Nu inteleg...

Nu inteleg. Nu pot sa inteleg. Nu cred ca vreau sau nu cred ca stiu cum as putea intelege...
Stiti cum sunt copiii mici vesnic curiosi si cu o intrebare existentiala arzatoare la “purtator”? Ei, asa si eu acum...
Si nu e prima data. Si nu e prima data cand raman fara raspuns, intr-un fel de “agonie” a sufletului meu, vesnic chinuit de gandurile mele nestatornice, neastamparate, cu tendinta pesimista...
De ce cand ne este bine este ATAT de bine, atat de simplu si atat de natural totul ? Si de ce este un pas atat de mic spre o stare deplorabila de neliniste, tristete, pasivitate, dorinta ce cere implinire si nu o poate primi? Si de ce trebuie mereu sa oscilam intre cele doua daca am descoperit ca prima este cea divina si cea inaltatoare iar cea de-a doua nu este decat o « otrava » pentru spirit? Nu discut de situatiile in care deliberat o alegem pe cea de-a doua... NU! Vorbesc despre nefericitele momente cand viata iti tranteste pe ordinea de zi un meniu greu de digerat. Un aliment otravit ce ne teleporteaza aproape instantaneu intr-o stare de “pasivitate-melancolie-tristete si neincredere-frica si stres”... Si asta in cel mai criminal moment, adica dupa un “desert” consumat cu putin timp in urma... Un desert pe care il meritam si pe care l-am asteptat cu grija, l-am ocrotit si ne-am infruptat din el cu gingasie si recunostinta...
Suntem invatati si indrumati spre o gandire pururea pozitiva, spre a ne dori cu toti dintii ceva si va fi suficient pentru a-l avea (ma rog, cu variabilele inevitabile, nu mai cred chiar in basme). Ni se spune sa avem incredere si va fi bine. Sa speram si vom primi. Sa imploram si vom fi mangaiati. Sa oferim ca sa primim inzecit. Bine, bine, de acord...
Dar CAND ? Si cu ce pret ? Adica ce pret trebuie platit inainte de « livrarea » visului in forma lui finita ? Cam cat trebuie sa suferi si sa disperi, sa implori si sa-ti doresti, sa rogi si sa tot construiesti la « castelul de nisip » ca sa te poti bucura apoi, pentru mai mult de o CLIPA, de toate avantajele fericirii fara margini ?
Nu ma intelegeti gresit, nu vorbesc despre cum as putea avea « luna de pe cer ». Nu, nu. Vorebesc tocmai de lucruri atat de umane si de firesti, atat de simple si de banale incat materilizarea lor nu poate depinde de duhul din lampa, de forte oculte sau de omuletii verzi...
Lucrurile din sfera « umanului » tin de oameni. Si credeti-ma, incep sa cred ca din cauza asta e atat de greu... Oamenii sunt dificili, oamenii s-au schimbat, oamenii se transforma zi de zi, oamenii devin tot mai greu de multumit, tot mai susceptibili si tot mai capriciosi... Cu duhul din lampa lui Aladin m-as descurca de minune, dar cu semenii nostri e greu. E din ce in ce mai greu. Asa e lumea nebuna in care traim...
Dar asta nu ma impiedica sa ma intreb(retoric de fiecare data), sa visez mai departe, sa ma tanguiesc cand simt ca resursele de optimism si voie buna sunt pe terminate, sa « sap » dupa comori ascunse, ticsite de « fericire fara batranete si exaltare fara de moarte »; asta nu ma impiedica sa plang cand simt ca asta mi-ar alina sufletul (desi stiti voi, precipitatiile in exces nu au facut niciodata bine...), sa sper mai abitir la ceea ce-mi doresc, sa mai gasesc vreo « zeitate » pe care s-o implor..., sa merg mai departe, sa desenez noi vise sau se la conturez mai bine pe cele existente... poate, poate le vede viata sau domnul Soare si se indura sa le dea viata...