joi, 22 iulie 2010

Despre ce vorbim ... ?!

Dupa actori si teatre, au ajuns pe buzele tot mai multor oameni si filarmonicile, operele de stat si artistii / angajatii aferenti.
Ma abtin cu greu sa nu-mi amintesc (si sa ma enervez, normal) in ce hal au ales romanii in toamna si ce tragem toti, in diverse feluri si la diverse intensitati, de atunci.
Nu, nu ma intereseaza discursul cu "nici cu ceilalati - oricare - nu ne-ar fi fost mai bine". Cata vreme s-a decis, nu avem de unde sa stim - exceptand presupunerile - cum ar fi fost.
In sfarsit, Romania oricum e intr-o galeata plina cu mocirla urat mirositoare...
Vestea m-a izbit frontal acum vreo 2 saptamani cand am aflat ca, dupa modelul Constanta, s-ar dori si unirea - spre dizolvare ulteiroara, probabil - si a Filarmonicii cu a Operei din Brasov.
Numai un idiot, da, ati citit bine, numai un cretin ar putea sa-si imagineze ca 2 institutii de cultura total diferite - de asemenea, cine gandeste precum o molusca nu are de unde sa inteleaga ce o fi diferit cand tot cu zdringhi-zdringhi se ocupa amandoua, nu-i asa?!... - asa, ca cele 2 institutii ar putea fuziona fara o catastrofa ulterioara.
Ma streseaza si toate comentariile din media a tuturor celor care acum, brusc, privesc cu mila si compasiune artistii si care se lamenteaza despre cum artistul e mort daca nu mai face muzica....
Nu despre asta e vorba. Ca si cum, daca, ipotetic, toti ar fi numiti peste noapte directori de banci, drama lor ar fi volatilizata.
Sa-i ia naiba de bani, ca totul depinde de ei, insa nu sunt ei esenta tuturor lucrurilor pe lumea asta!!
E vorba de munca de ani de zile, de studiul sustinut, de stres, de repetitii zilnice, de auditii, de ochii atintiti mereu asupra ta, asa incat orice greseala, oricat de accidentala ar fi, e perceputa, e vorba de emotiile investite, de consumul psihic - cine zice ca e simplu ca buna ziua sa canti in fata publicului si ca poti ramane neclintit dpdv psihic-emotional este, iarasi, pe dinafara problemei total...
E o cariera frumoasa, dar nu se face cat ai bate din palme.
Nu se masoara truda doar in perioada sesiunii, nu licenta e punctul culminant in certificarea unui artist, ci e un sir lung si sinuos care incepe din copilarie, pentru ca altfel nu se poate , nimeni nu ajunge muzician apucandu-se de pian dupa liceu, de evenimente, apoi urmeaza ani si ani de studiu, competitii, concerte, examene, presiune, randament, forta interioara, control emotional...
Am vazut artisti - sa-i numim asa pe toti instrumentistii, cantaretii de opera, pianistii acompaniatori, etc - care au facut, chiar in paralel cu actul muzical, taximetrie. Nu e trist?!
Mult mai multi ajung sa faca compromisuri cantand in tot felul de ansambluri mai indoielnice sau nu, pentru niste bani in plus, altii mai norocosi predau sau mai fac meditatii, altii pleaca in turnee istovitoare de cate 2 luni, cu concerte zilnice tot in cate un alt oras, totul pentru 300-400 de euro.
Putin inuman si degradant pentru ceea ce ar trebui sa reprezinte un artist.
Nu mai zic ce trist e sa vezi cu ochii tai degradarea umana, frustrarile si neajunsurile care se fac simtite nu de azi de ieri, ci de demult, din cauza unor salarii mici dintotdeauna, nu numai datorita noii ordini a lui minus 25%.
M-am angajat in filarmonica acum 2 ani. Desi nu vroiam.
Am terminat conservatorul in 2007, a fost pentru mine un varf al activitatii mele de 16 ani. Licenta a fost, in ciuda stresului enorm, enorm.... a fost unul dintre cele mai frumoase momente din viata mea. In mintea mea, insa, deja sadisem un sambure de schimbare care, dupa o vara splendida si hai hui, a inceput sa dea roade...
Mi-am primit si spatiul de care aveam nevoie, neangajandu-ma imediat.
Am inceput colaborarea cu filamonica din anul urmator. Era bine, era ceva, plus ca nefiind legata de contract, simteam un aer de libertate ce-mi facea bine.
Ei, insistentele m-au facut sa cedez. Am mers la auditie pentru post. Am luat.
Mi-am reluat repetitiile, concertele. Nu se schimbase nimic.
Ah, ba da. Deja luam mai putin bani.
Oricum ma descumpanise vestea initala ca, dupa 16 ani de munca, ca absolvent de studii superioare (de altfel postul ne era noua destinat, deci nu mergea sa te prezinti la auditie oricum), strasnica recompensa ca proaspat angajat cu carte de munca, la inceput de - se presupunea - cariera si la inceput de drum, avea sa fie de 470 ron.
