vineri, 21 mai 2010

Despre e-mailuri, epistole, răvașe ...


Inca de mica, de cand am invatat sa scriu si, mai apoi, am inceput sa leg prietenii, mi-au placut scrisorile. Mult de tot.
Si sa le scriu, dar si sa le citesc.
Am pastrat ani de zile scrisorile primite din diferite colturi ale lumii, de la prieteni din copilarie, de la verisori si verisoare, de la colegi de scoala sau chiar de la "tara", unde prietenele mele plecau pe timpul verii...
Mi-a placut de mica sa scriu, sa povestesc, sa-mi imaginez, sa descriu, sa rememorez.
In ultimii ani n-am mai scris pe hartie decat scrisori de intentie :)), nicidecum din cele de drag si dor, de prietenie sau de amor...
Am scris, insa, cu varf si indesat pe suport virtual, pe mail.
Ba chiar pe Facebook si, mai nou, pe Twitter se pot iscali cuvinte, scurte propozitii telegrafice, dar frumoase, mici anunturi care ajung, ca o sageata, in Cehia, in Anglia, oriunde, o gluma, o idee, un simplu salut sau o noapte buna.
Vreau sa zic, numai sa vrei si mijloace sunt mii, pentru a intretine vie o prietenie.
~~~
Ador momentele cand citesc sau compun scrisorele celor dragi.
Uneori sunt mai indaratnica cu scrisul, iar cei apropiati observa asta, insa imi place sa am inspiratie cand incep sa scriu, sa am o idee, e ca un rol pentru mine, unul in care scriu despre mine, despre viata mea, despre lucruri, amintiri, persoane si consider ca grija si muza potrivita sunt elementele cheie intr-un mesaj reusit...
Scrisul pentru mine, mai ales mesajele catre oameni apropiati, este intotdeauna ca un ritual.
Prefer, uneori, sa scriu mai rar, dar atunci cand omul citeste, sa se insenineze, sa se inveselasca, sa se intristeze, indigneze, oricum ar fi, sa nu ramana indiferent, apatic.
Chiar povesteam azi cu o prietena de cat de frumos si special e sa compui cateva randuri intr-un mesaj, in locul banalului chat, care daca se mai si desfasoara tot mai frecvent, dilueaza farmecul si povestile...
Totusi, sunt oameni cu care, pentru ca imi sunt f dragi, desi peste mari si tari, sau cu care interactionez zilnic, ajung sa vb, mai mult sau mai putin des, pe chat, insa uneori imi e dor de un mesaj lung, gandit, dezvoltat frumos, argumentat, ingrijit, incarcat de amintiri, povesti, planuri si vise...
Am prieteni de-o viata cu care am ajuns sa ma vad si sa ma aud extrem de rar in ultimii ani.
O prietena care traieste in Londra, de ex. Nici chiar toate discutiile de complezenta de pe messenger cu x sau y colegi de liceu sau de munca, de ex, uneori exagerat de iscoditori / banali / obositori ..., in sfarsit, putine lucruri se pot compara cu mesajele incheiate sau momentele pe viu cand un om drag iti zice din tot sufletul: "Ana, sa stii ca te iubesc mult de tot"...
Ce altceva mai mult sa vrei? Putin timp petrecut impreuna, in scris sau o data la cativa ani fata in fata, dar de o calitate ce te poate incarca cu energie vie si pozitiva cat pentru un intreg cincinal.
In acelasi timp, ma gandeam azi... Pe cat de mare e bucuria unui mesaj de la prieteni, mai ales cand e lung si povestit si frumos desenat si, citindu-l, am impresia ca stau la o cafea de vorba cu acel om..., asa, pe cat de mare e bucuria in cazul asta, pe atat de amar e gustul pe care mi-l lasa oamenii care, odata ce isi schimba viata, traiectoria, programul, abandoneaza fara remuscari orice legatura.
Uita sau arunca la cos orice moment placut sau macar ofertant dpdv al discutiei si al finalitatii, dispar... Uita ca 2 randuri scrise o data la 6 luni sunt nu numai un gest frumos, ci si o dovada de omenie si de amicitie, daca poate prietenie e prea mult spus.
Uita ca e atat de usor sa te gaseasca, doar bunaoara au incarcat zeci de pagini imaginare de povesti, dimineata de dimineata, atatea luni...pe messenger, pe mail, pe facebook, pe blog...oriunde.
Uita sau vor sa uite sau ignora sau poarta pica... cine stie.
E trist, insa, sa observ asta. Nu stiu daca sa consider ca naivitatea mea si idealismul meu in ale prieteniei savori mi-au mai dat un bobarnac si omul ala doar mi-a irosit parte din energie, a luat cu el parte din secrete si a facut ghemotoc la tombeorn tot fluviul de vorbe dintre noi sau sa raman consecventa in a pretui relatiile inter umane si in a acorda mereu acelasi credit, entuziasm si timp alocat, pentru ca viata rezerva mereu surprize cand te astepti mai putin...
