Rugaciune vs Meditatie

Ce simpla si clara e acesta diferenta, v-ati gandit la asta pana acum?
Eu nu, nu atat de simplu...

Care este diferenta dintre rugaciune si meditatie?
In rugaciune ii vorbesti lui Dumnezeu, iar in meditatie il asculti...
Genial...de simplu!

...........................................................

Care e cuvantul tau?

Chiar asa... care e? Te-ai gandit vreodata ca te-ar ar putea defini un singur cuvant?
In cartea lui Elizabeth Gilbert, "Eat, pray, love", descoperi ca, de exemplu, fiecare oras are cuvantul lui (Roma - SEX, New York - A REALIZA, Los Angeles - A REUSI, Stockholm - Conformism, etc), dar si oamenii pot fi definiti cu un singur cuvant...
Now... how about that?
Eu, una, nu ma gandisem la asta pana acum... cred ca din dorinta de a explica totul in 2-3 cuvinte, ca un text de prezentare, prin abundenta de informatii pretioase, mereu am exclus posibilitatea de a ma traduce printr-un singur cuvant...
Cand pui pe cineva sa spuna cine e, in short version, auzi mereu "ambitioasa, vesela, increzatoare" sau " sociabila, visatoare, incapatanata"...
Ideea de a te descrie cu un unic cuvant, fie el substantiv, adjectiv sau verb, imi pare, insa, teribil de atractiva!!!
Poate chiar ar trebui facut un demers spre modificarea tiparului cv-ului, prin introducerea rubricii "tu, intr-un singur cuvant". Atunci sa vezi analize psihologice si strategii de reclama...
Revenind...
Cum ar suna cuvantul meu? Dar al tau?
Vezi? Pana si asta suna bine ... Nu ce cuvant te defineste, ci care e cuvantul tau?
Acum cand te gandesti ca ai dreptul la un cuvant doar al tau..., ce ai alege?
Asta era si dilema scriitoarei in splendida ei carte (in romana: "Mananca, roaga-te, iubeste"). Mai simplu gasesti cuvantul orasului unde locuiesti (pt Brasov as alege "a respira"), pentru orice loc sau om, decat sa gasesti cu usurinta cuvantul tau...
M-am tot gandit, dar al meu care o fi? Mi-au trecut prin minte "a visa"...si e candidat la titlu, dar inca ma mai gandesc...Parca a visa e prea oniric, ca si cum afirm de buna voie ca plutesc cam des printre norii cummulus din straturile inalte ale cerului mintii mele... deci...nu stiu...
Dar daca a visa nu e, atunci care e?
Ah, poate e "a colora" sau "colorat"... Da,da, colorat imi place. Ma defineste binisor. Ador culorile, in tot si toate...
Offf, mai degraba as sti sa spun care nu sunt in mod cert, cuvintele mele...
Ar mai putea fi "conservatorism", insa nu l-as alege ca antet...
Cred ca momentan raman la "a colora"..
Ah, nu, nuuuuuu! Gata, stiu!
«A desena » este cuvantul meu! DA!!!!!
Desenez mereu... oameni, vise, rugaminti...
Un cuvant care include visele si culorile, asta da!
MI-AM GASIT CUVANTUL!!!!! Poate am sa ma razgandesc, nu stiu...
Nu cred ca ar trebui sa avem un singur cuvant toata viata, precum un oras...
Sau poate ar trebui sa avem un ragaz in care putem returna cuvantul spre a-l schimba cu unul mai potrivit noua...
Voi mai desena despre asta, anyway...
Tu ce cuvant esti? Care e cuvantul tau?


....................................................................

Cum adica?! [Halucinant]

Nu pricep...
Spotul "Alege-ti stapanii cu grija", geniala [dar sinistra, prin acuratetea viziunii] creatie a deprtamentului de Marketing de la Antena3, a fost interzis prin giumbuslucuri ai celor care au legea in mana si dau cu ea de pereti, desi era un spot social, liber in spirit si nepartinitor si ne indruma la constientizarea responsabilitatii momentului cand aplicam stampila si automat increderea unui candidat, dar astazi cineva are dreptul, sub plapuma generic intitulata "apel prezidential", ca si cum turma are nevoie, intr-o tara libera, sa nu uite cumva drumul pe care lupul ar dori ca ea(turma) sa se indrepte, asadar o voce are indrazneala sa ne trimita la vot si NU este nici o problema a CNA-ului acolo...
Eu nu inteleg asta...

Adica un filmulet cu o voce neutra te face atent sa fii responsabil(atentie! responsabil! indiferent daca asta presupune sa votezi cu x, y sau z si indiferent daca asta inseamna sa nu votezi deloc...) si este sugrumat, iar o voce (al carei subiectivism cu greu se mai poate ascunde) trece libera spre popor...impingand gloata sa stampileze.

Nu numai ca nu ingurgitez asemenea initiative, dar mi se mai face si sila... In special de CNA.

Pe final, zic doar atat: [atunci cand doresti sa alegi], alege-ti stapanii cu grija, caci fiecare popor are conducatorii pe care ii merita, iar noi ar trebui la un moment dat(si ceva mai lucid decat un pahar cu lapte) sa dovedim ca meritam mai mult...


P.S. - NU ma duc la vot, daca interesa pe cineva.
Eram hotarata sa nu mai irosesc timp si cerneala pe demagogii care acum imbraca de zor straie imparatesti si vin sa vinda gogosi, ca niste clovni penibili, unor oameni sleiti de orice posibila incredere in ipoteza ca mai exista pe fata pamantului oameni carora se le pese si de altceva decat de interesele lor [babane, murdare] proprii...
Insa acum, o data in plus, sunt si mai hotarata sa nu ma duc, pentru ca am pretentia ca intr-o lume libera si [cel putin ideologic] neingradita in tzarcuri de oi, am dreptul sa aleg EU ce fac cu votul meu si nimeni altcineva, sub niciun pretext si sub nici un scop nobil frumos mazgalit la exterior!!!

[In] dependente...

