Vreau...

Omul cat traieste invata...spun inteleptii.
De cand ne nastem si pana cand murim tot invatam cate ceva. Invatam sa spunem "mama", invatam sa mergem, sa ne jucam, sa ne facem prieteni, sa scriem, sa luam note bune... Invatam sa ne indragostim, sa iubim, sa daruim, sa construim, sa ne facem o familie, sa facem copii... Zi de zi invatam cate ceva.
Si totusi, cred eu, in viata sunt lucruri pe care nimeni nu ni le explica, lucruri care nu se "predau", doar se traiesc...
Nimeni nu ne invata cum sa ne ferim de ranile sufletului si cum sa le pansam cand inevitabilul sa intampla. Sfaturi, vorbe goale, intentii bune sunt pe toate drumurile, insa nimic nu se aplica identic la 2 persoane diferite. Nimeni nu stie mai bine ca tine ceea ce simti si cat doare atunci cand doare, incat sa iti poata da o rezolvare clara si simpla... Si atunci ce ramane de facut? Sa lasi timpul sa vindece, sa cauti in tine rezolvari si solutii, sa alegi cai pe care vrei sa pasesti in speranta ca "pe acolo" va fi mai mult soare si mai multa armonie...
Sa iti "sortezi" gandurile (de parca ar fi atat de simplu) si sa incerci sa le dai frau liber doar celor pozitive, celor ce nu te ranesc, celor ce iti fac bine, iti dau tarie si incredere...
Lucrurile astea nu le invatam de la nimeni si atunci cand vin...(si vin, vai, nu scapa nimeni de ele) te zguduie si te zapacesc, iti rascolesc viata si rutina, pot lasa semne adanci pe pajistea amintirilor...
Sunt oameni tari si oameni slabi, oameni mai reci si oameni mai pasionali, oameni care, desi le este greu, stiu sa regleze conturile cu suferinta, scapand cu mici zgarieturi si 'topind" totul in experienta de viata... Dar sunt si oameni, ca mine, care nu stiu sa treaca cu lejeritate si nepasare peste astfel de momente... Nu stiu! As vrea sa invat caci mi-ar fi mai bine, dar nu pot...sau poate nu vreau?!
Nu am rabdare sa las timpul sa vindece, ma consum si ma revolt, sufar si ma lamentez, nu imi accept "sentinta" atat de usor, imi place sa lupt pentru ceea ce cred, sa nu las lucruri nerezolvate, dar uneori doare atat de rau incat as prefera sa pot trece cu o oarecare (mascata) nepasare peste ele...

Deunazi cand spuneam "mi-e dor" simteam focuri de artificii ce-mi gadilau sufletul, imi dadeau speranta si incredere... Acum, cand spun "mi-e dor"(si ce dooor!!!), simt ca o menghina imi sufoca sufletul si-l sugruma, ma trec fiori reci, iar pe fata imi aluneca picaturi de "roua"...
Inainte mi se taia respiratia numai imaginandu-mi..., iar acum simt ca nu pot respira fara...

Stau si ma gandesc totusi ca, in ciuda momentului ingrat, nici nu as vrea ca cineva sa-mi ofere "pastila" miraculoasa a uitarii si a detasarii... Toti ne ferim, intr-un fel sau altul, de suferinta si poate pentru o clipa visam la leacuri miraculoase care sa previna ranile sufletului...
Insa nu, multumesc... E mai greu asa, mai trist si mai dureros... Insa daca cineva m-ar tine departe de suferinta, incercand sa-mi faca un bine, mi-ar face un rau cu mult mai mare: m-ar priva de ceea ce(acum) stiu sigur ca inseamna dragostea!

Vreau sa mai cred (din nou) in basme, in zane, in culori, in minuni, in piticul(meu)roz, bleu... Tare mult vreau!
Dar parca nu mai pot... Insa vreau sa invat!