduc apa rece? Sa o "sacrificam" pe Lady B. poate, poate te mai racoresti? Sa deschid mai larg geamul? Vrei gheata? Auzi, dar asa cald iti e? ca mie nu mi se pare asa canicula..."
Si tot asa...
Eeeeh, ce stiu copiii astia... :))))
Eu totusi am sa ma topesc...
De dor!!!!
duminică, 15 iulie 2007
Obisnuinta, a doua natura...
Eeeee, suna bine, nu? Suna a chestie savanta....
Asta pana stai si realizezi ca popular i-ar spune...rutina?!! Da, asa cred...
Si care e cel mai mare dusman al oricarui om modern, activ, dornic de o pozitie in societate cat mai "cool"? Exaaaact! Fix rutina! Nu auzim pe la toate colturile cum se lanseaza teorii si strategii sa alungi rutina din viata? Din relatie, din prietenie, din activitatile zilnice, din vestimentatie (mai ales!!!!!), din tot? Nu incercam zi de zi sa fim "up to date"(vorba draga a antivirusului meu care nu poate ramane nici o zi in urma cu trendul....)? Nu ne uitam "piezis" la prietenii nostri care de ani de zile merg la Mamaia cand sunt atatea ale locuri trendy in lumea asta? Nu ne uitam cu indoiala la cei care isi mentin stilul vestimentar ani de-a randul? Si exemplele pot continua....
Nu ajunge ca stresul a devenit companion de viata constant si se lipeste de noi (din diverse motive, mereu existand unul "intemeiat") ca marca de scrisoare? Pai nu ajunge.... Una peste alta, mai avem si angoasa ca viata noastra ar putea intra in rutina si asta ghici ce ar cauza?! Un stres in plus.... Cum ii spune la chestia asta? Cerc vicios... :)))))
Nu dau vina pe oameni, pe tine, pe mine, pe oricine ca noi.... Doar constat.
Iei o revista...., deschizi teveul la vreo emisiune obosita de dup-amiaza....despre ce trancanesc oare? "Alunga monotonia din relatia de cuplu", "fugi de sabloanele vestimentare", incearca mereu lucruri noi, diete noi, trucuri noi.... Nu spun ca e condamnabil. Nu spun sa nu evoluam, sa nu invatam lucruri noi, sa nu "crestem", sa nu variem....ca sa nu ne plictisim. Nu spun asta.
Insa spun ca viata noastra se construieste din atatea activitati de rutina si ca poate ar fi bine (pentru noi, nu pentru vecinu' de la 2 sau pentru ca tanti care a scris asta in revista cutare sa se umfle in pene...) sa incepem sa reperam acele activitati, acele lucruri si acele stari cu care suntem atat de familiari si sa ne bucuram! Sa ne bucuram zi de zi pentru ca sunt activitatile noastre ce tin de.... "a doua natura". Sunt lucruri, fapte, oameni ce ne definesc intr-o oarecare masura, sunt cartile noastre de vizita, fac parte din "zestrea" noastra si nu numai ca nu trebuie sa le trecem cu vederea, dar trebuie sa incercam sa le valorificam, sa le pretuim mai mult.
("Habit is second nature, or rather, ten times nature", William James)
Si mai e si vorba aia... "rau cu rau, dar mai rau fara rau...". Cateodata e al naibii de adevarata!
Mai concret acum, am sa povestesc despre mine....
Imi place noul, imi place schimbarea, imi place sa fiu spontana, daaaaar.... imi place foarte mult si sentimentul de "familiar" si uneori chiar nu vreau sa renunt la el... Unii m-ar putea cataloga drept "conservatoare". Poate ca si sunt intr-o oarecare masura. Dar asta nu ma deranjeaza, nu ma incurca, nu imi aduce prejudicii....
Imi place dimineata sa beau cafeaua calda cu lapte si zahar si nu, nu mi-ar placea sa o tot schimb cand pe cappuccino, cand pe frappe, cand fara zahar, cand fara lapte....