E cineva pe lumea asta care sa nu sufere de nici macar o (mica) forma de dependenta? Get out of here... :-)))
Deci nu. Nu exista. Va zic eu si am sa si dezvolt putin ideea, sa vedeti ca asa e.
Pai ce, credeati ca numai alcoolul, drogul, tutunul si cafeaua dau dependenta? Eh, de-ar fi asa... ce simplu ar fi.
Insa cred ca viciile astea, desi grave, recunosc (mai ales primele 2), in fapt sunt numai cireasa de pe...coliva. Pentru ca cele mai raspandite dintre adevaratele si mult mai prezentele dependente ce ne dau tarcoale de-a lungul frumoase noastre existente pamantene, sunt mascate. Circula incognito. Traiesc impreuna cu noi "sub acoperire" si noi, de cele mai multe ori, habar nu avem.
Si nici macar nu ma gandeam la dependenta de calculator, internet, la dependenta de ceasul de la mana...Pai nu radeti, ca si asta poate fi un soi de dependenta. Altii sunt dependenti de ochelari. De vedere, logic! Pai ziceti voi, nu e dependenta? Ei as?! Daca nu vezi fara ochelari, clar va fi neam cu dependenta nevoia acuta de a-i purta...
Bun, deci ziceam ca nu de vicii din astea de suprafata vorbeam si am tinut sa le elimin pe rand din discutie ca sa nu avem neintelegeri...
Ca sa revin, m-as referi discret la dependentele ce ne sufoca, uneori tacit, iar noi nu cred ca le bagam in seama asa cum ar merita, altfel poate am reusi sa ne si debarasem de ele...Macar pe principiul "o dependenta se inlocuieste cu alta"....hehehe, dar asta deja este o alta discutie...
Mi-am dat seama ca ceea ce imi placea sa consider pana azi simple obisnuinte (stiti voi, obisnuinta e a doua natura), sunt, de fapt, mici sau mai mari dependente...
Ganduri cu care m-am obisnuit, ganduri carora m-am obisnuit sa le dau frau liber, sentimente pe care m-am obisnuit sa le nutresc si fara de care ma simt brusc pustiita si secata…Vise cu care imi duc in parallel viata, idealuri fara de care nu pot respire, senzatii si reactii transformate in automatisme care imi ritmicizeaza intr-un fel rutina…, temeri cu care am incheiat tratate de pace, dar cu care coexist in continuare, stari pe care aproape ca le caut si le creez daca ele intarzie sa apara…
Inca nu am stabilit in forul meu decizional interior daca aceasta revelatie imi aduce prejudicii, insa un pas spre o orecare vindecare l-am facut...
Adica numai faptul ca imi gasesc justificari nu inlatura posibilitatea ca acea senzatie, dulce la prima traire, dar nu numai, sa fie de fapt o mica dependenta. Si de vreme ce as ajunge sa o consider dependenta, e clar ca ceva e nefiresc... Altfel i-ar fi spus "independenta"..
Ne obisnuim uneori sa gandim sau sa simtim sau sa traim(fie chiar si numai la nivel mental) anumite lucruri, stari, sentimente si nu stim sa ne mai oprim. Si chestiile astea la un moment dat, daca nu se updateaza, daca nu se reactualizeaza, ar trebui sa intre intr-un proces de expirare... de inlocuire, de curatie...si de evolutie. Pentru ca, paradoxal, ceva ce intr-un moment ne face bine, ne imbogateste sufleteste, ne insenineaza viata, poate peste vreme sa provoace, mocnit si pe nesimtite, rani profunde sitistemului nostru emotional...
Pentru ca, mai apoi, sa ne intrebam ingrijorati de ce suntem depresivi, de ce nu ne simtim impliniti, fericiti, de ce nu ne gasim locul si echilibrul, de ce simtim ca "stam pe loc" desi timpul trece, marturie stand anii sau ridurile sau sacul tot mai plin de frustrari...
E interesant cum alte "deficiente" mai putin sufocante pentru suflet le putem depista cu precizia fabricarii ceasurilor elvetiene, dar nu putem sesiza parazitii care se instaleaza comod in viata noastra...
Poate face parte din natura noastra, nu stiu, insa cred ca uneori e bine sa ne oprim. Sa coboram din trenul vietii noastre ce goneste nebuneste, sa luam loc pe o banca intr-o gara si sa ne intrebam simplu: de ce? pentru ce ? Cred ca pe urma ne-am urca inapoi in tren mai degajati, cu fetele mai luminoase si cu mai putine bagaje (emotionale) inutile si prea grele pentru un suflet firav si delicat ca acela omenesc.
Cred ca fiecare meritam un astfel de popas revigorant…
....................................................................

Experiment esuat...

Am avut curiozitatea de a afla povesti despre ce cautam atunci cand cautam iubirea...
Dar n-am reusit.
...........................................................................

Traim intr-o lumea in care rutina si vartejul cotidian halucinant aproape ca nu ne mai lasa ragazul la introspectie...
Jucam roluri si purtam masti, insa nu ne amintitm, prea des, sa ne oprim din goana caruselului in care urcam odata cu parasirea varstelor mai ferite de griji si sa ne gandim.... de ce? de ce sunt cu el/ea? ce-mi ofera? Cum sunt eu acum, fata de cand eram singur? Mai fericit? mai implinit? datorita cui? Uitam, tot din aceleasi motive, si tot asa, pentru ca nu avem ragaz sa ne mai interogam, asadar uitam sa fim recunoscatori si fericiti de ceea ce avem in jur.... Iar ca sa poti face asta trebuie sa stii de ce...
Exemplu cretin: Beau lapte zilnic... Nu pot trai fara... Okay, dar de ce beau? Pentru ca-mi place, nu pentru ca e rutina... imi place si de asta am grija sa-mi fie inclus in ritualul zilnic... Deci? Daca imi place, inseamna ca-mi creeaza o stare buna, ma face(cu putin mai) fericit...
Intelegeti, sper, ca exemplul e prostesc, dar ideea din spate e cea importanta...


Berlioz, multumesc. Ai inteles in mare ce vroiam, so thanks for the comment;)
Si calculatorului tau, evident, care a avut amabilitatea de a ramane deschis :-))))

Eu vroiam mai multe povesti, mai multe do & don't ale alegerii unui partener...nu exemple concrete, fiecare cu viata lui, ci povesti, idei, pareri, comentarii...
Anyway...

Ma gandeam, atunci cand am intrebat ce cautam de fapt cand cautam iubirea(intitulata generic asa, indiferent de ce cauta fiecare... idile scurte, mari povesti, rutina, confort), la ce ne dorim de la celalalt...
Vrem un partener ca sa ne falim cu el, vrem un partener ca sa ne mandrim cu el in timp ce-l si iubim...? Vrem un partener care sa ne tina cald cand ne e frig(metaforic)... sau vrem un suflet aproape? Vrem sa avem un prieten cu care sa costruim un castel durabil sau vrem doar a sex buddy? Vrem sa avem cine sa tina companie sufletului nostru sau vrem pe cineva care sa ne ajute sa mutam mobila sau sa ne repare o priza?Vrem romantism sau pragmatism? Sau poate nu stim (inca ) ce vrem? Sau stim si nu gasim? Atunci ne analizam si pe noi sau dam vina pe destin? Sau ne afundam in fleacuri si nu ne punem niciodata problema...?
Apoi, altii cauta pe cineva care, fiindu-le alaturi, ii fac pe ei sa straluceasca(aici nefiind inclusa neaparat palirea celuilalt), ii fac sa infloreasca... si atunci CINE si ce coordonate trebuie sa prezinte pt asta? Si tot asa, exemplele pot continua la nesfarsit pentru ca, asa cum am mai zis, cred ca sunt tot atatea feluri de a iubi cati oameni sunt x2 ...(pentru ca in timp ce tu il iubesti pentru niste motive, el te poate iubi pentru total altele, dar asta nu inseamna ca nu se poate trai fericit)
..........................................................................

Eu, de exemplu, cand zic ca "I am looking for love" inseamna ca-mi doresc un om care, in primul rand, sa ma fascineze... Nu exagerat, dar sa fie pasiune.... sa fie ceva care sa ma atraga la el ca un magnet... fie ca este vorba de vocea lui, de accentul cu care vorbeste, de felul in care ma priveste... Apoi, fizicul mereu va fi important, nu ma ascund dupa visin.... Trebuie sa fie prezentabil, rezonabil(deci fara extreme)... Apoi imi place sa ghicesc caracterul unui om citindu-l prin gesturi, imbracaminte, maniere... Si ca sa treaca testul, trebuie sa fie gentleman.
Dar toate astea sunt pentru mine, nu pentru opinia publica... Atata vreme cat mie imi place, nu-mi mai pasa de restul. Oricum stiu ca am standarde suficient de ridicate incat sa nu ma banui de compromisuri ieftine...
In aceeasi masura, iubesc pe cineva (pe langa omul care este - ce vanghelic suna expresia asta, pfffff!) si pentru cum reuseste sa-mi lumineze mie mintea si inima.... Ca sa fiu scurta, trebuie sa fiu fericitissima langa el zi de zi, sa imi fie dor de el zi de zi, chiar si cand e in aceeasi camera cu mine, dar nu ma atinge(cum frumos scria Lola zilele trecute)....
Cand ma pot uita la acel om si(cum am mai scris intr-un post din toamna, "indragostoita lulea") imi pot (fie si doar) imagina viata intreaga alaturi de el, daca ma uit la el si radiez de fericire doar privindu-l, daca ma apropii de el iar inima mea bate la fel de zgomotos ca-n prima zi(eu cred ca asta se poate, evident, cu mici metamorfoze - nu ma intereseaza parerea celor care sustin ca dragostea si atractia sunt perisabile) si daca atunci cand il privesc dormind, am senzatia ca ma uit la un inger (ingerul meu), atunci...e el....

