Cand astepti trenul pe peronul gresit....

Sau cum ti se scurge viata printre degete in timp ce tu stai si iti faci planuri cu nemiluita... Planuri si vise pe care nu (mai) apuci sa le mai traiesti, de multe ori.....Cum de ce? Pentru ca esti ocupat sa-ti faci alte planuri, alte vise, sa iei la "bani marunti" alte fleacuri...
Mereu amanam lucrurile, trairile, faptele.... Mereu asteptam momentul potrivit ca sa facem ceva, sa spunem ceva, sa oferim ceva, sa mergem undeva, sa simtim ceva....
Mereu exista lucruri pe care le punem pe lista de asteptare....
Dar este rscant sa o iei pe panta asta.... Eu zic, totusi, ca este un risc pe care cred ca ni-l asumam involuntar tot in ideea de "mai bine".... Frica de esec(de orice fel) e mare.
Expun aleator:..........
Sa las pe maine ce pot face azi, ca sa fie momentul mai potrivit, sa mai astept o luna pana port rochia aia ca sa mai tin 3 diete intre timp si sa arat mai sexy.... Merg maine la alergat ca azi sunt prea obosita si maine ploua si tot asa.... Fac sport o data la 2 zile, azi NU!..... Vreau sa-l sun pentru ca mi-e dor, dar mai stau putin ca sa vad daca nu cumva ma suna el intre timp (si intre timp intervine ceva si apoi regret ca nu mi-am ascultat sufletul)..... I-as spune azi "imi pare rau" pentru ce am zis, dar mai bine astept pana maine ca sa gasesc modalitatea mai convenabila pentru asta...cand stiu, de fapt, ca pentru scuze nu exista "moment nepotrivit".....
Cateodata e chiar mai patetic de atat.... Ai viata la picioare, te implora, aproape, sa-i dai o mana ca sa porniti impreuna intr-o frumoasa calatorie a descoperirii de sine si tot amani.... Azi nu, sunt ocupata, maine merg la servici, poimaine ma doare capu, vineri e vineri, sambata mi-e lene si duminica e inainte de luni care luni, e luni, ce mai.....
Stiu, stiu, bat campii, dar pe undeva asa e....cum va zic.....
Nu se poate sa nu fi trecut fiecare prin asa ceva..... Pe moment nu stii ce pierzi... Normal, tu stai pe un peron, mai sunt si altii acolo, totul pare okay.... Asta pana ce iti dai seama ca opaaaa, trenul tau deja isi fluiera plecarea, megafonul elucideaza misterul si na, ca trenul e plecat, tu stai pe peronul gresit....
Ai putea sa iei trenul asta daca tot l-ai asteptat atat, dar....unde o merge? Oare vrei sa schimbi destinatia? Si cat costa diferenta de bilet? E scumpa?(Dincolo era mai ieftin...)

In fine....

Sertarul cu "acuarele"...

Pe principiul "cand se face aerul o idee respirabil, ne apucam de scris ca avem de ce", sa trecem la treaba....

A inviat Piticul, si-a revenit la culoarea roz delicat, ca zilele trecute de la fierbinteala asta era rosu aprins.... si are chef de taclale....