Deviand putin de la strict subiectul emailuri catre prieteni, pot spune ca ii port mereu in inima pe acei oameni, extrem de putini la numar, poate de aia sunt si atat de speciali in ochii mei, care, idiferent cat de rar, cat de tare s-a distantat relatia sau daca exista sau nu contrari pe diverse teme, mi se adreseaza mereu, si-ntr-un mod extrem de natural si de nemascat, cu numele sau formulele de alint de odinioara.
Sunt legaturi care, odata create, raman nealterate in esenta lor, iar eu gasesc aspectul asta unul dintre deliciile de nepretuit ale vietii si ale prieteniei!
.......................................................

6 comentarii:

laura spunea...

Foarte frumos ce ai spus aici!

Eduard spunea...

Intr-adevar, frumos ..

Dar nu purta pica, pentru unii viata este o adiere de primavara iar pentru altii o furtuna de toamna .. si dupa un timp parca nu-ti este chiar la indemana sa dai un telefon .. asa din senin .. si-apoi, presat sa fi sa povestesti tot ce a fost .. de cand nu ati mai fost.. poate ca n-a contat, poate ca vrei sa-l uiti .. si te gandesti s-astepti sa se rareasca norii ..
Iar pe furtuna gandul la soarele ce-a fost si care o sa vina te tine pe picioare .. cum sa nu pretuiesti acele momemente, cum sa le arunci la tomberon?

Oricum, raurile se despart, dar uneori se reintalnesc .. iar uneori raman impreuna pana la capat..

Gabriela {What Liberty Ate} spunea...

Ahh,asta e un subiect care ma framanta si pe mine mult de tot. Si cateodata ma razvratesc eu cu mine, asa, singurica, ca nu pot face pe restul prietenilor sa fie mai profunzi, chiar daca suntem la distanta. Probabil, pentru ca lor nu le pasa, nu au timp, nu au gandul asta..

De chat-uri cu colegi/prieteni/rude iscoditori, care te intreaba pana la ultimul neam ce ati mai facut, si dupa sharing de poze, ca sa ii convingi ca nu esti la furat in strainatate, tot ridica dintr-o spranceana, si iti arunca sec, ca cumva tot lor le merge bine. Sau saluturi fade si schimburi schimonosite de replici lipsite de sens. Da, nici eu nu suport toate astea.

Si eu pastrez teancuri de scrisori, de pe vremea, cand lumea mai stia sa scrie frumos si avea curajul sa isi astearna gandurile si sufletul pe hartie. Cu plicuri mazgalite si desenate in toate felurile, cu decupaje din ziare si mostre de prietenie vesnica. Ahh, ce frumos era atunci...

Si eu am un mic ritual cand scriu, trebuie neaparat sa ascult o muzica linistitoare (preferabil gen Buddha Bar, care sa ma puna intr-o stare deschisa spre sentimente si sa ma ajute sa ma deconectez de la lumea nebuna din jurul meu.

Nimic nu se compara insa, cu cateva cuvinte spuse sincer.

Zuzu spunea...

Laura, multumesc

Eduard, frumos scris

Nu port pica, invat ca lucrurile astea fac parte din viata.
Ma mai razvratesc asa uneori.
Eu m-as bucura de la anumiti oameni sa primesc 3 randuri, scrise cu drag, fara detalii, nu ma intereseaza tot ce a fost de cand nu a mai fost, caci nici mie nu imi place sa fiu intrebata si descusuta fara relevanta pt prietenia ce va sa mai fie, dupa o pauza mai lunga.

Mi-a placut mult bucatica cu soarele si furtuna, e atat de potrivit cu ce simt despre anumiti oameni, oameni cu care nu mai impart asa de mult prezentul, dar cu care impart un trecut atat de frumos...

Gabriela, exact in asentimentul meu, de aia ne intelegem asa bine, intelegi perfect ce zic si ce simt...
Pupici

Iulian spunea...

Ciaooo, Zuluuuu!
Mereu o sursa de inspiratie.
Thanx!

Zuzu spunea...

Iulian!!!

Tot in Norvegia?

Pai, hai, astept sa vad pe statcounter cand o sa ma citesti din Africa si o sa ne povestesti cum e sa fii voluntar acolo.

Nu de alta, dar se pare ca niciodata nu stii cand e binevenit sa stii cate ceva despre lumea a treia, dar si despre voluntariatul acolo.
Asta a fost unul din subiectele de la examenul de acum 10 zile, noroc ca citisem de curand in Q Magazine despre o romanca traita 10 ani in Pretoria si am incropit un eseu. :P