Nu stiu cati sub mai sus pictata descriere poti intalni, nu stiu daca toti au norocul sa il gaseasca fie si o singura data avand toate aceste criterii indeplinite... nu stiu daca toti au aceleasi crieterii de selectie...(poate pentru unii ceea ce am scris eu aici e prosteala, poate altii sunt mai pragmatici, poate altii sunt si mai pretentiosi... nu stiu, caci nu mi-ai raspuns...)
Eu stiu ca o data l-am intalnit si m-am imbatat de dragostea ce plutea in aer, stiu ca a fost posibil sa intalnesc pe cineva care mi-a aparut exact ca desenat de mine in visul vietii mele, stiu ca in suflet am ascunsa cea mai de pret comoara - amintirile, dovezile,ramasitele a tot ceea ce a fost atat de frumos - si mai stiu ca daca stii sa visezi frumos, cu sufletul deschis si curat, primesti ceea ce-ti doresti.
Intocmai.

About love...

Love...
Love is everywhere...!!!
Dragoste... dragoste adevarata, dragoste masurata, pentru totdeauna sau... de imprumt.
Idile... idile de-o vara, idile de-o seara... idile din greseala.
Iubire, relatii, crush-uri, indragosteli, dureri, uitari, nepasare, incercari, sperante, vise.
Toate cuvintele astea, ce uneori se transforma in notiuni abstracte, au legatura cu noi, cu relatiile noastre, cu ceea ce ne dorim de la sfera afectiva a vietii noastre.
Am stat si m-am gandit... cate feluri de oameni sunt, tot atatea feluri de a iubi exista. Iar cand 2 oameni se hotarasc sa iubeasca impreuna, varietatea se inmulteste cu 2...
Apoi m-am mai gandit... ce cauta oare fiecare(femeie/barbat) atunci cand cauta iubirea? Ce criterii avem? Care sunt aspectele peste care nu putem trece pentru nimic in lume si care sunt "sectoarele" unde am fi dispusi sa negociem?
Cand spunem ca ne place cineva, cand suntem indragostiti, cand iubim..., ce anume iubim in celalalt? Sau iubim si in noi ceva atunci cand iubim?
Am cunoscut oameni care se multumeau cu putin, am intalnit oameni care cereau si luna de pe cer, am intalnit oameni cu caracter foarte puternic, posesivi, am intalnit si oameni firavi emotional, slabi, care uneori se lasau dominati...pentru ca nu stiau altfel sau pentru ca undeva in fisa lor genetica asa statea scris...
Am vazut frumosi iubind urati(dar care urati poate erau frumosi in ochii celui indragostit de ei, poate in spatele mastii fizice, stateau ascunse splendide calitati morale..., deci iaca, cineva i-a descoperit si i-a inzestrat cu atribute nebanuite de catre ceilalti), am vazut oameni frumosi si inteligenti (de regula femei) indragostiti de brute (de regula barbati)... Exista vreo forma de iubire - exceptand-o pe cea bolnava - care sa poata tolera posesivitatea, gelozia, agresivitatea verbala si fizica si sa convietuiasca armonios cu ele fara sa distruga integritatea emotionala a cuiva? CUM???
Sunt oameni slabi (sau poate putin frustrati sau poate doar slabi...) prinsi in mrejele unei iubiri nepotrivite pentru firea lor sau sunt oameni a caror respect de sine este mult sub nivelul de avarie ce tolereaza manifestari tribale ca fiind umane si innobilante?
Nu stiu...
Eu cred ca dragostea adevarata, cea curata, frumoasa, luminoasa, senina, nu poate fi altfel decat pozitiva. Cred ca in (si din) dragoste se pot face mici compromisuri, se pot modela oamenii (mai rar unii pe altii, de obicei sentimentul de iubire in care plutesc ii poate modela, nu direct partenerii lor), dar n-am sa pot niciodata, nici macar concepe, daramite sa tolerez experiente ce-ti traumatizeaza sufletul si mintea, relatii bolnavicioase, gelozii patologice, distrugatoare, lipsa increderii si terfelirea persoanei iubite(chipurile) prin noroiul in care numai un om complexat, bolnav, cu traume adanci s-ar putea zbate incercand sa manjeasca tot ce este mai delicat si mai lipsit de aparare in preajma-i...
Sunt multe de spus pe marginea acestui subiect, insa mi-ar placea o dezbatere, un dialog, pe tema asta.
Spuneti-mi voi, va rog (si cu ocazia asta am sa ma lamurresc si eu daca citeste cineva blogul asta :-))))))))))) ) ce cautati atunci cand cautati iubirea?
Si cand e momentul sa alegeti, cum selectati? Pe ce criterii? Care sunt probele eliminatorii? Voi cu voi sunteti critici? Va analizati comportamentul si statutul atunci cand accedeti spre o anumita persoana dorita?
Povestiti-mi!
Vreau povesti, pareri, comentarii...

Astre...

Despre astre, horoscop, horoscop european sau chinezesc, previziuni...

De aproape un an incoace am inceput sa cred cu adevarat in ele..., sa ma ghidez oarecum dupa ele, sa simt ca nu sunt degeaba..., insa fara a cadea in caraghios.
M-am hotarat sa nu le ignor semnele caci am descoperit cu surprindere ca mai intai am trait senina momente magice si apoi, privind intamplator in urma si studiind astrele si predictiile lor, am constatat ca uau!, cata dreptate au avut...
In horoscopul chinezesc este inca anul meu, iar asta am simtit-o din plin pe tot parcursul lui. Horoscopul chinezesc pe care il am eu este mai simplu decat cel european in descrieri si cu toate astea este mai puternic, mai profund(daca stii sa citesti si printre randuri si sa suprapui totul pe propria-ti piele). Totul a fost mai limpede, mai frumos, vise s-au indeplinit, mici minuni s-au petrecut, previziuni s-au adeverit...
Pe de alta parte, in horoscopul european steaua mea abia anul asta va straluci mai tare. Anul trecut a fost pregatitor oarecum, insa 2008 este unul dintre cei mai buni ani pe care un capricorn ii poate avea. Iar asta deja o simt, asa ca promit sa ma bucur de tot ce-mi ofera anul asta. Se spune ca este anul schimbarilor (dar mai ales a schimbarilor in bine), anul rezolvarilor de nemultumiri din anii trecuti, anul demararii unor frumoase si incununate de succes proiecte de viitor, atat pe plan personal cat si profesional... Este un an inzestrat cu succes si armonie (si nu numai pentru zodia mea, cat este un an bun - impreuna cu anul sobolanuli ) pentru toate zodiile si pot spune ca e perfect adevarat. Deja simt...
.....................................................
Sa vi se implineasca toate visele si sa traiti zi de zi mici clipe de stralucitoare seninatate!

Marca (neinregistrata)