Ma gandeam....
Ca nu m-am mai gandit de mult... :)))
Adica pe calduri din astea indecente ti se topesc gandurile in cap si se amalgameaza, ce sa mai alegi pe urma...?!
Dar azi, asa, dintr-o data, am dat de o "oaza" a mintii mele si mi-am amintit de atatea lucruri la care m-am gandit sau la care m-as gandit mai amanuntit...
In oaza am gasit deschis sertarul cel mai larg, cu cele mai multe foi, tot o culoare si o incantare in ultima vreme....sertarul viselor. Al viselor de dor, al viselor ce dor, al viselor ce tipa dupa implinire, a viselor de....amor.
Amor nu-mi place cum suna, e prea "old-fashioned", dar na, sa fac si eu o rima onorabila... :))))
Mda, deci am dat de cutia magica cu culori, cu culorile sufletului meu, si am inceput sa caut si sa rascolesc, sa vad ce e inauntru si ce am mai uitat....,sa ma joc cu "acuarelele" dinauntru, sa pictez, sa mazgalesc...
Si ma gandeam... (I know, I know...) din toate gandurile ce ma asalteaza, din toate starile ce-mi dau tarcoale, din toata gama de trairi din ultimile luni, oare ce o fi firesc si ce nu? Oare ce o fi exagerat si inutil si oare ce o fi benefic si folositor? Pe care dintre ele sa le pastrez si pe care sa le arunc la cos? Si, prin extensie, cand gresim cu gandurile noastre, cand ne fac ele rau si devin obsesive, cand sunt constructive, cand excesul de zel omoara pasiunea si cand tre sa stai de-o parte si sa privesti mai per ansamblu ca sa nu uiti la un moment dat cum arata padurea din cauza copacilor....
Intrebari intrebatoare. Nu-si gasesc "alinare" decat de la caz la caz, in functie de noi.... Dar ideea ma preocupa acum asa ca am sa aberez putin pe marginea-i in speranta ca gasesc totusi cateva variante de raspuns, altele decat 50/50 si "suna un prieten" (si prietenii astia in cazuri de "ceata" profunda la nivelele superioare ale mintii devin, inevitabil, un fel de recycle bin unde fugim si turnam toata agitatia micului nostru cap'sor in speranta de mai bine...si de claritate...)

Azi mi-am dat seama ca in momentul in care ma simt pe teren miscator si nesigur, nu imi e bine. Nu am liniste. Gandurile negative vin, sporadic(dar vin), ca un potop. O ploaie ce nu curata nelinistile ci le intensifica, o ploaie toxica si marunta ce toaca tot....incredere, sperante, vise, pasiune, planuri, idei, gesturi, actiuni... Desigur, unele dintre ele, ca in cazul lui nea Manole, se refac a doua zi, se peticesc sau se reinalta...Uneori devin zmeie ce stau in inaltimi senine mult timp, dar, asa cum am spus, la cel mai mic "cutremur", se prabusesc, se prafuiesc, se pleostesc sau mor....
Si atunci?! Atunci ce e de facut? In situatii din astea am voie sa despic firul in patru, sa aflu motivul miscarii "terestre", sa-i fac o radiografie, sa incerc sa o previn pe viitor (dar nu merge, mereu vine cand si cum te astepti mai putin....)? Am voie?
Pai, si daca nu am voie, tot o fac.... Chestii ilicite, stiu....
Nu aleg eu, cateodata alege altcineva pentru mine... Si eu am numai sarcina(ingrata) de a dezbate si de a analiza, la nivel mental, buba...

Dar eu vin si intreb: nu-i mai simplu sa iti iei catrafusele si sa te muti pe teren nemlastinos? Pe teren uscat si drept.... Unde domnul Soare zambeste gales zi de zi si unde fluturii se joaca (in stomac)?! Bun... Dar cum?
Cum gasim secreta reteta a vesniciei gandurilor pozitive? Unde sta ea acunsa si cum o puteam gasi? Si cand o gasim, cum o utilizam? cum o punem in aplicare? ca de zis e simplu, de facut e mai greu.... Stiti, practica ne omoara....

Offff, nu stiu zau.... Si Piticul mai are chef de scris, dar eu nu...
Am febra!!! Adica dupa ce ca e inca prea cald, eu mai fac si febra...
Un fel de "ard in flacaaari...."... :))))
Asa ca stop joc deocamdata, ma inotorc la ganduri racoroase si frumoase si o rog pe Lady B. sa-mi zica o poveste sa adorm... Somnic de voie.... :)))

Ma topesc...

Nu mai pot. Am sa ma topesc. Da, da... Ca untul la soare, ca un fulg de nea in palma copilului mirat...
Am sa ma topesc si am sa ma transform si am sa dispar ...
Important e ca am sa ma topesc...
Piticul m-a auzit si a inceput: "sa pornesc aerul conditionat? Il dau la 15 grade? Sa-ti aduc apa rece? Sa o "sacrificam" pe Lady B. poate, poate te mai racoresti? Sa deschid mai larg geamul? Vrei gheata? Auzi, dar asa cald iti e? ca mie nu mi se pare asa canicula..."
Si tot asa...
Eeeeh, ce stiu copiii astia... :))))

Eu totusi am sa ma topesc...
De dor!!!!