Imi place sa merg vara in Grecia. Indiferent de cat de generoasa ar fi viata, portofelul sau oferta, daca intr-o vara nu ajung in Grecia, ma imbolnavesc. Si cand ajung acolo trebuie (pentru ca asa vreau eu) sa respect anumite "rutine" ... o anumita plimbare intr-un anumit loc, o vizita in alt cutare loc, o cafea bauta "ACOLO".... si tot asa....
Imi place sa-mi fac prieteni noi, sa socializez, sa cunosc lumea.... Dar niciodata nu am sa ma plictisesc de acei cativa buni prieteni pe care mi i-a dat viata si pentru care sunt teribil de recunoscatoare! Nu o sa mi se para niciodata mai "cool" (ce-am azi cu cuvantul asta???) sa ma vad cu un nou prieten in detrimentul unui "veteran".... Nu am sa simt niciodata ca m-am plictisit de ei, ca s-au "demodat", ca s-a uzat prietenia si vai!, trebuie sa caut noutatea cu orice pret! NU!!!!
Cand eram mica ma atasam si de o bucata de carton. Spre disperarea alor mei.... Cred ca si acum pastrez pe undeva, prin vreun ungher, pe la bunica prin debara, papusile mele Barbie si toate socotelile lor, carti de colorat, jurnale, caiete de amintiri, etc.... Am dat o gramada de lucruri, nu sunt pentru pastrarea lor pana la adanci batraneti, insa sunt si lucruri la care nu vreau sa renunt, oricat de vechi ar fi sau de demodate....
Am ceasul meu si un anumit tip de bratari la care nu as renunta nici in schimbul unora cu pietre pretioase...(pana nu s-or strica de tot, evident...). Am anumite haine la care, in stare buna fiind, nu renunt pentru nimic in lume. Imi creeaza o stare de confort inimaginabil de placuta....de ce sa renunt la ele?? Numai si numai pentru ca vreun nene in varsta din lumea modei a scotocit prin trendurile anilor trecuti si a considerat brusc "carpa" pictata de el in galben mai fancy decat "carpa" mea de-un galben mai pal? Hmmmm.....
Imi place telefonul pe care il am si atata vreme cat isi face treaba, nu am sa-l schimb pentru unul nou si smecher, oricat de atragator este, totusi, acest domeniu al gadgeturilor. Si si atunci cand mi se intampla sa schimb telefonul, ceasul, etc, "bucata de carton", am un sentiment ciudat de melancolie.... Ca si cum ceva din mine va "pleca" odata cu el...
Asta numai pana cand "noul" isi intra pe deplin in drepturi si se aseaza confortabil la mine in suflet... pentru ca, nu-i asa?, obisnuinta chiar este a doua natura!
Asta pana stai si realizezi ca popular i-ar spune...rutina?!! Da, asa cred...
Si care e cel mai mare dusman al oricarui om modern, activ, dornic de o pozitie in societate cat mai "cool"? Exaaaact! Fix rutina! Nu auzim pe la toate colturile cum se lanseaza teorii si strategii sa alungi rutina din viata? Din relatie, din prietenie, din activitatile zilnice, din vestimentatie (mai ales!!!!!), din tot? Nu incercam zi de zi sa fim "up to date"(vorba draga a antivirusului meu care nu poate ramane nici o zi in urma cu trendul....)? Nu ne uitam "piezis" la prietenii nostri care de ani de zile merg la Mamaia cand sunt atatea ale locuri trendy in lumea asta? Nu ne uitam cu indoiala la cei care isi mentin stilul vestimentar ani de-a randul? Si exemplele pot continua....
Nu ajunge ca stresul a devenit companion de viata constant si se lipeste de noi (din diverse motive, mereu existand unul "intemeiat") ca marca de scrisoare? Pai nu ajunge.... Una peste alta, mai avem si angoasa ca viata noastra ar putea intra in rutina si asta ghici ce ar cauza?! Un stres in plus.... Cum ii spune la chestia asta? Cerc vicios... :)))))
Nu dau vina pe oameni, pe tine, pe mine, pe oricine ca noi.... Doar constat.