Intr-o lume in care totul tinde sa se internationalizeze si sa se globalizeze, simt oamenii nevoia tot mai acuta de a-si arata apartenenta la ceva? Simtim nevoia de a ne "marca" oarecum teritoriul si aria lui de intindere? Ne e frica sa stam singuri in bataia vantului?
Cand si unde si cat este asta un comportament potrivit si acceptabil si cand deraiaza devenind ceva agasant?
Ne e teama sa spunem "eu am auzit PUNCT" decat "discutam cu prietenul" sau, si mai enervantul, "vorbeam o data cu un tip, care lucreaza....blah blah...".
Sunt femeile mai predispuse la asta sau si barbatii in egala masura? Tine de educatie sau de gradul de "notorietate" sociala pe care fiecare il viseaza altfel?
Devii agasant daca mereu faci referire la cineva absent in momentul exprimarii unei opinii(personale) sau devii plictisitor daca te multumesti sa epxrimi pareri la persoana I singular fara "referinte"?
Inca ceva... oamenii fac asta constient sau involuntar? Daca e constient, ce castiga? Se simt mai bine aratandu-si ceea ce cred ei ca i-ar "cota" mai sus? Daca se intampla fara sa ne dam seama, de ce se petrece? Suntem noi, femeile, mai nesigure (sau poate mai "motzate") si vrem mereu sa aratam lumii ca exista un "noi", ca exista un "el", un "al meu"(detest expresia)...? What's all about?
...............................................................
In umila si singulara mea parere (si nu, nici "chiar vorbeam despre asta cu...", nici "mi-a zis al meu") cred ca e teribil de iritant sa asculti pe cineva care, la fiecare fraza cel putin o data, iti va aminti ca are prieten, ca vorbea cu un tip care e PR "nu-stiu-unde", ca stie pe cineva care..., ca i-a spus al ei "nu-stiu-ce", and sooooooo on!
Vreau sa spun... tu, TU(ca interlocutor direct al meu) nu ai un cap suficient de rotund pe umeri si o personalitate sanatos dezvoltata ca sa poti vorbi despre orice fara sa scoti steagul cu "recomandari"?!
Tot eu cred(si tot singura singurica, nu mi-a soptit nimeni) ca intre prieteni apropiati capata alta nuanta chestia asta si se topeste in ceva deloc enervant, ci in ceva aproape firesc, cata vreme limitele bunului simt raman intacte.
Insa de la amici inspre "mai rece"...daca persoane absente si irelevante pentru mesajul transmis in discurs sunt mai prezente decat emitatorul, incep sa cred ca e o problema.
Accept dorinta de a-ti declara (tacit sau nu chiar) apartenenta la o anumita sfera, la un anumit statut, intr-un anumit mediu... Uneori e atat de frumos sa spui ".....prietenul meu...." whatever, sau "cand am fost la Paris", dar daca sufoci partenerul de dialog, unicul ce va inregistra "pierderi" (de imagine si de credibilitate si de simpatie) vei fi tu... Tu, al carui prieten a zis si a carui coleg crede ca si a carui logodnic i se pare ca mai bine....Tu, chestia aia stearsa si fada din fata mea...Nici nu mai stiu, cum te chema??

No comment... (but ... how about regrets?!)

Nu stiam ca reactionez atat de urat la socuri emotionale puternice...
Dar am aflat...
Acum o saptamana suna telefonul.
O prietena. Imi spune ca are un bebelus.
Am amutit. M-am albit. Am inceput sa plang. Tremuram.
..........................................................
Ce-i interesant, socant si nepotrivit aici, va veti gandi probabil...
Pai... e o persoana care sta la 2 min de mine, o persoana care mi-e relativ apropiata, o persoana care 9 luni de zile nu a fost ascunsa in Sahara, ci chiar sub nasul meu...
O pesoana care nu a scos un "pis" despre toata chestia asta...
O persoana care sta cu parintii, care nici ei nu stiau nimic...
O persoana fara partener de viata...
O persoana care e cat un fir de iarba si nici macar un copil nu i-a modificat silueta...
Suficiente amanunte.
............................................................
Dupa o saptamana am depasit socul oarecum, am inceput sa accept ideea ca mogaldeata aia pe care azi am tinut-o in brate e a ei..., am depasit iritarea si indignarea ca ea, prietena mea, nu mi-a spus absolut nimic despre asta, ca a fost inconstienta, ca de frica a facut ce nu se face...
.............................................................
Acum,pornind de la tema data...stau si ma gandesc...
Cum sta treaba? Cum se face ca out of nowhere m-am trezit gandindu-ma la copii, la cum ii faci si cum ai grija daca nu vrei sa-i faci, la ce vise si planuri am eu pe subiectul dat, la ce naiba faci daca viata iti da un sut in fund numit "accident"?!, la ce inseamna cu adevarat "pacat", la ce si cum ne dorim de la viata si cand... Si ce putem face sa nu ne fure nimeni visul...
Fara sa vreau, poate dintr-o pornire empatica, ajung sa ma pun in locul ei si, fara sa vreau, in mod sigur de frica, ma ia groaza...
Sunt inca foarte bulversata, sunt intre alegerea de a o judeca si cea de a o intelege...sau poate chiar sa o compatimesc...
..............................................................
Eu vad copilul ca rodul unei frumoase iubiri...Eu iubesc copiii si mi-i doresc intr-o zi, insa numai asa. Eu nu as dori un copil pentru satisfactie exclusiv personala. Sa fiu o mama singura... Niciodata!
Iubesc familia, cred in ea si mi-o doresc. Dar sa fie armonioasa, sa existe dragoste, atunci mi-as dori un copil. Un copil care sa aiba 2 parinti care se iubesc si care il iubesc...
Eu ma terifiez numai la ideea ipotetica ca un copil ar putea aparea in viata mea cand nu e vremea...si cu cine NU trebuie. Eu nu as putea avea un astfel de copil...
Eu nu pot concepe accidente si ideea asta ca ups, se poate intampla oricui, imi da niste fiori prea reci pe sirea spinarii de nu se poate...
Eu nu as putea iubi un "accident"...
Vorbesc de strict genul de accident unde nu exista cuplu, planuri de viitor, iubire, etc...
Egoista? Nu cred...
Responsabila?poate...
Idealista? Sigur...
.................................................................

Semn sau bizarerie ?!

Ieri, putin dupa pranz...
Plec grabita de acasa.
La intrare o vecina, unica vecina normalo-simpatica.
Schimbam vreo 5 min bla-bla-uri politicoase si ii spun ca trebuie sa plec, intarzii...
Bizar caci nu-mi amintesc cu acuratete ultimile propozitii, insa in final imi zice:
"Atat doar, sa nu te indragostesti de cine nu trebuie...".

Now... WHAT IS THAT SUPPOSED TO MEAN?!?!

Am ramas muta; ieri toata ziua m-a bantuit fraza respectiva...

Little prayer

Cati dintre noi se roaga? La modul general, traditional, religios,etc? Putini...cred.
Cati dintre noi insa emit doar intr-o singura zi sute de ganduri, incarcate de substanta rugatoare, fulgerate in univers? Multi. Foarte multi. Cred...
Si atunci...oare nu am putea spune ca mereu ne rugam pentru cate ceva si nici macar nu o facem in mod constient? Nu stiu, imi permit azi sa cred ca...DA!
Eu cred in entitati superioare noua, cred in energie, cred in puterea gandului pozitiv, cred in puterea sperantei si a iluziei care face realitatea mai suportabila...
Si atunci...ma gandesc...cu cate ganduri din astea rugatoare bombardez zilnic universul...
Cu multe, marunte sau nu...
Unele sunt ganduri calme, rugaminti discrete, rabdatoare...
Altele sunt ganduri neinchegate, rugaminti pentru o "de-confuzare" generala...
Cateodata imi doresc (si deci, emit rugaminti tacite universului) lucruri pe care nu le pot turna in forma de cozonac... si le desir pe-o tava...si rog viata sa-mi gaseasca o forma de cozonac pe masura...
Alteori mitraliez in juru-mi dorinte absurde sau de nerealizat si pentru ele ma sfredelesc pe dinauntru-mi cel mai abitir, si atunci implor, ma rog...
Alte ganduri sunt altruiste, altele egoiste.
Cateva din gandurile cersetoare de atentie sunt involuntare, din dorinta omeneasca de "mai bine"...
Molfai uneori ganduri slutite in mii de fire pe care le trantesc pe masa universului cerand rapid o peticire a lor, o reinchegare decenta intr-un intreg.
Alteori scuip ganduri goale, ca un cec in alb, sperand ca imi va sugera cineva ce sa desenez pe ele...
Arunc cu rugaminti fierbinti de dor atat de des, incat daca s-ar putea vedea, prinzand contur si forma, cred ca as fi inundata de ele pana la refuz...
Plantez ganduri indragostite pe pamantul roditor al domnului Soare, rugandu-l ca un copil, sa le dea viata si sa le ocroteasca, dandu-mi sansa se le vad crescand...si sa ma bucur de ele.
Picur cu boabe suferinde in speranta ca se vor transforma in roua de fericire si le voi putea lua inapoi.
Stropesc necontenit cu mintea-mi, mereu gata sa emita rugaminti, cu stropi de dragoste senina, rugand vantul sa poarte cu el licaririle de afectiune catre un mic inger pazitor...
Rog insetata ca greselile sa-mi fie iertate si sa primesc in schimb alinarea iertarii si o sansa noua in dar...
Adorm crantzanind ganduri pentru ziua de maine, crestand si zimtzand gandurile de azi ce mi s-au intors inapoi ca un bumerang, motzai faurind noi rugaminti, mai stralucitoare si mai slefuite, mai visatoare si mai zbenguite, visez ca mai cos un gand doua si ma trezesc sperand...
Mi-e dor...
Mi s-a turtit sufletelul de dor, de rugaminti, de ganduri pline de speranta, de rugi celeste, frumos impachetate, mirosind a parfum discret de indragosteala, cu panglica magica a iluziei ce poate deveni realitate, daca stii s-o colorezi frumos...
Mi-e dor...