Obisnuinta, a doua natura...

Eeeee, suna bine, nu? Suna a chestie savanta....
Asta pana stai si realizezi ca popular i-ar spune...rutina?!! Da, asa cred...
Si care e cel mai mare dusman al oricarui om modern, activ, dornic de o pozitie in societate cat mai "cool"? Exaaaact! Fix rutina! Nu auzim pe la toate colturile cum se lanseaza teorii si strategii sa alungi rutina din viata? Din relatie, din prietenie, din activitatile zilnice, din vestimentatie (mai ales!!!!!), din tot? Nu incercam zi de zi sa fim "up to date"(vorba draga a antivirusului meu care nu poate ramane nici o zi in urma cu trendul....)? Nu ne uitam "piezis" la prietenii nostri care de ani de zile merg la Mamaia cand sunt atatea ale locuri trendy in lumea asta? Nu ne uitam cu indoiala la cei care isi mentin stilul vestimentar ani de-a randul? Si exemplele pot continua....
Nu ajunge ca stresul a devenit companion de viata constant si se lipeste de noi (din diverse motive, mereu existand unul "intemeiat") ca marca de scrisoare? Pai nu ajunge.... Una peste alta, mai avem si angoasa ca viata noastra ar putea intra in rutina si asta ghici ce ar cauza?! Un stres in plus.... Cum ii spune la chestia asta? Cerc vicios... :)))))
Nu dau vina pe oameni, pe tine, pe mine, pe oricine ca noi.... Doar constat.
Iei o revista...., deschizi teveul la vreo emisiune obosita de dup-amiaza....despre ce trancanesc oare? "Alunga monotonia din relatia de cuplu", "fugi de sabloanele vestimentare", incearca mereu lucruri noi, diete noi, trucuri noi.... Nu spun ca e condamnabil. Nu spun sa nu evoluam, sa nu invatam lucruri noi, sa nu "crestem", sa nu variem....ca sa nu ne plictisim. Nu spun asta.
Insa spun ca viata noastra se construieste din atatea activitati de rutina si ca poate ar fi bine (pentru noi, nu pentru vecinu' de la 2 sau pentru ca tanti care a scris asta in revista cutare sa se umfle in pene...) sa incepem sa reperam acele activitati, acele lucruri si acele stari cu care suntem atat de familiari si sa ne bucuram! Sa ne bucuram zi de zi pentru ca sunt activitatile noastre ce tin de.... "a doua natura". Sunt lucruri, fapte, oameni ce ne definesc intr-o oarecare masura, sunt cartile noastre de vizita, fac parte din "zestrea" noastra si nu numai ca nu trebuie sa le trecem cu vederea, dar trebuie sa incercam sa le valorificam, sa le pretuim mai mult.
("Habit is second nature, or rather, ten times nature", William James)
Si mai e si vorba aia... "rau cu rau, dar mai rau fara rau...". Cateodata e al naibii de adevarata!
Mai concret acum, am sa povestesc despre mine....
Imi place noul, imi place schimbarea, imi place sa fiu spontana, daaaaar.... imi place foarte mult si sentimentul de "familiar" si uneori chiar nu vreau sa renunt la el... Unii m-ar putea cataloga drept "conservatoare". Poate ca si sunt intr-o oarecare masura. Dar asta nu ma deranjeaza, nu ma incurca, nu imi aduce prejudicii....
Imi place dimineata sa beau cafeaua calda cu lapte si zahar si nu, nu mi-ar placea sa o tot schimb cand pe cappuccino, cand pe frappe, cand fara zahar, cand fara lapte....
Imi place sa merg vara in Grecia. Indiferent de cat de generoasa ar fi viata, portofelul sau oferta, daca intr-o vara nu ajung in Grecia, ma imbolnavesc. Si cand ajung acolo trebuie (pentru ca asa vreau eu) sa respect anumite "rutine" ... o anumita plimbare intr-un anumit loc, o vizita in alt cutare loc, o cafea bauta "ACOLO".... si tot asa....
Imi place sa-mi fac prieteni noi, sa socializez, sa cunosc lumea.... Dar niciodata nu am sa ma plictisesc de acei cativa buni prieteni pe care mi i-a dat viata si pentru care sunt teribil de recunoscatoare! Nu o sa mi se para niciodata mai "cool" (ce-am azi cu cuvantul asta???) sa ma vad cu un nou prieten in detrimentul unui "veteran".... Nu am sa simt niciodata ca m-am plictisit de ei, ca s-au "demodat", ca s-a uzat prietenia si vai!, trebuie sa caut noutatea cu orice pret! NU!!!!
Cand eram mica ma atasam si de o bucata de carton. Spre disperarea alor mei.... Cred ca si acum pastrez pe undeva, prin vreun ungher, pe la bunica prin debara, papusile mele Barbie si toate socotelile lor, carti de colorat, jurnale, caiete de amintiri, etc.... Am dat o gramada de lucruri, nu sunt pentru pastrarea lor pana la adanci batraneti, insa sunt si lucruri la care nu vreau sa renunt, oricat de vechi ar fi sau de demodate....
Am ceasul meu si un anumit tip de bratari la care nu as renunta nici in schimbul unora cu pietre pretioase...(pana nu s-or strica de tot, evident...). Am anumite haine la care, in stare buna fiind, nu renunt pentru nimic in lume. Imi creeaza o stare de confort inimaginabil de placuta....de ce sa renunt la ele?? Numai si numai pentru ca vreun nene in varsta din lumea modei a scotocit prin trendurile anilor trecuti si a considerat brusc "carpa" pictata de el in galben mai fancy decat "carpa" mea de-un galben mai pal? Hmmmm.....
Imi place telefonul pe care il am si atata vreme cat isi face treaba, nu am sa-l schimb pentru unul nou si smecher, oricat de atragator este, totusi, acest domeniu al gadgeturilor. Si si atunci cand mi se intampla sa schimb telefonul, ceasul, etc, "bucata de carton", am un sentiment ciudat de melancolie.... Ca si cum ceva din mine va "pleca" odata cu el...
Asta numai pana cand "noul" isi intra pe deplin in drepturi si se aseaza confortabil la mine in suflet... pentru ca, nu-i asa?, obisnuinta chiar este a doua natura!