Iei o revista...., deschizi teveul la vreo emisiune obosita de dup-amiaza....despre ce trancanesc oare? "Alunga monotonia din relatia de cuplu", "fugi de sabloanele vestimentare", incearca mereu lucruri noi, diete noi, trucuri noi.... Nu spun ca e condamnabil. Nu spun sa nu evoluam, sa nu invatam lucruri noi, sa nu "crestem", sa nu variem....ca sa nu ne plictisim. Nu spun asta.
Insa spun ca viata noastra se construieste din atatea activitati de rutina si ca poate ar fi bine (pentru noi, nu pentru vecinu' de la 2 sau pentru ca tanti care a scris asta in revista cutare sa se umfle in pene...) sa incepem sa reperam acele activitati, acele lucruri si acele stari cu care suntem atat de familiari si sa ne bucuram! Sa ne bucuram zi de zi pentru ca sunt activitatile noastre ce tin de.... "a doua natura". Sunt lucruri, fapte, oameni ce ne definesc intr-o oarecare masura, sunt cartile noastre de vizita, fac parte din "zestrea" noastra si nu numai ca nu trebuie sa le trecem cu vederea, dar trebuie sa incercam sa le valorificam, sa le pretuim mai mult.
("Habit is second nature, or rather, ten times nature", William James)
Si mai e si vorba aia... "rau cu rau, dar mai rau fara rau...". Cateodata e al naibii de adevarata!
Mai concret acum, am sa povestesc despre mine....
Imi place noul, imi place schimbarea, imi place sa fiu spontana, daaaaar.... imi place foarte mult si sentimentul de "familiar" si uneori chiar nu vreau sa renunt la el... Unii m-ar putea cataloga drept "conservatoare". Poate ca si sunt intr-o oarecare masura. Dar asta nu ma deranjeaza, nu ma incurca, nu imi aduce prejudicii....
Imi place dimineata sa beau cafeaua calda cu lapte si zahar si nu, nu mi-ar placea sa o tot schimb cand pe cappuccino, cand pe frappe, cand fara zahar, cand fara lapte....
Imi place sa merg vara in Grecia. Indiferent de cat de generoasa ar fi viata, portofelul sau oferta, daca intr-o vara nu ajung in Grecia, ma imbolnavesc. Si cand ajung acolo trebuie (pentru ca asa vreau eu) sa respect anumite "rutine" ... o anumita plimbare intr-un anumit loc, o vizita in alt cutare loc, o cafea bauta "ACOLO".... si tot asa....
Imi place sa-mi fac prieteni noi, sa socializez, sa cunosc lumea.... Dar niciodata nu am sa ma plictisesc de acei cativa buni prieteni pe care mi i-a dat viata si pentru care sunt teribil de recunoscatoare! Nu o sa mi se para niciodata mai "cool" (ce-am azi cu cuvantul asta???) sa ma vad cu un nou prieten in detrimentul unui "veteran".... Nu am sa simt niciodata ca m-am plictisit de ei, ca s-au "demodat", ca s-a uzat prietenia si vai!, trebuie sa caut noutatea cu orice pret! NU!!!!
Cand eram mica ma atasam si de o bucata de carton. Spre disperarea alor mei.... Cred ca si acum pastrez pe undeva, prin vreun ungher, pe la bunica prin debara, papusile mele Barbie si toate socotelile lor, carti de colorat, jurnale, caiete de amintiri, etc.... Am dat o gramada de lucruri, nu sunt pentru pastrarea lor pana la adanci batraneti, insa sunt si lucruri la care nu vreau sa renunt, oricat de vechi ar fi sau de demodate....
Am ceasul meu si un anumit tip de bratari la care nu as renunta nici in schimbul unora cu pietre pretioase...(pana nu s-or strica de tot, evident...). Am anumite haine la care, in stare buna fiind, nu renunt pentru nimic in lume. Imi creeaza o stare de confort inimaginabil de placuta....de ce sa renunt la ele?? Numai si numai pentru ca vreun nene in varsta din lumea modei a scotocit prin trendurile anilor trecuti si a considerat brusc "carpa" pictata de el in galben mai fancy decat "carpa" mea de-un galben mai pal? Hmmmm.....