Enervant...

Ma agaseaza teribil schimbarile in comportament, bruste, fortate si nejustificabile, ale oamenilor din jurul meu. Si mai grav daca imi sunt prieteni. Okay, recunosc ca sunt conservatoare in felul meu, dar nu pot pe seama asta sa pun agasamentul(unde ma pot adresa si eu ca sa "patentez" aceste gingase cuvinte inventato-mototolite de mine?!) provocat de derapajele de la obisnuinta ale oamenilor...
Mai concret, ca sa nu bat campiile, ma enerveaza oamenii, in special femeile care atunci cand se indragostesc, devin.....alomost insuportabile.
Nu va suparati, dar iubirea nu cumva trebuia sa ne transforme in gingase fapturi? Nu trebuia cumva sa scoata ce-i mai bun din noi? Sa ne echilibreze si sa ne armonizeze pe de-a intregul? Nu stiu, eu asa credeam...
Nu e prima data cand constat cu o oarecare stupoare, dar si cu o farama de tristete ca oameni pe care ii apreciam..., femei in speta, oameni cu care ma intelegeam bine, gandeam asemanator, etc, devin intr-un scurt timp de nerecunoscut si aproape fara chip de suportat pentru simplul motiv ca sunt "in love"!
Ma uit, le vad, le studiez, le cercetez... si constat acelasi lucru: e urat sa devii peste noapte copia fidela a lui, sa ma uit la ele si sa-i vad, fara pic de strofocare, pe ei. Leiti. Mers, gesturi, vorbe, atitudine, caracter....
Indragostirea in loc sa le puna in valoare, sa le imbogateasca, sa le faca sa radieze, sa-si doreasca sa ramana omul acela de care el s-a indragostit, le goleste de personalitate si de originalitate, de unicitatea cu care au fost desenate pe panza vietii... Te uiti la ele, nu la toate, dar....la cele care fac acum subiectul meu de studiu, si observi cum se instraineaza, plutind pe un nor indepartat si calator, de ceea ce erau inainte.
Devin neatente, dar nu in acel mod simpatic, dragalas, de om truly in love, nu... Devin neatento-dezinteresato-superioare...
Devin impulsive si habar nu au ca plonjeaza in penibil.
Si au pretentia sa le sustii sau se le aprobi, altfel te acuza ca le judeci nedrept...
Isi schimba paleta de principii de la alb la negru cat ai clipi. Daca ieri nu ar fi fost in stare de asa ceva, azi....totul pare firesc. Si nu stiu de ce, dar nu e vorba aici de expresia aceea "never say never" care vrea sa arate ca omul e deschis la nou si accepta posibilitatea ca, odata cu timpul, sa-si mai schimbe din viziuni. Nu, caci si aceste "proaspete cucerite viziuni de viata" sunt la fel de trecatoare, sunt efemere, nu au fundament, sunt asa, o furie de moment care maine poate disparea(si de cele mai multe ori dispare), inlocuindu-se cu alta streche "de-o vara", la fel de fulgerator cum a si aparut. Iar asta intamplandu-se(si asta e ceea ce ma isterizeaza) numai dintr-o "solidaritate" prost inteleasa cu celalalalt sau pentru ca indragostirea lor le da reactii adverse. Celalalt care, de cele mai multe ori, nu este atat de deranjant in felul de a fi pe cat sunt ele, copiile lor aproape perfecte. Ca sa nu mai zic ca ei foarte greu ajung sa se modeleze, pierzandu-si farmecul propriu, dupa ele. Ele care devin asa niste paiatze derutanto-puerile...
Si nu numai mulajul unuia dupa firea celuilalt e problema ci si un soi de "nebunie" ce le cuprinde, devenind rautacioase sau cu nasul pe sus, foarte obtuze sau chitzibusare, carcotase cu diploma, zeflemitoare si exagerate in toate.
Eu nu spun ca nu e firesc sa ajungi, fara sa realizezi constient, sa-l imiti pe celalalt. E omeneasca transformarea dintr-unul in doi, insa cred ca e important si cum se intampla melange-ul intre ce eram inainte si ce devenim dupa... Masura e cheia in toate. Plus ca asta este un aspect unde si nuantele conteaza, nu numai culorile brute. Cand personalitatea ta devine umbrita de personalitatea lui si cand cei ce se uita la tine il vad tot pe el(sau daca nu il vad pe el, pe tine clar nu te mai recunosc, parandu-le ca o straina dementa a luat ilicit locul omului cunoscut atat de bine), dar ca un hibrid nereusit(el macar e asa si basta, e firea lui, e unic ) caci nu cu tot ce-i sade lui bine, iti sade si tie si atunci e foarte trist. Nu pentru tine, persoana in cauza blamata de mine azi, cat pentru toti din jur care au disponibilitatea sa observe. Si poate nici pentru el nu va fi o schimbare aducatoare de fericire, caci poate te placea pentru felul tau de a fi, poate nu are nevoie de copia lui fidela, de un "copil" care sa-l priveasca ca pe un mentor si sa-l imite intocmai sau de un om fara "coloana vertebrala", capabil de schimbari drastice la orice adiere de vant.
Nu stiu, e mult mai complexa problema probabil, insa e clar ca situatii din astea exista, exista multe si nu imi par alegeri fericite din partea celor care le fac. Iar cei carora poate o fac involuntar, cred ca le-ar fi de folos oameni sau evenimente care sa-i traga de maneca, sa-i trezeasca la realitate. Sau poate mici momente de dialog interior, de introspectie, de impartirea unui fir in 4352 de fire mici... uneori privitul in oglinda sufletului poate preveni escaladari din astea riscante...
Cred...
Sper...

Inventivitate de doi bani...

Ca romanul e inventiv e deja de notorietate...
Insa...
Stau si ma intreb...
Oare ar putea mintea sa ne "fete" si ceva mai putin halucinanto-inutilo-aiuristic? Nu stiu, va intreb...
Multe ar fi exemplele ce-mi bantuie mintea acum, insa sa ma opresc la unu concret si recent.
Campania aia cu "de ce iubim Bucurestiul"(Cartarescu, dragu de el, a lansat o adevarata moda cu "de ce iubim pe nu-stiu-cine"), cu strazile rebotezate hilar, in genu' "strada pe care o fugaream pe Ana"(scuzati, va rog, lipsa de delicatete, azi nu imi arde...), "strada pe unde chiuleam intr-a sasea" sau te miri ce alte denumiri originale si inedite trantite alaturi de numele de drept al strazii spre ametirea tracatorului strain si spre amuzamentul marii majoritati....
Ce e CHESTIA asta?? Come on!!!! ASTA ne face mai sensibili la dezastrul si degringolada din Bucuresti? Asta va ajuta la restaurarea vechilor cladiri in care "musteste" istoria micului Paris si care acum stau sa cada(cu sau fara tigani in ele)?? Traznita campanie il va determina pe nemernicul ce scuipa in stanga si-n dreapta dintr-o nesimtita obisnuinta si lipsa de consideratie pentru absolut orice sa se gandeasca de doua ori inainte sa spurce caldaramul doar pentru ca e strada "unde am copilarit"?? Ah, ba dimpotriva, poate ii trezeste in mintea impaianjenita si alte porniri de Ev Mediu pe care, poti sti?, le practica si-n copilaria-i fericita si ocrotita de comunism....
Ajunge sa-mi fie.........(ma abtin de la calificari) de genul asta de inventivitate care efectiv nu ajuta cu nimic pe nimeni!!!!