Nu inteleg...

Nu inteleg. Nu pot sa inteleg. Nu cred ca vreau sau nu cred ca stiu cum as putea intelege...
Stiti cum sunt copiii mici vesnic curiosi si cu o intrebare existentiala arzatoare la “purtator”? Ei, asa si eu acum...
Si nu e prima data. Si nu e prima data cand raman fara raspuns, intr-un fel de “agonie” a sufletului meu, vesnic chinuit de gandurile mele nestatornice, neastamparate, cu tendinta pesimista...
De ce cand ne este bine este ATAT de bine, atat de simplu si atat de natural totul ? Si de ce este un pas atat de mic spre o stare deplorabila de neliniste, tristete, pasivitate, dorinta ce cere implinire si nu o poate primi? Si de ce trebuie mereu sa oscilam intre cele doua daca am descoperit ca prima este cea divina si cea inaltatoare iar cea de-a doua nu este decat o « otrava » pentru spirit? Nu discut de situatiile in care deliberat o alegem pe cea de-a doua... NU! Vorbesc despre nefericitele momente cand viata iti tranteste pe ordinea de zi un meniu greu de digerat. Un aliment otravit ce ne teleporteaza aproape instantaneu intr-o stare de “pasivitate-melancolie-tristete si neincredere-frica si stres”... Si asta in cel mai criminal moment, adica dupa un “desert” consumat cu putin timp in urma... Un desert pe care il meritam si pe care l-am asteptat cu grija, l-am ocrotit si ne-am infruptat din el cu gingasie si recunostinta...
Suntem invatati si indrumati spre o gandire pururea pozitiva, spre a ne dori cu toti dintii ceva si va fi suficient pentru a-l avea (ma rog, cu variabilele inevitabile, nu mai cred chiar in basme). Ni se spune sa avem incredere si va fi bine. Sa speram si vom primi. Sa imploram si vom fi mangaiati. Sa oferim ca sa primim inzecit. Bine, bine, de acord...
Dar CAND ? Si cu ce pret ? Adica ce pret trebuie platit inainte de « livrarea » visului in forma lui finita ? Cam cat trebuie sa suferi si sa disperi, sa implori si sa-ti doresti, sa rogi si sa tot construiesti la « castelul de nisip » ca sa te poti bucura apoi, pentru mai mult de o CLIPA, de toate avantajele fericirii fara margini ?
Nu ma intelegeti gresit, nu vorbesc despre cum as putea avea « luna de pe cer ». Nu, nu. Vorebesc tocmai de lucruri atat de umane si de firesti, atat de simple si de banale incat materilizarea lor nu poate depinde de duhul din lampa, de forte oculte sau de omuletii verzi...
Lucrurile din sfera « umanului » tin de oameni. Si credeti-ma, incep sa cred ca din cauza asta e atat de greu... Oamenii sunt dificili, oamenii s-au schimbat, oamenii se transforma zi de zi, oamenii devin tot mai greu de multumit, tot mai susceptibili si tot mai capriciosi... Cu duhul din lampa lui Aladin m-as descurca de minune, dar cu semenii nostri e greu. E din ce in ce mai greu. Asa e lumea nebuna in care traim...
Dar asta nu ma impiedica sa ma intreb(retoric de fiecare data), sa visez mai departe, sa ma tanguiesc cand simt ca resursele de optimism si voie buna sunt pe terminate, sa « sap » dupa comori ascunse, ticsite de « fericire fara batranete si exaltare fara de moarte »; asta nu ma impiedica sa plang cand simt ca asta mi-ar alina sufletul (desi stiti voi, precipitatiile in exces nu au facut niciodata bine...), sa sper mai abitir la ceea ce-mi doresc, sa mai gasesc vreo « zeitate » pe care s-o implor..., sa merg mai departe, sa desenez noi vise sau se la conturez mai bine pe cele existente... poate, poate le vede viata sau domnul Soare si se indura sa le dea viata...

