luni, 24 mai 2010

Doi oameni .... (I)

Sunt doar 2 oameni (si, pe de-o parte, ii multumesc Cerului pentru asta, o sa explic si de ce...) a caror oricat de mica si firava amintire ma face sa-mi alunece lacrimi pe obraz, fara sa le pot controla.

Bunicul si doamna E.

Bunicul, pentru ca si acum cand scriu plang si simt un mare dor de el.
Si drag.
Nu a fost perfect. Nu a fost omul perfect, sotul perfect, bunicul perfect.
Dar avea o blandete si o bunatate care au sters efectiv precum un burete iscusit absolut orice posibila amintire mai putin frumoasa.
Oricand ii ceream ceva, orice, cand eram mica, nu exista sa ma refuze.
Sau sa nu-mi tina partea in fata tuturor, chiar si atunci cand poate meritam din plin vreo pedeapsa.
Cu el am invatat sa joc sah si table.
El m-a dus dimineata de dimineata, atata timp, la gradinita, la scoala, acasa, cand nu stateam la ei.
Bunicii mei au locuit mereu in oras. Am crescut cu dezavantajul betonului si al lipsei unei destinatii la tara unde sa ma cocot vara pe capitele de fan sau unde sa casc gura seara in fata portii sau unde sa astept pe inserat vreo coana vaca sa vina agale acasa... Dar am avut avantajul unui loc sigur, la 20 de min de casa, unde puteam usor sa fiu lasata cand ai mei erau plecati sau lucrau pana tarziu.
Dar si apoi, cine imi sarea in ajutor la orice ora din zi sau din noapte? Cine imi tinea companie seara cand mi-era urat sau cand, pe furtuna, mi-era frica de tunete?
Cine imi repara cu maiestrie toate jucarelele pe care le uzam, terfeleam, distrugeam? Cand eram pice il numeam doctorul papusilor.
Era asa linistitor sa stii ca orice ti se intampla, e un bunic care rezolva, repara, reface, descurca....orice.
Nu am avut o relatie din acelea magice si de basm, pline de sfaturi si povatuiri de bunic. Dar am avut o relatie frumoasa de prietenie, noi ne harjoneam, noi ne impacam, aveam codul nostru si slabicinea unuia pentru celalalt.
La fel cum e si cu tata. Doar ii seamana.
Nu m-as fi asteptat niciodata, pentru ca nu ma gandisem si nu fusesem pusa in situatii de genul asta, sa imi fie atat de dor de el...
Ii pretuiesc nespus amintirea, dar poate nu in modul clasic. Doi ani la rand am uitat data exacta cand s-a prapadit, pentru ca efectiv mi-am blocat creierul de la a retine astfel de date triste.

Ce conteaza data? Tin minte ca a murit in Saptamana Luminata, la 4 zile dupa ziua mamei, ziua in care l-am vazut pe fuga, pentru ca venisem tarziu acasa, iar la plecare, nu am sa uit niciodata, m-am uitat in ochii lui cu frica si presimtirea aceea infioratoare ca il vad pentru ultima oara.
Era duminica.
In saptamana ce a urmat nu mai stiu daca am vb la tel sau nu, dar stiu ca m-am gandit des la el... Iar joi, in aceea joi, a sunat telefonul si nu am apucat sa raspund... Nu stiam cine era.
Peste cateva ore, cand i-am vazut pe ai mei in usa, iar fraza lui tata a inceput cu "Bunicu' ....", am stiut.
La fel, am refuzat sa il mai vad dupa, sa ma apropii sau sa "fotografiez" imaginea aceea cumplita care m-ar fi bantuit pana in ziua de azi.
Sunt fericita ca in mintea mea e la fel, inchid ochii si il aud, il vad....
Un amanunt, de o inestimabila valoare pentru mine, este micul videoclip pastrat cu sfintenie in mobil, cu bunicul si pisica lor infumurata, jucandu-se ping-pong cu un creion.
Incredibila si matza in cele 3-4 ori cand a aruncat cu labuta creionasul inapoi la bunicu', dar si foarte minunata vocea vesela a bunicului, incremenita acolo, in cele 2 min inregistrate, pe care sper sa nu le pierd vreodata.
Revenind, refuz sa tin minte date exacte (desi as putea, 4 zile de la ziua mamei inseamna 13 aprilie, nu e nimic asa complicat), pentru ca pentru mine el e mereu viu, undeva, e aproape sau departe, intr-un spatiu nedefinit, iar cel mai important e ca imi amintesc extrem de des de el, aproape mereu cu ochii uzi de lacrimi de drag si dor...
De aia spuneam, ii multumesc lui nenea God ca pana acum sunt doar 2 oameni care ma fac sa plang si sa-mi fie dor, pentru ca nu mai sunt cu mine.
Si-l rog sa mi-i lase pe ceilalti cat mai mult aici, cu mine.
(va urma)
.....................................................

5 comentarii:

Masterand spunea...

frumos, astfel de oameni, care ne-au marcat viata, traiesc in continuare in amintirea noastra...

Andreea spunea...

Zuzu mi-ai adus aminte de bunica mea! Se fac 5 ani pe 6 iunie de cand nu mai e cu mine.Mi-a fost mai mult ca o mama.
Iti inteleg suferinta,oricum bunicul tau,acolo unde este,are grija in continuare de tine!

Ionouka spunea...

Ai clip cu el... mare lucru!

Ai grija de telefon pls pls!

Zuzu spunea...

Ionouka, la cat de tare mi s-a strans si mie inima cand ti-ai pierdut tu i-phone-ul, am si mai mare grija de el!
Dar clipul e in siguranta, totusi, descarcat pe toate calc si telefoanele din casa :P

mihaela spunea...

bunicii, oare vom sti si noi sa fim asa bunici pentru nepotii nostri?