Stateam azi si ma intrebam, cu ochi-n 'canalu-de-stiri-sangeroase'(care, pare-se, nu mai sunt doar la ora 17!!!)... la ce a ajutat-o pe batranica aia a carei viata a fost miseleste curmata de o bestie ordinara ca (POATE) strada pe care statea era (POATE) "strada pe care sta bunica" ?!?!?!?!

"Vocea" destinului...?!

Ma intrebam azi (e bine, va zic, ca incep iar sa ma intreb cat e ziua de lunga cate ceva, deja imi faceam griji ca-s cam apatica si cam deprimata...) daca "aud" cumva vocea destinului, chemarea strabunilor:)))) si nu-mi dau seama....
Deja de cativa ani mi se intampla un lucru cel putin bizar. Merg prin malluri la shopping, pe strazi ticsite cu magazine(sau nu, depinde de gradele latitudinale si longitudinale de unde te afli!!!) in cautare de tinute dragute, jeansi, papuci, sacouri, in sfarsit, HAINE respectabile si decente de purtat pe AFARA si de fiecare data constat cu stupoare ca ma atrag ca un magnet magazinele sau raioanele cu pijamale, cu haine comode de stat in casa, cu lenjerie (asta, ma rog, poate fi trecuta cu vederea, nu e alarmanta; decat in asociere cu celalalte)...
Si ma intrebam (cu un oarecare tremur interior): sa fie oare asta menirea mea iar eu nu decodific mesajele subconstientului(sau ale inconstientului, in fine, partea ascunsa care conspira impotriva-mi)? Sa fie cumva destinul meu acela de casnica * ? :)))))))
Nu, serios acum, stau cu orele si cantaresc pijamalute trendy sau sexy sau jucause sau comode, de dormit, de jucat, de party, de stat la taclale, de iubit, de mers in vizita..., papucei de casa in te miri cate modele, stiluri, culori, croiuri... Lenjerie, halate de baie, rochitele de casa, pantaloni scurti si asa mai departe...
Nu numai ca le scrutez cu privirea minute in sir, dar as mai fi si in stare sa-mi cumpar multe perechi din mai sus mentionatele pijamale, hainute, bluzite, manusite, pantofiori, bretelute & stuff, toate avand destinatia clara "homy"....
Noroc ca in mintea mea mai este activa partea rationala care, din cand in cand, in momentele esentiale, ia atitudine si ma opreste de la ceea ce s-ar putea transforma intr-un dezastru! :))))
Si acum imi amintesc cum asta vara am meditat asupra unei deosebit de delicate, fina si "sexy, dar cu bun simt" pijamalutsa "de lux"(pantalon "cu vino-ncoa", comod si aratos + bluzitza cu bretele si danteluta, "princess style") din satin ciocolatiu cu fundite rozalii si danteluta de culoarea ciocolatei curgatoare... 65 de euro "striga" eticheta nepretuitei tinute de sforait...
Nu am luat-o, in final, ceva m-a impiedicat (posibil neuronul responsabil de "lupta impotriva shoppingului fara cap si - ulterior - fara bani in portofel o luna"), dar gandul la ea imi mai zboara si acum.
Eh, nu-i bai, avand in vedere ca sunt pe cale sa devin colectionara de pijamale, ma multumesc momentan si cu varianta sport si mult mai galbena(+ o albinutza tzantzosa right in front) :)))) a ceea ce povesteam mai sus...
Insa ma gandeam azi "da' si cand scap o data"... si profit de somnoreala neuronului buclucas:)))))... Atunci sa vezi dezmat, nimeni nu ma mai opreste!!! Ah, si ca sa fie destrabalarea completa, cireasa de pe tort o sa fie achizitionarea unui teribil de dragut exemplar de ursulet "me to you"(din acela gri cu petice), marime maricica, care tine in brate o paturica de bebelus...
Daaaaaaaaaaaaaaa!!!! :)))


* - nu ma luati in serios, va rooog!!!!

Let's imagine...

Ce s-ar intampla daca McDonald's ar ajunge in savana... :))))

"Mai binele" - dusmanul "binelui"

Sau cum excesul de zel poate omori pasiunea.... poate strica un lucru bun.... te poate arunca inapoi fara sa-ti dai seama....
Si asta numai pentru ca nu esti multumit cu ce ai pe moment si vrei mai mult, mai bine, mai altfel...si repede!!!!!
Nu ma intelegeti gresit, nu e rau sa fii perfectionist, sa-ti doresti sa evoluezi, dar trebuie sa stii cand si cum sa o faci...cu ce resurse pornesti la drum, cat de pregatit esti sa avansezi....
Sunt situatii in viata, la servici, in cariera, in relatii cand daca ai ajuns la pragul lui "bine", ar trebui sa zabovesti putin la etajul ala, sa te bucuri de priveliste, sa cercetezi cu atentie si sa savurezi si abia apoi, dupa un timp oarecare sa avansezi spre "mai bine"....sa pasesti curajos si increzator pe scarile ce urca la nivelul urmator. Pentru ca in situatia in care dai de "bine" si imediat vrei la "mai bine" desi esti obosit si sleit de puteri si desi esti "imbiat" de cei ce stau pe palier cu "bine" sa stai putin si sa te odihnesti, dar tu nu si nu, ca vrei mai sus, avid de "mai bine", exista riscul sa pierzi tot.
Si asta in orice domeniu...
Stiti, ca la "vrei sa fii miliardar" cand desi nu te mai simti stapan pe situatie, nu stii sa te opresti. Sau ca la jocurile de noroc cand, la fel, ahtiat dupa muuuult, uiti sa spui stop si sa-ti savurezi o mica victorie in armonie...
Nu stiu, eu asa am invatat si m-am si convins... Ca de cele mai multe ori un "mai bine" sfortat e cel mai mare dusman al unui "bine" frumos instalat....

Feminitatea - un sirag de perle rare...