Va vorbeste Piticu'

Pitucul Roz a mai scris si inainte de a primi un blog, asa ca ii fac pe plac si mai pescuiesc din insemnarile lui si le agat aici, la colectie... :-))

Din 3 iulie 2007

Psssst!
Va vorbeste Piticu!
Da, da, ala Roz! Sssssssst!!!
Mai in soapta asa, ca sa nu ma auda Zuzu
E plecata si Lady B tine de 6
Pai pentru ca Zuzu mi-a zis de mai demult ca piticii un au ce cauta la calculator, asta e treaba ei si eu un am voie sa ma amestec, dar azi m-am hotarat sa incalc regulamentul, sper sa un ma spuna banana (e mai guraliva ea, de fel).
Zuzu a vorbit aici despre multe, vrute si mai ales nevrute
Si mai ales despre mine. Eram muza ei
Eh, stiu, o bodoganeam si eu destul la cap si ce a faca, biata de ea, scria despre piticu nebun si roz
Ma iubeste mult. Asa imi zice Lady B.
Zuzu nu vrea sa mi-o spuna direct ca sa nu mi-o iau in cap. Stie ea ce stie...

Am tot vazut ca zilele astea nu a mai scris...
O vedeam ca se aseaza la calculator si tot rasfoia interentul, dar nu a mai scris un cuvintel...
Si un stiam de ce... Ca ii era drag topicul asta...
O vad ca e tare aeriana in ultimul timp... Dupa tot stresul cu examenele si presiunea aia nenorocita ce plana deasupra-i, acum s-a detasat total. De tot.... E pe un nor calator si nu vrea, domle, sa coboare de acolo. Zice ca ii place sa pluteasca si sa viseze fara restrictii, sa povesteasca mai pe indelete cu domnul Soare si cu piticul ei bleu (am fost o vreme gelos pe asta, e toata ziua in mintea ei... dar apoi am inteles. e chestie de "chimie"....asta e!).
Insa azi.... azi m-am speriat.

