Enervant...

Ma agaseaza teribil schimbarile in comportament, bruste, fortate si nejustificabile, ale oamenilor din jurul meu. Si mai grav daca imi sunt prieteni. Okay, recunosc ca sunt conservatoare in felul meu, dar nu pot pe seama asta sa pun agasamentul(unde ma pot adresa si eu ca sa "patentez" aceste gingase cuvinte inventato-mototolite de mine?!) provocat de derapajele de la obisnuinta ale oamenilor...
Mai concret, ca sa nu bat campiile, ma enerveaza oamenii, in special femeile care atunci cand se indragostesc, devin.....alomost insuportabile.
Nu va suparati, dar iubirea nu cumva trebuia sa ne transforme in gingase fapturi? Nu trebuia cumva sa scoata ce-i mai bun din noi? Sa ne echilibreze si sa ne armonizeze pe de-a intregul? Nu stiu, eu asa credeam...
Nu e prima data cand constat cu o oarecare stupoare, dar si cu o farama de tristete ca oameni pe care ii apreciam..., femei in speta, oameni cu care ma intelegeam bine, gandeam asemanator, etc, devin intr-un scurt timp de nerecunoscut si aproape fara chip de suportat pentru simplul motiv ca sunt "in love"!
Ma uit, le vad, le studiez, le cercetez... si constat acelasi lucru: e urat sa devii peste noapte copia fidela a lui, sa ma uit la ele si sa-i vad, fara pic de strofocare, pe ei. Leiti. Mers, gesturi, vorbe, atitudine, caracter....
Indragostirea in loc sa le puna in valoare, sa le imbogateasca, sa le faca sa radieze, sa-si doreasca sa ramana omul acela de care el s-a indragostit, le goleste de personalitate si de originalitate, de unicitatea cu care au fost desenate pe panza vietii... Te uiti la ele, nu la toate, dar....la cele care fac acum subiectul meu de studiu, si observi cum se instraineaza, plutind pe un nor indepartat si calator, de ceea ce erau inainte.
Devin neatente, dar nu in acel mod simpatic, dragalas, de om truly in love, nu... Devin neatento-dezinteresato-superioare...
Devin impulsive si habar nu au ca plonjeaza in penibil.
Si au pretentia sa le sustii sau se le aprobi, altfel te acuza ca le judeci nedrept...
Isi schimba paleta de principii de la alb la negru cat ai clipi. Daca ieri nu ar fi fost in stare de asa ceva, azi....totul pare firesc. Si nu stiu de ce, dar nu e vorba aici de expresia aceea "never say never" care vrea sa arate ca omul e deschis la nou si accepta posibilitatea ca, odata cu timpul, sa-si mai schimbe din viziuni. Nu, caci si aceste "proaspete cucerite viziuni de viata" sunt la fel de trecatoare, sunt efemere, nu au fundament, sunt asa, o furie de moment care maine poate disparea(si de cele mai multe ori dispare), inlocuindu-se cu alta streche "de-o vara", la fel de fulgerator cum a si aparut. Iar asta intamplandu-se(si asta e ceea ce ma isterizeaza) numai dintr-o "solidaritate" prost inteleasa cu celalalalt sau pentru ca indragostirea lor le da reactii adverse. Celalalt care, de cele mai multe ori, nu este atat de deranjant in felul de a fi pe cat sunt ele, copiile lor aproape perfecte. Ca sa nu mai zic ca ei foarte greu ajung sa se modeleze, pierzandu-si farmecul propriu, dupa ele. Ele care devin asa niste paiatze derutanto-puerile...
Si nu numai mulajul unuia dupa firea celuilalt e problema ci si un soi de "nebunie" ce le cuprinde, devenind rautacioase sau cu nasul pe sus, foarte obtuze sau chitzibusare, carcotase cu diploma, zeflemitoare si exagerate in toate.
Eu nu spun ca nu e firesc sa ajungi, fara sa realizezi constient, sa-l imiti pe celalalt. E omeneasca transformarea dintr-unul in doi, insa cred ca e important si cum se intampla melange-ul intre ce eram inainte si ce devenim dupa... Masura e cheia in toate. Plus ca asta este un aspect unde si nuantele conteaza, nu numai culorile brute. Cand personalitatea ta devine umbrita de personalitatea lui si cand cei ce se uita la tine il vad tot pe el(sau daca nu il vad pe el, pe tine clar nu te mai recunosc, parandu-le ca o straina dementa a luat ilicit locul omului cunoscut atat de bine), dar ca un hibrid nereusit(el macar e asa si basta, e firea lui, e unic ) caci nu cu tot ce-i sade lui bine, iti sade si tie si atunci e foarte trist. Nu pentru tine, persoana in cauza blamata de mine azi, cat pentru toti din jur care au disponibilitatea sa observe. Si poate nici pentru el nu va fi o schimbare aducatoare de fericire, caci poate te placea pentru felul tau de a fi, poate nu are nevoie de copia lui fidela, de un "copil" care sa-l priveasca ca pe un mentor si sa-l imite intocmai sau de un om fara "coloana vertebrala", capabil de schimbari drastice la orice adiere de vant.
Nu stiu, e mult mai complexa problema probabil, insa e clar ca situatii din astea exista, exista multe si nu imi par alegeri fericite din partea celor care le fac. Iar cei carora poate o fac involuntar, cred ca le-ar fi de folos oameni sau evenimente care sa-i traga de maneca, sa-i trezeasca la realitate. Sau poate mici momente de dialog interior, de introspectie, de impartirea unui fir in 4352 de fire mici... uneori privitul in oglinda sufletului poate preveni escaladari din astea riscante...
Cred...
Sper...