Arghhhh
Nici nu stiu de ce insist sa scriu ceea ce as vrea sa scriu.
Mereu am crezut ca locul asta ma ajuta sa-mi asez gandurile in ordine si sa le privesc din exterior, poate asa invat cate ceva sau ma inteleg mai bine. Sau ma inteleg altii. Sau comunic mai exemplar. Sau ii inspir pe altii. Sau pur si simplu povestesc cate ceva. Sau...
Dar acum nici nu imi gasesc cuvintele, insa nici nu dau semne ca renunt.
Pffff, istovitor.
Imi plac mult visele, mai ales cele ce se intampla cu ochii deschisi sau cele frumoase care ma fac sa-mi doresc sa nu ma trezesc prea repede...
Aseara, insa, a fost mult mai ciudat.
Spre dimineata, de fapt. Ca pe la 5 am fost trezita de sirena unei ambulante care se pierduse pe strada mea si care nu a ales varianta discreta si a tinut sa trezeasca tot cartierul. Si nu, nu e placut sa tresari in zgomot de sirena.
Anyway, am avut ocazia sa vad ce frumos arata cerul la ora aia. Era aproape zi, momentul ala divin al inceputul de zi, atat de special, dar atat de rar prins cu ochii deschisi.
Apoi am adormit la loc, destul de adanc. M-am trezit buimaca si cu o imensa durere de cap undeva dupa ora 11. Parca dormisem jumatate de zi si asta cu capul in jos...
Inainte sa cobor din pat, mi-am amintit. Visul. Oh, Doamne, cum pot fi unele vise asa un melange greu de deslusit intre poveste si cosmar?
Si de ce am visat asa ceva? Atat de real si de credibil pentru momentul difuz al diminetii, dar atat de dureros in toate clipele urmatoare. Vroiam sa mai inchid ochii putin, sa continue visul si derularea povestii, caci am mai facut din astea, dar deja lumina diminetii imi scrijelea fata si pe masura ce treceau minutele, pierdeam si detaliile din vis, pastrand doar rama si reperele importante. Si personajele.
Noi doi. Si in rest, liniste si lumina.


A trecut dmineata, nu si durerea de cap. Nici cu vocea televizorului nu am putut sa-mi distrag atentia, nu a fost o zi prea fericita, dimpotriva, trista si plina doldora de clisee enervante pana la exasperare pe buzele tuturor.
Am sperat ca banda de alergare imi va aerisi mintea si-mi va fura amintirea visului...
Pentru ca nimic nu a parut sa ma ajute azi, nu am mai avut ce sa fac decat sa ma gandesc, din nou, de ce... De ce lucrurile iau uneori asa o turnura...
Mi-am dat seama cate lucruri am uitat in ultimii 2-3 ani. Incredibil. Poate imbucurator, totusi, caci constientizand asta, poate incep sa mi le reamintesc. Si totusi... oh, din punctul asta de vedere, clar nu am avut nici un progres. Doar stagnare si chiar regres. Si ce pacat, cred ca singura mi-am trasat parcursul asta, doar ca nu stiu de ce.
Vreau sa incep sa-mi amintesc lucruri, sa le simt din nou in preajma, prezente in viata mea. Sa nu ma mai simt mai degraba chinuita de asa vise, din cauza departarii realizarii lor...
Obisnuiam sa cred ca visele ni le faurim noi si le traim asa cum ne dorim. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine si cu fabrica de vise, dar e momentul sa revina in prezent si in stare de functionare.