Statea pe canapea si butona televizorul, eu cu Lady B. jucam table pe terasa si mai trageam cu ochiul la Zuzu, simteam ceva ciudat in aer.... Nu-mi dadeam seama ce are, o fi suparata, ingandurata, poate fericita.... De obicei simt imediat, o ghicesc din prima, dar azi era altceva...
Asculta muzica la casti. Se da in vant dupa muzica ascultata la casti, tare. Zice ca suna altfel decat la difuzor, o simte mai bine, o poate "atinge" si o poate "gusta" mai bine...
Termin partida de table(iar m-a batut banana, are un noroc galbejita asta mica de nu se poate....face misto de mine ca atrage energia pozitiva cu culoarea ei de cartof crud....pfffff! habar nu are ca de fapt o las eu sa castige, ca mi-e prea draga...) si ma uit pe furis la Zuzu.... Avea ochii inchisi si o privire de o seninatate brilianta. Ai fi zis ca radia, ca emana sclipiri discrete... Ma uitam asa la ea, cu drag, cand, dintr-o data am inghetat!! Mi=a inghetat sufletul rozaliu in mine... Zuzu a mea, scumpa mea stapana, avea lacrimi in ochi si mai apoi cateva lacrimi au luat-o agale in jos pe obrajoru-i sarutat de domnul Soare... Nu puteam intelege. Asa o privire senina, asa un zambet dezarmant si cald cum merg mana in mana cu lacrimile?! Deja imi faceam o mie de ganduri ca saraca iar o fi stresata sau trista(si nu a mai zis nimic ca sa nu ne mai facem noi griji pentru ea) sau ca, vai!, daca piticania ailalta, aia bleu mi-a suparat panselutsa.... Vai, zic, sa vezi ca-l iau de par, atata ii trebuie sa-mi supere stapana. Pana aici!
Noroc ca nu stiu de pe ce meleaguri vine acel pitic ca mai ca ma duceam pana la el sa stam putin de vorba.... Ma dezmeticesc putin si fug la Lady B. sa-i zic ca gata cu jocul, tre sa treaca la aparat ca Zuzu e trista si nu e voie si neaparat tre s-o inveselim.... Eram agitat ca un pepsi involburat si gesticulam necontrolat cand Cartoful (asa o mai alint eu pe banana) mi-a zis sa ma asez si sa ma linistesc. Ca ea stie ce e cu Zuzu, dar nu mi-a spus ca sa nu rupa legamantul lor... Numai Lady B. ii poate citi gandurile lui Zuzu si a promis ca niciodata nu i le va divulga. Intelegeti, insa, ca asta era o situatie speciala si ca tot pentru ea a facut acest gest, sa nu cumva sa ii stric eu ziua precipitandu-ma aiurea....
Apoi mi-a explicat, cu calm(asa cum numai o banana coapta poate avea rabdare sa o faca), ca erau lacrimi de fericire. Lacrimi de bucurie, de deplina multumire si impacare.... Lacrimi ce iti dau fiori pentru simplul fapt ca sunt pure si reci ca apa de izvor.... Lacrimi ce pornesc dintr-o exaltare a sufletului... Lacrimi care mangaie si alina (dor, griji, suparari) ....
Am rasuflat usurat si mi-am zis in sinea mea ca na, am mai invatat ceva, ca oamenii plang si de fericire si asta nu este deloc un lucru rau...
Am reluat partida de table, de data asta hotarat sa inving gramada galbena si mai trageam cu un ochi la Zuzu, sa o veghez... intre timp cred ca adormise de tot, lacrimile se oprisera, dar zambetul indragostit si senin ramasese acolo, asa, ca o confirmare a faptului ca totul este bine....

Eeeehhh, cam asta, dragii mei.
Fluiera Lady B. ca e cazul sa ma ascund si sa-mi sterg urma, tre sa vina Zuzu....

Noapte buna!

Indragostiti-va!!!

Din 9 iunie 2007

Ma gandeam azi.....
Apropo, voua nu vi se pare ceva in neregula cu faptul ca eu mereu ma gandesc la ceva? Incepe sa mi se para suspect....
Asa, ma gandeam....
Ganditi-va putin: nu exista zi, nu exista loc, nu exista canal de televisiune unde sa nu se vorbeasca sub o forma sau alta despre "micile bucurii ale vietii", despre "cum sa fim fericiti in fiecare zi", despre sfaturi, despre tot ce ar putea determina un om matur si ocupat si stresat sa se opreasca din goana nebuna (cineva zicea ca traim in fiecare zi intr-un ritm alarmant, de parca ne-ar fugari mereu dusmanul...) si sa observe ce frumusete are in fata ochilor: PROPRIA SA VIATA!!!