Mi-a zis deunazi o prietena :"scrie ceva pe tema feminitatii"...si am zis "okay, nimic mai simplu"....
Piticu: "du-te, tu!!! Pe bune?! Pai, ia, hai scrie..., sa te vad."
Si a avut dreptate aschimedia.... ca ceea ce pare mai simplu ca "buna ziua"(un fel de "vrei, calule, ovaz?" pentru suflarea feminina a planetei) este, in fapt, suficient de complicat, ramificat si laborios....
Ce e feminitatea? Nu fugiti la dictionar...
El e tehnic, tranteste in cateva cuvinte o definite rece, dar nu "compune" intregul univers ce sta in spatele rostirii acestui cuvant duios:FE-MI-NI-TA-TE!!!!
A fi feminina (la fel cu a fi masculin, pentru ei) este o alegere, o orientare, o "reteta" pe care o primim prin codul genetic, dar pentru care "lucram" o viata intreaga si asta chiar din frageda gangureala.....
Fetitele sunt imbracate in culori pastelate "feminine":)))) (roz si alte culori apropiate - Slava Domnului ca s-au descoperit si celelalte culori pastelate ca a nu fi otravite si deci nu mai suntem intoxicati exclusiv cu bebeluse aratand ca niste bomboane fondante), ei, viitorii domni sunt imbracati in bleu si verde si alte culori "mmmmmmasculine".... De mici suntem orientate spre activitati si mentalitati potrivite fetelor, fetitelor, doamnelor, domnitelor....
Sa nu ne mocirlim in nisip cum fac baietii, sa nu ne jucam cu surubelnita si cu masinutele pentru ca "nu sunt pentru fetite", sa ne controlam vocabularul, sa nu ne luam la bataie pentru papusa preferata.... Sa salutam domnii cu "buna ziua" nu cu "sarumana"...si tot asa....
De mici intram in forma de "cozonac" a ceea ce, vom afla mai apoi, inseamna universul feminin...
Asadar comoara zace in noi si noi avem "datoria"(placerea, dorinta, pasiunea, obsesia) sa o descoperim zi de zi, sa o exploatam, sa o "slefuim" ca pe o piatra pretioasa, sa o gadilam si sa o "hranim" asa cum stim noi mai bine pentru ca, apoi, sa o aratam lumii. Mai ales lumii lor. A barbatilor.
Feminitatea se "conjuga" printr-o multitudine de culori si nuante, de verbe si moduri, de trasaturi si atitudini....
In fiecare dimineata cand ne trezim, avem de facut alegeri... Ce haine, ce pantofi, ce parfum, ce machiaj, machiaj??, ce "masca"(sfioasa, puternica, amanta, mama, prietena, luptatoare, pisicoasa, intransigenta, razbunatoare, manipulatoare, iubitoare, amabila, politicoasa, pasiva, indiferenta....), ce atitudine, ce vraji folosim azi? :)))
Sunt o varietate infinita de "pachete" (promotionale sau nu) de optiuni la care apelam zilnic pentru a ne pastra si potenta trsaturile cu care am fost inzestrate de natura...
Sa vorbim si sa gandim intr-un anume fel, sa zambim, sa fim si sa ne simtim sexy, sa aratam incredere de sine, sa oferim incredere, sa ne facem placute, sa ni se simta intr-un mod placut prezenta intr-un anumit mediu (sau nu - asta e alt pachet, "the incognito one"), sa fim apreciate si respectate, iubite si mangaiate, rasfatate, seduse, adorate.... De lume, in general si de ei, in special. Am citit recent undeva (si tare bine mai zicea) ca noi, femeile, facem sacrificii, apelam la strategii de imagine, ne modelam si ne ''retusam" zi de zi de zi prin te miri ce "tertipuri", totul pentru ei, pentru partea masculina a planetei....
Mda, stiu, si eu am crezut intr-o vreme ca o facem si pentru ochiul critic si ascutit al "suratelor" noastre de "suferinta", insa..... nope, se pare (si dupa ce analizezi putin la rece, te convingi) ca tot ei sunt "motorul" ce invarte rotita si porneste mecanismul....
Intr-o lume fara barbati (oh, da, dureros exercitiu de imaginatie!!!!) cine si pentru cat timp s-ar mai strofoca intr-o asemenea maniera sa-si valorifice si sa-si modeleze feminitatea? Nimeni, va zic eu.... Sau poate unele ar face-o, dar numai pentru o perioada limitata de timp....pana s-ar convinge ca nu e suflare barbateasca in zona ca sa le admire si motiveze, sa le ambitioneze sa-si depaseasca concurenta and so on....
Si, in plus, feminitatea exista pentru ca exista termen de comparatie, masculinitatea. Altfel, cum s-ar putea defini conceptul, numai asa, abstract?

Dar sa revenim la "siragul de perle" daruit noua de milenii si dezprafuit, pretuit si purtat cu mare mandrie mai ales in ultmile secole...
Fi-ti mandre de el (de sirag!!), ocrotiti-l si pretuiti-l asa cum stiti voi mai bine, fi-ti onorate sa-l aratati lumii intregi, sa il valorizati cum stiti voi mai intelept pentru a va rasplati si el la randu-i inzecit de-a lungul vietii.... :)

Cand 1+1 = tot 1 !!!!!

Azi am chef sa vorbesc despre comunicare....
Piticul se uita chioras la mine ("ce-are si asta?")...
Ii zic "da-te la o parte, ce stii tu, pui de...roz!!!...astea-s chestii plicticoase de oameni mari; treci la mazgalit, nu-ti bate tu capul..." :)))))))
Comunicarea dintre oameni...comunicarea in cuplu, in prietenie, la munca sau la joaca....
Pretutindeni....Ieri, azi, maine,.....Aici, peste ocean, la tara, la deal sau la vale...
Ma uitam zilele trecute pe un forum.... "Cat de mult conteaza comunicarea in viata de cuplu"? Incepeau procentajele.... trantite aproape la plezneala.... 40%, 80%, 60% (bine, macar Paul a ramas constant cu toate ca tot il voi contrazice), 90%, deloc, etc, etc. ....
As putea crede ca, nefiind o dezbatere serioasa, nu trebuie luata pe deplin in seama... Insa, daca stau sa ma gandesc la ce-am auzit referitor la comunicarea dintre oameni acum, in scolul vitezei...., pot spune ca nu difera prea mult de sporovaiala de pe forumurile obosite...
Vreau, deci, sa vorbesc despre comunicare, dar vreau sa vorbesc din punctul meu de vedere, din ce am invatat eu in viata, asa cum percep eu importanta acestui "element"....
In umila mea opinie comunicarea dintre oameni are gradul cel mai mare de importanta printre toate celelalte "ingrediente" ce determina o relatie sa mearga bine sau nu, sau deloc....
E un fel de "a fi sau a nu fi..." al relatiilor interumane.... Este TOT!!!
Cand comunicare nu exista, 1+1= tot 1 si se creeaza un imens dezechilibru (v-ati gandit cum ar fi ca 1+1 in matematica sa nu dea constant2? :)))) ar fi dezastru....)
Desi la fel de importanta este comunicarea intr-o echipa de lucru sau la locul de joaca, intre bunica si nepot sau intre 2 colegi de liceu, toba ce mare si zanganitoare se bate tot in sfera relatiilor de cuplu.....
Intr-un cuplu comunicarea este vitala. Pentru sceptici (euro sau nu.... :)))) ) am o veste: comunicare nu inseamna neaparat vorbe. Poate si de aia se face confuzia, unii considerand comunicarea ca fiind doar o vorbarie ieftina si obositoare...
Binenteles ca nu... Comunicare inseamna (si) vorbe, inseamna fapte, inseamna gesturi, inseamna priviri, inseamna atitudini, inseamna tacere (!!!!)....
Reusita unei relatii vine in momentul in care stii cand si ce "ingredient" magic sa pui in compozitia relatiei ca totul sa iasa rumen, proaspat si inmiresmat....
Cat de frumos este sa vezi doi oameni care par a fi facuti din acelasi aluat.... doi oameni care stau unul in fata celuilalt si nu-si spun nimic, NIMIC, dar privirile lor scanteitoare spun totul....fac totul...arata totul....striga totul.... fericire, impacare, bucuria, linistea....ca celalalt e acolo numai pentru el si o simte din plin fara nici macar o soapta....
Ce e o cearta odioasa in care cei 2 isi arunca vorbe grele pe care le regreta amarnic apoi si fug dupa petice sa panseze rana vorbelor (prea)"ascutie" pe langa o privire usturatoare si a toate graitoare ce face cat 2000 de vorbe grele la un loc (dar nu "sfredeleste" cu aceeasi intensitate), insa e mai concluziva si mai dureroasa decat ai putea crede...
O privire nervoasa, dezamagita, suparata, sfasiata, a celui drag iti ramane adanc incrustata pe retina si o stergi mai greu decat scoti petele de pe geamuri cu alcool sanitar....
Intr-un moment de cumpana, de grea incercare a vietii, de tristete dezarmanta, de disperare .... cand orice vorba, oricat de draga ar fi, oricat de bine intentioana ar fi....nu mai alina nimic, in momente din astea (prin care, asta e, cu totii trecem...) ce mangaietoare este atingerea celui drag, o imbratisare calda din suflet, o mana pusa peste alta, in semn de respect si compasiune, de alinare si sprijin, fac de milioane de ori mai mult, mai bine decat vorbele desarte, gratuite uneori....
Asadar comunicarea nu o data s-a dovedit ca nu inseamna numai vorbarie... Inseamna atat de mult (dar, ca orice lucru bun, vital, important in viata asta, il pretuim la adevarata valoare cand ramanem fara el, dintr-un motiv sau altul..., cand lipseste sau nu functioneaza la parametrii normali)
Comunicarea...este o "inginerie" intreaga, un mecanism complex, atat de necesar noua ca si aerul ce-l respiram.... Nu ati vrea (mai ales voi, scepticii in importanta comunicarii interumane, da, da..aia cu 40%, 60%... - apropo, si restul ce e?...... Sic!) sa traiti fara ea, sa fiti siliti sa comunicati numai si numai prin vorbe, zi de zi de zi(caci si vorbele..daca nu sunt asezonate cu un ton potrivit pe care sa-l putem percepe, descifra si interpreta, tot zero ar fi....nada, niente, rien.....), fara gesturi, fara priviri, fara suspinuri, fara atingeri.... Si daca ati vrea, tot nu ati putea.... Daca comunicare nu e, nimic nu e....

