Despre e-mailuri, epistole, răvașe ...

Inca de mica, de cand am invatat sa scriu si, mai apoi, am inceput sa leg prietenii, mi-au placut scrisorile. Mult de tot.
Si sa le scriu, dar si sa le citesc.
Am pastrat ani de zile scrisorile primite din diferite colturi ale lumii, de la prieteni din copilarie, de la verisori si verisoare, de la colegi de scoala sau chiar de la "tara", unde prietenele mele plecau pe timpul verii...
Mi-a placut de mica sa scriu, sa povestesc, sa-mi imaginez, sa descriu, sa rememorez.
In ultimii ani n-am mai scris pe hartie decat scrisori de intentie :)), nicidecum din cele de drag si dor, de prietenie sau de amor...
Am scris, insa, cu varf si indesat pe suport virtual, pe mail.
Ba chiar pe Facebook si, mai nou, pe Twitter se pot iscali cuvinte, scurte propozitii telegrafice, dar frumoase, mici anunturi care ajung, ca o sageata, in Cehia, in Anglia, oriunde, o gluma, o idee, un simplu salut sau o noapte buna.
Vreau sa zic, numai sa vrei si mijloace sunt mii, pentru a intretine vie o prietenie.
~~~
Ador momentele cand citesc sau compun scrisorele celor dragi.
Uneori sunt mai indaratnica cu scrisul, iar cei apropiati observa asta, insa imi place sa am inspiratie cand incep sa scriu, sa am o idee, e ca un rol pentru mine, unul in care scriu despre mine, despre viata mea, despre lucruri, amintiri, persoane si consider ca grija si muza potrivita sunt elementele cheie intr-un mesaj reusit...
Scrisul pentru mine, mai ales mesajele catre oameni apropiati, este intotdeauna ca un ritual.
Prefer, uneori, sa scriu mai rar, dar atunci cand omul citeste, sa se insenineze, sa se inveselasca, sa se intristeze, indigneze, oricum ar fi, sa nu ramana indiferent, apatic.
Chiar povesteam azi cu o prietena de cat de frumos si special e sa compui cateva randuri intr-un mesaj, in locul banalului chat, care daca se mai si desfasoara tot mai frecvent, dilueaza farmecul si povestile...
Totusi, sunt oameni cu care, pentru ca imi sunt f dragi, desi peste mari si tari, sau cu care interactionez zilnic, ajung sa vb, mai mult sau mai putin des, pe chat, insa uneori imi e dor de un mesaj lung, gandit, dezvoltat frumos, argumentat, ingrijit, incarcat de amintiri, povesti, planuri si vise...
Am prieteni de-o viata cu care am ajuns sa ma vad si sa ma aud extrem de rar in ultimii ani.
O prietena care traieste in Londra, de ex. Nici chiar toate discutiile de complezenta de pe messenger cu x sau y colegi de liceu sau de munca, de ex, uneori exagerat de iscoditori / banali / obositori ..., in sfarsit, putine lucruri se pot compara cu mesajele incheiate sau momentele pe viu cand un om drag iti zice din tot sufletul: "Ana, sa stii ca te iubesc mult de tot"...
Ce altceva mai mult sa vrei? Putin timp petrecut impreuna, in scris sau o data la cativa ani fata in fata, dar de o calitate ce te poate incarca cu energie vie si pozitiva cat pentru un intreg cincinal.
In acelasi timp, ma gandeam azi... Pe cat de mare e bucuria unui mesaj de la prieteni, mai ales cand e lung si povestit si frumos desenat si, citindu-l, am impresia ca stau la o cafea de vorba cu acel om..., asa, pe cat de mare e bucuria in cazul asta, pe atat de amar e gustul pe care mi-l lasa oamenii care, odata ce isi schimba viata, traiectoria, programul, abandoneaza fara remuscari orice legatura.
Uita sau arunca la cos orice moment placut sau macar ofertant dpdv al discutiei si al finalitatii, dispar... Uita ca 2 randuri scrise o data la 6 luni sunt nu numai un gest frumos, ci si o dovada de omenie si de amicitie, daca poate prietenie e prea mult spus.
Uita ca e atat de usor sa te gaseasca, doar bunaoara au incarcat zeci de pagini imaginare de povesti, dimineata de dimineata, atatea luni...pe messenger, pe mail, pe facebook, pe blog...oriunde.
Uita sau vor sa uite sau ignora sau poarta pica... cine stie.
E trist, insa, sa observ asta. Nu stiu daca sa consider ca naivitatea mea si idealismul meu in ale prieteniei savori mi-au mai dat un bobarnac si omul ala doar mi-a irosit parte din energie, a luat cu el parte din secrete si a facut ghemotoc la tombeorn tot fluviul de vorbe dintre noi sau sa raman consecventa in a pretui relatiile inter umane si in a acorda mereu acelasi credit, entuziasm si timp alocat, pentru ca viata rezerva mereu surprize cand te astepti mai putin...
Deviand putin de la strict subiectul emailuri catre prieteni, pot spune ca ii port mereu in inima pe acei oameni, extrem de putini la numar, poate de aia sunt si atat de speciali in ochii mei, care, idiferent cat de rar, cat de tare s-a distantat relatia sau daca exista sau nu contrari pe diverse teme, mi se adreseaza mereu, si-ntr-un mod extrem de natural si de nemascat, cu numele sau formulele de alint de odinioara.
Sunt legaturi care, odata create, raman nealterate in esenta lor, iar eu gasesc aspectul asta unul dintre deliciile de nepretuit ale vietii si ale prieteniei!
.......................................................