Eu am observat si este cum va spun. Toti au un sfat in maneca pentru o viata mai frumoasa...: mai multi bani, mai multa odihna, mai multa distractie, mai multa mancare sanatoasa, mai putina agitatie, mai mult timp liber, mai multe calatorii....exemplele pot continua si varia dupa caz...
Si nu numai ca avem un secret la indemana pentru oricine, dar mai si gasim in orice colt al lumii, al tarii, al biroului, al salii de curs, al parcului.... un om care sa aiba nevoie de el....Si il oferim repede. "Cea mai buna oferta, 3 la 10 mii....nu sta pe ganduri, ia-l si aplica-l. In mai putin de 2 saptamani viata ti se va schimba..."

Ca sa ma adun de pe coclauri, paranteze si campi batuti, eu ma gandeam ca deja se simte o suprasaturatie de sfaturi si trucuri si idei date la cald pe la orice emisiune obosita de dup-amiaza...
Nu spun ca sunt rau intentionati cei cu sfaturile si nici ca inrumarile lor ar fi in vreun fel daunatoare. Dar sunt putin trase de par, deja prea "fardate" a America, a cool stuff.... Nu stiu, eu asa simt. Ma obosesc cumplit.

Cand trebuie sa scriu o urare cuiva, la o aniversare, la o sarbatoare sau la o zi de nastere, ma reintorc, in mod aproape involuntar, la traditionalele urari, fara "brizbrizuri" de limbaj.... Am aversiune fata de mesajele gata fabricate de cineva... Cand am de urat ceva cuiva, stau si ma gandesc sa sune bine, sa se bucure in mod real de urarea mea, s-o tina minte, sa-i fie de folos, sa-i umple sufletul de culoare...
Dar sa nu sune a "mesaj electoral" cool....


Dupa o scurta deviere pe o alee, imi amintesc ca vroiam sa vorbesc despre altceva...
Despre iubire. Despre dragoste. Despre indragostire...
"Chestia" asta care poate imbraca nenumarate haine imi pare mie a fi singurul motor "natural" si neuzabil pentru o viata traita din plin, din toate incheieturile si cu toate simturile. Vad in starea de indragosteala, absolut divina, pe langa fluturii multicolori din stomac, vad calea cea mai scurta, cea mai neteda si cea mai la indemana pentru a fi vesnic fericiti. Pentru a ne opri din proprie initiativa sa gustam din savoarea vietii la orice ora din zi sau din noapte si pentru orice motiv pe care-l gasim indreptatit....

Nu cred si nu vreau sa cred ca exista un sentiment de libertate mai puternic si mai inaltator decat sa fii indagostit, sa iubesti, sa daruiesti, sa imparti, sa .....
Toti stim ca dragostea te schimba, de preface (din dovleac in mar, de exemplu), te modeleaza, te motiveaza, te echilibreaza, te infrumuseteaza, te elibereaza.... , dar cati dintre noi ne gandim la ea ca la principalul scop al vietii noastre?Putini, asa-i? Asa cred....

Maica Tereza spunea: "Peace begins with a smile"... Cat e adevarat! Si cat de frumos! Si cat de simplu!

Nu vin eu sa va spun acum ca am descoperit mersul pe jos, dar am insirat aici o serie de ganduri pe care le tot plimb in minte de o vreme.... Poate nu ajuta cu nimic pe nimeni, dar pe mine ma ajuta sa imi clarific unele trairi, sa le gestionez mai bine, sa le "clasez" in sertarul potrivit....

Imi place sa fiu "happy in love". Ador asta! Ador sa ma trezesc cu un imens zambet pe fata pe care nici daca vreau nu-l pot micsora mai jos de urechi... Fiecare cand este indragostit este unic, este altfel decat era inainte, evolueaza, se transforma. Mereu in mai bine.
Ca de obicei, pe tpicul asta, evit sa discut toate particularitatile, toate exceptiile(mai ales alea negative) ale temei in cauza. Pentru ce? Pentru asta sunt stirile, ziarele, realitatea de zi cu zi, s.a.m.d.
Aici incerc sa scot ce e mai bun si mai nobil din ceva anume...