Imi place telefonul pe care il am si atata vreme cat isi face treaba, nu am sa-l schimb pentru unul nou si smecher, oricat de atragator este, totusi, acest domeniu al gadgeturilor. Si si atunci cand mi se intampla sa schimb telefonul, ceasul, etc, "bucata de carton", am un sentiment ciudat de melancolie.... Ca si cum ceva din mine va "pleca" odata cu el...
Asta numai pana cand "noul" isi intra pe deplin in drepturi si se aseaza confortabil la mine in suflet... pentru ca, nu-i asa?, obisnuinta chiar este a doua natura!
sâmbătă, 14 iulie 2007
Nu inteleg...
Nu inteleg. Nu pot sa inteleg. Nu cred ca vreau sau nu cred ca stiu cum as putea intelege...
Stiti cum sunt copiii mici vesnic curiosi si cu o intrebare existentiala arzatoare la “purtator”? Ei, asa si eu acum...
Si nu e prima data. Si nu e prima data cand raman fara raspuns, intr-un fel de “agonie” a sufletului meu, vesnic chinuit de gandurile mele nestatornice, neastamparate, cu tendinta pesimista...
De ce cand ne este bine este ATAT de bine, atat de simplu si atat de natural totul ? Si de ce este un pas atat de mic spre o stare deplorabila de neliniste, tristete, pasivitate, dorinta ce cere implinire si nu o poate primi? Si de ce trebuie mereu sa oscilam intre cele doua daca am descoperit ca prima este cea divina si cea inaltatoare iar cea de-a doua nu este decat o « otrava » pentru spirit? Nu discut de situatiile in care deliberat o alegem pe cea de-a doua... NU! Vorbesc despre nefericitele momente cand viata iti tranteste pe ordinea de zi un meniu greu de digerat. Un aliment otravit ce ne teleporteaza aproape instantaneu intr-o stare de “pasivitate-melancolie-tristete si neincredere-frica si stres”... Si asta in cel mai criminal moment, adica dupa un “desert” consumat cu putin timp in urma... Un desert pe care il meritam si pe care l-am asteptat cu grija, l-am ocrotit si ne-am infruptat din el cu gingasie si recunostinta...
Suntem invatati si indrumati spre o gandire pururea pozitiva, spre a ne dori cu toti dintii ceva si va fi suficient pentru a-l avea (ma rog, cu variabilele inevitabile, nu mai cred chiar in basme). Ni se spune sa avem incredere si va fi bine. Sa speram si vom primi. Sa imploram si vom fi mangaiati. Sa oferim ca sa primim inzecit. Bine, bine, de acord...
Dar CAND ? Si cu ce pret ? Adica ce pret trebuie platit inainte de « livrarea » visului in forma lui finita ? Cam cat trebuie sa suferi si sa disperi, sa implori si sa-ti doresti, sa rogi si sa tot construiesti la « castelul de nisip » ca sa te poti bucura apoi, pentru mai mult de o CLIPA, de toate avantajele fericirii fara margini ?
Nu ma intelegeti gresit, nu vorbesc despre cum as putea avea « luna de pe cer ». Nu, nu. Vorebesc tocmai de lucruri atat de umane si de firesti, atat de simple si de banale incat materilizarea lor nu poate depinde de duhul din lampa, de forte oculte sau de omuletii verzi...
Lucrurile din sfera « umanului » tin de oameni. Si credeti-ma, incep sa cred ca din cauza asta e atat de greu... Oamenii sunt dificili, oamenii s-au schimbat, oamenii se transforma zi de zi, oamenii devin tot mai greu de multumit, tot mai susceptibili si tot mai capriciosi... Cu duhul din lampa lui Aladin m-as descurca de minune, dar cu semenii nostri e greu. E din ce in ce mai greu. Asa e lumea nebuna in care traim...