Cand astepti trenul pe peronul gresit....

Sau cum ti se scurge viata printre degete in timp ce tu stai si iti faci planuri cu nemiluita... Planuri si vise pe care nu (mai) apuci sa le mai traiesti, de multe ori.....Cum de ce? Pentru ca esti ocupat sa-ti faci alte planuri, alte vise, sa iei la "bani marunti" alte fleacuri...
Mereu amanam lucrurile, trairile, faptele.... Mereu asteptam momentul potrivit ca sa facem ceva, sa spunem ceva, sa oferim ceva, sa mergem undeva, sa simtim ceva....
Mereu exista lucruri pe care le punem pe lista de asteptare....
Dar este rscant sa o iei pe panta asta.... Eu zic, totusi, ca este un risc pe care cred ca ni-l asumam involuntar tot in ideea de "mai bine".... Frica de esec(de orice fel) e mare.
Expun aleator:..........
Sa las pe maine ce pot face azi, ca sa fie momentul mai potrivit, sa mai astept o luna pana port rochia aia ca sa mai tin 3 diete intre timp si sa arat mai sexy.... Merg maine la alergat ca azi sunt prea obosita si maine ploua si tot asa.... Fac sport o data la 2 zile, azi NU!..... Vreau sa-l sun pentru ca mi-e dor, dar mai stau putin ca sa vad daca nu cumva ma suna el intre timp (si intre timp intervine ceva si apoi regret ca nu mi-am ascultat sufletul)..... I-as spune azi "imi pare rau" pentru ce am zis, dar mai bine astept pana maine ca sa gasesc modalitatea mai convenabila pentru asta...cand stiu, de fapt, ca pentru scuze nu exista "moment nepotrivit".....
Cateodata e chiar mai patetic de atat.... Ai viata la picioare, te implora, aproape, sa-i dai o mana ca sa porniti impreuna intr-o frumoasa calatorie a descoperirii de sine si tot amani.... Azi nu, sunt ocupata, maine merg la servici, poimaine ma doare capu, vineri e vineri, sambata mi-e lene si duminica e inainte de luni care luni, e luni, ce mai.....
Stiu, stiu, bat campii, dar pe undeva asa e....cum va zic.....
Nu se poate sa nu fi trecut fiecare prin asa ceva..... Pe moment nu stii ce pierzi... Normal, tu stai pe un peron, mai sunt si altii acolo, totul pare okay.... Asta pana ce iti dai seama ca opaaaa, trenul tau deja isi fluiera plecarea, megafonul elucideaza misterul si na, ca trenul e plecat, tu stai pe peronul gresit....
Ai putea sa iei trenul asta daca tot l-ai asteptat atat, dar....unde o merge? Oare vrei sa schimbi destinatia? Si cat costa diferenta de bilet? E scumpa?(Dincolo era mai ieftin...)

In fine....

Sertarul cu "acuarele"...

Pe principiul "cand se face aerul o idee respirabil, ne apucam de scris ca avem de ce", sa trecem la treaba....

A inviat Piticul, si-a revenit la culoarea roz delicat, ca zilele trecute de la fierbinteala asta era rosu aprins.... si are chef de taclale....

Ma gandeam....
Ca nu m-am mai gandit de mult... :)))
Adica pe calduri din astea indecente ti se topesc gandurile in cap si se amalgameaza, ce sa mai alegi pe urma...?!
Dar azi, asa, dintr-o data, am dat de o "oaza" a mintii mele si mi-am amintit de atatea lucruri la care m-am gandit sau la care m-as gandit mai amanuntit...
In oaza am gasit deschis sertarul cel mai larg, cu cele mai multe foi, tot o culoare si o incantare in ultima vreme....sertarul viselor. Al viselor de dor, al viselor ce dor, al viselor ce tipa dupa implinire, a viselor de....amor.
Amor nu-mi place cum suna, e prea "old-fashioned", dar na, sa fac si eu o rima onorabila... :))))
Mda, deci am dat de cutia magica cu culori, cu culorile sufletului meu, si am inceput sa caut si sa rascolesc, sa vad ce e inauntru si ce am mai uitat....,sa ma joc cu "acuarelele" dinauntru, sa pictez, sa mazgalesc...
Si ma gandeam... (I know, I know...) din toate gandurile ce ma asalteaza, din toate starile ce-mi dau tarcoale, din toata gama de trairi din ultimile luni, oare ce o fi firesc si ce nu? Oare ce o fi exagerat si inutil si oare ce o fi benefic si folositor? Pe care dintre ele sa le pastrez si pe care sa le arunc la cos? Si, prin extensie, cand gresim cu gandurile noastre, cand ne fac ele rau si devin obsesive, cand sunt constructive, cand excesul de zel omoara pasiunea si cand tre sa stai de-o parte si sa privesti mai per ansamblu ca sa nu uiti la un moment dat cum arata padurea din cauza copacilor....
Intrebari intrebatoare. Nu-si gasesc "alinare" decat de la caz la caz, in functie de noi.... Dar ideea ma preocupa acum asa ca am sa aberez putin pe marginea-i in speranta ca gasesc totusi cateva variante de raspuns, altele decat 50/50 si "suna un prieten" (si prietenii astia in cazuri de "ceata" profunda la nivelele superioare ale mintii devin, inevitabil, un fel de recycle bin unde fugim si turnam toata agitatia micului nostru cap'sor in speranta de mai bine...si de claritate...)

Azi mi-am dat seama ca in momentul in care ma simt pe teren miscator si nesigur, nu imi e bine. Nu am liniste. Gandurile negative vin, sporadic(dar vin), ca un potop. O ploaie ce nu curata nelinistile ci le intensifica, o ploaie toxica si marunta ce toaca tot....incredere, sperante, vise, pasiune, planuri, idei, gesturi, actiuni... Desigur, unele dintre ele, ca in cazul lui nea Manole, se refac a doua zi, se peticesc sau se reinalta...Uneori devin zmeie ce stau in inaltimi senine mult timp, dar, asa cum am spus, la cel mai mic "cutremur", se prabusesc, se prafuiesc, se pleostesc sau mor....
Si atunci?! Atunci ce e de facut? In situatii din astea am voie sa despic firul in patru, sa aflu motivul miscarii "terestre", sa-i fac o radiografie, sa incerc sa o previn pe viitor (dar nu merge, mereu vine cand si cum te astepti mai putin....)? Am voie?
Pai, si daca nu am voie, tot o fac.... Chestii ilicite, stiu....
Nu aleg eu, cateodata alege altcineva pentru mine... Si eu am numai sarcina(ingrata) de a dezbate si de a analiza, la nivel mental, buba...

Dar eu vin si intreb: nu-i mai simplu sa iti iei catrafusele si sa te muti pe teren nemlastinos? Pe teren uscat si drept.... Unde domnul Soare zambeste gales zi de zi si unde fluturii se joaca (in stomac)?! Bun... Dar cum?
Cum gasim secreta reteta a vesniciei gandurilor pozitive? Unde sta ea acunsa si cum o puteam gasi? Si cand o gasim, cum o utilizam? cum o punem in aplicare? ca de zis e simplu, de facut e mai greu.... Stiti, practica ne omoara....

Offff, nu stiu zau.... Si Piticul mai are chef de scris, dar eu nu...
Am febra!!! Adica dupa ce ca e inca prea cald, eu mai fac si febra...
Un fel de "ard in flacaaari...."... :))))
Asa ca stop joc deocamdata, ma inotorc la ganduri racoroase si frumoase si o rog pe Lady B. sa-mi zica o poveste sa adorm... Somnic de voie.... :)))