joi, 18 februarie 2010

Imi pare rău...



Ca lumea alege uneori sa masacreze copaci batrani si plini de poveste, doar pentru a avea mai multa lumina, mai mult spatiu pentru un joc de lego cu caramizi adevarate...
Imi pare rau ca au voie sa faca asta (de fapt, nici nu stiu legile, dar am invatat eu ca in tara asta se pot ocoli cu maiestrie, nu asta e problema), ca sunt case care isi schimba propietarii ca pe sosete si fiecare nou locatar mai molesteaza putin obisnuinta vizuala a zonei.
Ma uit pe geam si am senzatia ca tocmai m-am mutat intr-un nou cartier. Chel.
E prea clar tot peisajul, prea lipsit de umbre, pasarile si in special mierlele nu mai au unde sa leneveasca, trancanind in ciripituri cristaline in miez de noapte...
Totul e mai expus acum, am o priveliste cu raza foarte lunga, nici nu stiam ca in spatele acelor copaci erau atatea ferestre (si atata gri si mohoraciune si mormane de cladiri)
Lumea construieste haotic, fara gust adesea, fara o armonizare a caselor in peisaj, urla unele culori de te dor dintii privindu-le, unele sunt prea inalte, prea uriase si, oricum ar fi, nu vor cadra niciodata impreuna cu mostenirea lui Ceausescu.
Ma intristez sa vad blocuri reabilitate termic spoite in culori aproape fosforescente, in loc sa se preocupe cineva de aspectul frumos al cartierelor, sa existe o paleta de culori potrivite pe care sa le foloseasca lumea, sa iti incante privirea noile rasarite blocuri tapetate pe exterior...
Imi pare rau ...
Singura consolare e ca vad muntii in toata splendoarea lor (dar pe ei i-am vazut de ani de zile, la fel si inaltul cerului si frumusetea norilor, copacii nu imi stateau in cale), de foarte aproape pana haaaaaat departe si ce frumosi sunt!!
......................................................

2 comentarii:

tot laura spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.
amalia spunea...

Eu ma uit uneori la cartierele acestea noi de pe aici, construite cu liniarul, si in care n-au apucat sa creasca niciun fel de copaci, nimic, nimic...
Ei, putine lucruri imi dau o stare asa de nasoala ca asezarile respective. Si cand mai vad pe cate unii cum ii copleseste fericirea cand se muta acolo, imi zic ca ori eu, ori ei, avem niscaiva probleme :)
Iar de munti mi-e un dor despre care nici nu indraznesc sa incep sa povestesc. Bucura-te de ei si pentru mine.