Dar asta nu ma impiedica sa ma intreb(retoric de fiecare data), sa visez mai departe, sa ma tanguiesc cand simt ca resursele de optimism si voie buna sunt pe terminate, sa « sap » dupa comori ascunse, ticsite de « fericire fara batranete si exaltare fara de moarte »; asta nu ma impiedica sa plang cand simt ca asta mi-ar alina sufletul (desi stiti voi, precipitatiile in exces nu au facut niciodata bine...), sa sper mai abitir la ceea ce-mi doresc, sa mai gasesc vreo « zeitate » pe care s-o implor..., sa merg mai departe, sa desenez noi vise sau se la conturez mai bine pe cele existente... poate, poate le vede viata sau domnul Soare si se indura sa le dea viata...
Stiti cum sunt copiii mici vesnic curiosi si cu o intrebare existentiala arzatoare la “purtator”? Ei, asa si eu acum...
Si nu e prima data. Si nu e prima data cand raman fara raspuns, intr-un fel de “agonie” a sufletului meu, vesnic chinuit de gandurile mele nestatornice, neastamparate, cu tendinta pesimista...
De ce cand ne este bine este ATAT de bine, atat de simplu si atat de natural totul ? Si de ce este un pas atat de mic spre o stare deplorabila de neliniste, tristete, pasivitate, dorinta ce cere implinire si nu o poate primi? Si de ce trebuie mereu sa oscilam intre cele doua daca am descoperit ca prima este cea divina si cea inaltatoare iar cea de-a doua nu este decat o « otrava » pentru spirit? Nu discut de situatiile in care deliberat o alegem pe cea de-a doua... NU! Vorbesc despre nefericitele momente cand viata iti tranteste pe ordinea de zi un meniu greu de digerat. Un aliment otravit ce ne teleporteaza aproape instantaneu intr-o stare de “pasivitate-melancolie-tristete si neincredere-frica si stres”... Si asta in cel mai criminal moment, adica dupa un “desert” consumat cu putin timp in urma... Un desert pe care il meritam si pe care l-am asteptat cu grija, l-am ocrotit si ne-am infruptat din el cu gingasie si recunostinta...
Suntem invatati si indrumati spre o gandire pururea pozitiva, spre a ne dori cu toti dintii ceva si va fi suficient pentru a-l avea (ma rog, cu variabilele inevitabile, nu mai cred chiar in basme). Ni se spune sa avem incredere si va fi bine. Sa speram si vom primi. Sa imploram si vom fi mangaiati. Sa oferim ca sa primim inzecit. Bine, bine, de acord...
Dar CAND ? Si cu ce pret ? Adica ce pret trebuie platit inainte de « livrarea » visului in forma lui finita ? Cam cat trebuie sa suferi si sa disperi, sa implori si sa-ti doresti, sa rogi si sa tot construiesti la « castelul de nisip » ca sa te poti bucura apoi, pentru mai mult de o CLIPA, de toate avantajele fericirii fara margini ?
Nu ma intelegeti gresit, nu vorbesc despre cum as putea avea « luna de pe cer ». Nu, nu. Vorebesc tocmai de lucruri atat de umane si de firesti, atat de simple si de banale incat materilizarea lor nu poate depinde de duhul din lampa, de forte oculte sau de omuletii verzi...
Lucrurile din sfera « umanului » tin de oameni. Si credeti-ma, incep sa cred ca din cauza asta e atat de greu... Oamenii sunt dificili, oamenii s-au schimbat, oamenii se transforma zi de zi, oamenii devin tot mai greu de multumit, tot mai susceptibili si tot mai capriciosi... Cu duhul din lampa lui Aladin m-as descurca de minune, dar cu semenii nostri e greu. E din ce in ce mai greu. Asa e lumea nebuna in care traim...