Pentru ca limitele de bun simt ale unui text au fost deja depasite, ma opresc si va spun din suflet: indragostiti-va!!!!
Oricand, oriunde, in orice limba, pentru cat timp vreti voi, de cine vreti voi, mereu cu sufletul curat si visand frumos!!!!

Desenati-va visele !!!

Da, ati auzit bine. Desenati-le!! Asa cum vi le inchipuiti voi, asa cum le doriti, asa cum ar fi ele in realitate. Luati creioane colorate si o foaie de hartie si jucati-va!
Nu, nu sunt restrictii de varsta, dimpotriva.... :))))
Bine, va explic. Azi pe la pranz am vazut un film, un documentar. Mi l-a dat un prieten si mi-a zis "e foarte fain, o sa-ti placa". Bine, daca zici tu.... Nu ma uit niciodata la filme la pranz, dar azi din lipsa de chef pentru orice altceva, am zis ca merge. Nu am sa va povestesc filmul acum, dar va zic ca mi-a placut. Am fost suspicioasa la inceput, "neinghitind" prea usor filmele de genul asta sau cel mult considerandu-le "apa de ploaie". De fapt asta n-a fost apa de ploaie, a fost mai mult ca apa sfintita: nu stii sigur daca iti face bine, dar rau sigur nu face! :)))))
Nu filmul in sine te "atinge", ci ideea... Te uiti la el si simti ca "invarte" o cheita acolo undeva. Simti ca iti atrage atentia asupra unor lucruri ATAT de banale ca mai mereu sunt ingropate in cotidian. Lucruri la care nu ne mai gandim pentru ca traim intr-o societate "sofisticata" ce ne invata ca stresul si angoasa sunt prietenii de pret ai oamenilor responsabili, cu cariere si preocupari serioase...
Nici macar copiii zilelor noastre nu mai pot fi banuiti de prea multa inocenta, nici ei nu mai au vreme sa se "joace" pe bune cu viata, daramite "oamenii mari"(categorie a populatiei detestabila, credeti-ma!).
Mi-a placut filmul, mi-a dat de gandit, mi-a dat "tema de casa" - sa-mi desenez propriile vise, mi-a deschis ochii in privinta anumitor aspecte ale vietii... M-a facut sa regret momentele aspre de introspectie interminabila, lamentabilo-melancolico-depresivo-pesimsita(bine, eu ii ziceam scurt:"realism", dar cica nu e asa); mi-a dat o idee! O idee foarte simpatica de a trai viata, o idee care daca nu da roade nu face cu nimic mai rau decat un gand negativ lansat aproape automat in orice moment al zilei sau decat o "paranoizare"(scuzati piticul, inventeaza cuvinte, e creativ...)a evenimentelor mai putin placute traite de-a lungul vietii... O idee, o viziune, o "strategie" care, insa, daca "inmugureste"(si credeti-ma, are sanse! are pentru ca puterea gandurilor noastre este inimaginabil de mare)poate face minuni, poate schimba destine, poate inobila vieti si oameni si evenimente.
Asa ca revin: desenati-va visele, jucativa cu ele, vizualizati-le, traiti-le si nu veti fi dezamagiti. Viata e un joc! Un joc superb! Un joc unde fiecare poate castiga numai sa-si doreasca asta (vorba lu' 'nea Coelho...)!
So, let's play! :))

Piticul Roz are blog!!!!

El nu stie inca, e surpriza! :-))))
Eu (Zuzu) si cu Lady B. am pus la cale toata afacerea....
Pana una, alta, dorim sa multumim Piticului Galben pentru sugestie, e si el partas la surpriza pentru Rozaliu.
Era aproape inevitabil ca primul post sa nu fie despre blogareala, ma iertati...
Am obosit pana i-am dat de capat draciei. Nu radeti, am vrut sa ma descurc eu singura, fara sa cer ajutor. :-)E mai rudimentar el, asa, si oleaca prea roz, dar ii dau eu de capat odata....
Asa ca acum pot lua o bine meritata pauza....
Sssst, sa nu-i spuneti nimic piticului, e surprizaaa!