Dar asta nu ma impiedica sa ma intreb(retoric de fiecare data), sa visez mai departe, sa ma tanguiesc cand simt ca resursele de optimism si voie buna sunt pe terminate, sa « sap » dupa comori ascunse, ticsite de « fericire fara batranete si exaltare fara de moarte »; asta nu ma impiedica sa plang cand simt ca asta mi-ar alina sufletul (desi stiti voi, precipitatiile in exces nu au facut niciodata bine...), sa sper mai abitir la ceea ce-mi doresc, sa mai gasesc vreo « zeitate » pe care s-o implor..., sa merg mai departe, sa desenez noi vise sau se la conturez mai bine pe cele existente... poate, poate le vede viata sau domnul Soare si se indura sa le dea viata...
Va vorbeste Piticu'
Pitucul Roz a mai scris si inainte de a primi un blog, asa ca ii fac pe plac si mai pescuiesc din insemnarile lui si le agat aici, la colectie... :-))
Din 3 iulie 2007
Psssst!
Va vorbeste Piticu!
Da, da, ala Roz! Sssssssst!!!
Mai in soapta asa, ca sa nu ma auda Zuzu
E plecata si Lady B tine de 6
Pai pentru ca Zuzu mi-a zis de mai demult ca piticii un au ce cauta la calculator, asta e treaba ei si eu un am voie sa ma amestec, dar azi m-am hotarat sa incalc regulamentul, sper sa un ma spuna banana (e mai guraliva ea, de fel).
Zuzu a vorbit aici despre multe, vrute si mai ales nevrute
Si mai ales despre mine. Eram muza ei
Eh, stiu, o bodoganeam si eu destul la cap si ce a faca, biata de ea, scria despre piticu nebun si roz
Ma iubeste mult. Asa imi zice Lady B.
Zuzu nu vrea sa mi-o spuna direct ca sa nu mi-o iau in cap. Stie ea ce stie...
Am tot vazut ca zilele astea nu a mai scris...
O vedeam ca se aseaza la calculator si tot rasfoia interentul, dar nu a mai scris un cuvintel...
Si un stiam de ce... Ca ii era drag topicul asta...
O vad ca e tare aeriana in ultimul timp... Dupa tot stresul cu examenele si presiunea aia nenorocita ce plana deasupra-i, acum s-a detasat total. De tot.... E pe un nor calator si nu vrea, domle, sa coboare de acolo. Zice ca ii place sa pluteasca si sa viseze fara restrictii, sa povesteasca mai pe indelete cu domnul Soare si cu piticul ei bleu (am fost o vreme gelos pe asta, e toata ziua in mintea ei... dar apoi am inteles. e chestie de "chimie"....asta e!).
Insa azi.... azi m-am speriat.
Statea pe canapea si butona televizorul, eu cu Lady B. jucam table pe terasa si mai trageam cu ochiul la Zuzu, simteam ceva ciudat in aer.... Nu-mi dadeam seama ce are, o fi suparata, ingandurata, poate fericita.... De obicei simt imediat, o ghicesc din prima, dar azi era altceva...
Asculta muzica la casti. Se da in vant dupa muzica ascultata la casti, tare. Zice ca suna altfel decat la difuzor, o simte mai bine, o poate "atinge" si o poate "gusta" mai bine...
Termin partida de table(iar m-a batut banana, are un noroc galbejita asta mica de nu se poate....face misto de mine ca atrage energia pozitiva cu culoarea ei de cartof crud....pfffff! habar nu are ca de fapt o las eu sa castige, ca mi-e prea draga...) si ma uit pe furis la Zuzu.... Avea ochii inchisi si o privire de o seninatate brilianta. Ai fi zis ca radia, ca emana sclipiri discrete... Ma uitam asa la ea, cu drag, cand, dintr-o data am inghetat!! Mi=a inghetat sufletul rozaliu in mine... Zuzu a mea, scumpa mea stapana, avea lacrimi in ochi si mai apoi cateva lacrimi au luat-o agale in jos pe obrajoru-i sarutat de domnul Soare... Nu puteam intelege. Asa o privire senina, asa un zambet dezarmant si cald cum merg mana in mana cu lacrimile?! Deja imi faceam o mie de ganduri ca saraca iar o fi stresata sau trista(si nu a mai zis nimic ca sa nu ne mai facem noi griji pentru ea) sau ca, vai!, daca piticania ailalta, aia bleu mi-a suparat panselutsa.... Vai, zic, sa vezi ca-l iau de par, atata ii trebuie sa-mi supere stapana. Pana aici!
Noroc ca nu stiu de pe ce meleaguri vine acel pitic ca mai ca ma duceam pana la el sa stam putin de vorba.... Ma dezmeticesc putin si fug la Lady B. sa-i zic ca gata cu jocul, tre sa treaca la aparat ca Zuzu e trista si nu e voie si neaparat tre s-o inveselim.... Eram agitat ca un pepsi involburat si gesticulam necontrolat cand Cartoful (asa o mai alint eu pe banana) mi-a zis sa ma asez si sa ma linistesc. Ca ea stie ce e cu Zuzu, dar nu mi-a spus ca sa nu rupa legamantul lor... Numai Lady B. ii poate citi gandurile lui Zuzu si a promis ca niciodata nu i le va divulga. Intelegeti, insa, ca asta era o situatie speciala si ca tot pentru ea a facut acest gest, sa nu cumva sa ii stric eu ziua precipitandu-ma aiurea....
Apoi mi-a explicat, cu calm(asa cum numai o banana coapta poate avea rabdare sa o faca), ca erau lacrimi de fericire. Lacrimi de bucurie, de deplina multumire si impacare.... Lacrimi ce iti dau fiori pentru simplul fapt ca sunt pure si reci ca apa de izvor.... Lacrimi ce pornesc dintr-o exaltare a sufletului... Lacrimi care mangaie si alina (dor, griji, suparari) ....
Am rasuflat usurat si mi-am zis in sinea mea ca na, am mai invatat ceva, ca oamenii plang si de fericire si asta nu este deloc un lucru rau...
Am reluat partida de table, de data asta hotarat sa inving gramada galbena si mai trageam cu un ochi la Zuzu, sa o veghez... intre timp cred ca adormise de tot, lacrimile se oprisera, dar zambetul indragostit si senin ramasese acolo, asa, ca o confirmare a faptului ca totul este bine....
Eeeehhh, cam asta, dragii mei.
Fluiera Lady B. ca e cazul sa ma ascund si sa-mi sterg urma, tre sa vina Zuzu....
Noapte buna!
Din 3 iulie 2007
Psssst!
Va vorbeste Piticu!
Da, da, ala Roz! Sssssssst!!!
Mai in soapta asa, ca sa nu ma auda Zuzu
E plecata si Lady B tine de 6
Pai pentru ca Zuzu mi-a zis de mai demult ca piticii un au ce cauta la calculator, asta e treaba ei si eu un am voie sa ma amestec, dar azi m-am hotarat sa incalc regulamentul, sper sa un ma spuna banana (e mai guraliva ea, de fel).
Zuzu a vorbit aici despre multe, vrute si mai ales nevrute
Si mai ales despre mine. Eram muza ei
Eh, stiu, o bodoganeam si eu destul la cap si ce a faca, biata de ea, scria despre piticu nebun si roz
Ma iubeste mult. Asa imi zice Lady B.
Zuzu nu vrea sa mi-o spuna direct ca sa nu mi-o iau in cap. Stie ea ce stie...
Am tot vazut ca zilele astea nu a mai scris...
O vedeam ca se aseaza la calculator si tot rasfoia interentul, dar nu a mai scris un cuvintel...
Si un stiam de ce... Ca ii era drag topicul asta...
O vad ca e tare aeriana in ultimul timp... Dupa tot stresul cu examenele si presiunea aia nenorocita ce plana deasupra-i, acum s-a detasat total. De tot.... E pe un nor calator si nu vrea, domle, sa coboare de acolo. Zice ca ii place sa pluteasca si sa viseze fara restrictii, sa povesteasca mai pe indelete cu domnul Soare si cu piticul ei bleu (am fost o vreme gelos pe asta, e toata ziua in mintea ei... dar apoi am inteles. e chestie de "chimie"....asta e!).
Insa azi.... azi m-am speriat.
Statea pe canapea si butona televizorul, eu cu Lady B. jucam table pe terasa si mai trageam cu ochiul la Zuzu, simteam ceva ciudat in aer.... Nu-mi dadeam seama ce are, o fi suparata, ingandurata, poate fericita.... De obicei simt imediat, o ghicesc din prima, dar azi era altceva...
Asculta muzica la casti. Se da in vant dupa muzica ascultata la casti, tare. Zice ca suna altfel decat la difuzor, o simte mai bine, o poate "atinge" si o poate "gusta" mai bine...
Termin partida de table(iar m-a batut banana, are un noroc galbejita asta mica de nu se poate....face misto de mine ca atrage energia pozitiva cu culoarea ei de cartof crud....pfffff! habar nu are ca de fapt o las eu sa castige, ca mi-e prea draga...) si ma uit pe furis la Zuzu.... Avea ochii inchisi si o privire de o seninatate brilianta. Ai fi zis ca radia, ca emana sclipiri discrete... Ma uitam asa la ea, cu drag, cand, dintr-o data am inghetat!! Mi=a inghetat sufletul rozaliu in mine... Zuzu a mea, scumpa mea stapana, avea lacrimi in ochi si mai apoi cateva lacrimi au luat-o agale in jos pe obrajoru-i sarutat de domnul Soare... Nu puteam intelege. Asa o privire senina, asa un zambet dezarmant si cald cum merg mana in mana cu lacrimile?! Deja imi faceam o mie de ganduri ca saraca iar o fi stresata sau trista(si nu a mai zis nimic ca sa nu ne mai facem noi griji pentru ea) sau ca, vai!, daca piticania ailalta, aia bleu mi-a suparat panselutsa.... Vai, zic, sa vezi ca-l iau de par, atata ii trebuie sa-mi supere stapana. Pana aici!
Noroc ca nu stiu de pe ce meleaguri vine acel pitic ca mai ca ma duceam pana la el sa stam putin de vorba.... Ma dezmeticesc putin si fug la Lady B. sa-i zic ca gata cu jocul, tre sa treaca la aparat ca Zuzu e trista si nu e voie si neaparat tre s-o inveselim.... Eram agitat ca un pepsi involburat si gesticulam necontrolat cand Cartoful (asa o mai alint eu pe banana) mi-a zis sa ma asez si sa ma linistesc. Ca ea stie ce e cu Zuzu, dar nu mi-a spus ca sa nu rupa legamantul lor... Numai Lady B. ii poate citi gandurile lui Zuzu si a promis ca niciodata nu i le va divulga. Intelegeti, insa, ca asta era o situatie speciala si ca tot pentru ea a facut acest gest, sa nu cumva sa ii stric eu ziua precipitandu-ma aiurea....
Apoi mi-a explicat, cu calm(asa cum numai o banana coapta poate avea rabdare sa o faca), ca erau lacrimi de fericire. Lacrimi de bucurie, de deplina multumire si impacare.... Lacrimi ce iti dau fiori pentru simplul fapt ca sunt pure si reci ca apa de izvor.... Lacrimi ce pornesc dintr-o exaltare a sufletului... Lacrimi care mangaie si alina (dor, griji, suparari) ....
Am rasuflat usurat si mi-am zis in sinea mea ca na, am mai invatat ceva, ca oamenii plang si de fericire si asta nu este deloc un lucru rau...
Am reluat partida de table, de data asta hotarat sa inving gramada galbena si mai trageam cu un ochi la Zuzu, sa o veghez... intre timp cred ca adormise de tot, lacrimile se oprisera, dar zambetul indragostit si senin ramasese acolo, asa, ca o confirmare a faptului ca totul este bine....
Eeeehhh, cam asta, dragii mei.
Fluiera Lady B. ca e cazul sa ma ascund si sa-mi sterg urma, tre sa vina Zuzu....
Noapte buna!
Abonați-vă la:
Postări (Atom)