Oh, ba da, e posibil.
Aveam colegi angajati de 2-3 ani care aveau 600 ron.
Asta in Brasov. In Cluj sau Bucuresti salariile sunt mai mari. Dar si concurenta, mancatoria, ifosele si pretentiile. Si chiriile. Si etc.
Deci tot cam aia, in final. Ce iei mai mult pe mere, dai pe pere.
Tot in perioada aia aflasem ca cel mai important om din orchestra, cel putin pe cartea de munca, dupa vreo 20 de ani de activitate, lua 1700 ron.
Din perspectiva asta... salariul meu nu mai parea mic. Dar era.
Si era, si e si acum, nedrept sa nu incepi MACAR de la acei 800 ron promisi pentru absolventii de studii superioare...
Ah, dar stai... nu la stat. La stat cand te angajezi, daca ai ales o institutie de cultura, te poti considera carpa de sters. Pe jos.
Mai e nevoie sa intreb ce fel de viata poti sa incepi in acest hal?!
Nu mai e nevoie... normal.
Inca glumeam cu o prietena ca avem salarii de gunoieri, pana cand am aflat cu stupoare (si cu o oarecare bucurie macar pentru domnii gunoieri) ca ei iau cel putin de vreo 2 ori cat luam noi.
Cred ca in felul asta se decanteaza si mai bine aprecierea meseriilor in Romania... O splendoare.
Mi-a prins bine experienta aia, m-a si amarat, pentru ca am descoperit ce urati, sufleteste vorbind, pot fi unii dintre cei care se proclama cu batai in piept ca ei sunt artisti... Exemplele, de la limbaj pana la atitudini, sunt nenumarate, vreau sa uit de ele, asa ca nu le amintesc.
Am vazut si mai bine ce inseamna un solist de renume mondial, cum se comporta, cat modest si de o inalta calitate umana poate fi, desi aerul rarefiat al succesului putea sa i se urce la cap...
Am vazut ce inseamna modelul american - dar si vestic, in genere, cand un dirijor, la final de repetite, a zis din tot sufletul "it's been a pleasure to work with you" (desi poate nu a fost aia cea mai buna zi a orchestrei) si deja toata atmosfera era mai serena, concertul a iesit mult mai bine decat se prevazuse, iar in aer simteai o armonie deplina.
Am vazut, desigur, ce inseamna si modelul romanesc de dirjor, cand un tinerel cu aer de mare virtuos al baghetei, a tinut neaparat, pe final de repetite lunga si plicticoasa si minutioasa, sa mustruluiasca cu remarci de joasa speta si foarte gratuit rautacioase un instrumentist care, dupa atatea ore de frecat pasaje gen 2 lulele 3 surcele, numai pt ca solistul nu-si studiase destul bucata acasa, nu mai pastra in ochi decat oboseala si sfarseala...
Asta nu e un exemplu singular. Sunt nume mari, MARI, in materie de dirjori din tara asta care dintotdeauna au preferat sa faca pe zbirii nemilosi, nu numai indreptatit, dar si gratuit si cu o sete nefireasca de a strivii in palmele ironiei pe cei subordonati lor...
Ca sa inchei intr-o nota senina "partitura" despre dirijori, spun cu multa bucurie ca preferatul meu in materie este si va ramane Tiberiu Soare (Ionouka poate depune marturie :P), de la Opera Nationala Bucuresti.
Ma bucur ca am plecat la timp, din proprie initiativa, din orchestra si cam din toata activitatea muzicala. Am simtit o eliberare uriasa, iar pentru mine sentimentul asta a fost mai sfant decat consideratiile tuturor celorlalti.
Aproape invariabil, aproape saptamanal, nu se poate sa nu primesc aceleasi intrebari si aceleasi placi uzate cu texte despre cat de pacat e sa ma las de meseria asta dupa atatia ani de munca....bla bla bla.
Oh, well....
Eu stiu foarte bine ce si in ce fel mi-as fi dorit sa fac. Si nu uit. Si uneori inca visez. Dar in Romania nu e viabil. Asa ca fie consider visele puse intr-un incubator si le voi implini cand voi avea ocazia si daca oi mai vrea, fie imi ramane mie motivul pentru care nu mai vreau sa fac muzica. Aici. Asa.
Si nu numai ca nu regret deciziile, traseul sau anii de munca(in fond, sunt omul de azi datorita scolii si educatiei urmate, primite; muzica si mediul muzical te formeaza frumos, e pacat sa regreti asa ceva!), dar sunt perfect linistita si impacata cu deciziile mele, nu ma intereseaza parerile celor care considera ca fara filarmonica viata e " pustiu"...., am demonstrat deja in repetate randuri ca nu numai ca nu mori, dar poti chiar sa reusesti in N domenii...
Sigur, eu am 26 de ani, am deschidere si spre altceva, nu am trait niciodata numai ca sa fac muzica si sa ma hranesc cu ea, am ceva atuuri in maneca, am avut curajul sa ma opun unui parcurs profesional previzibil, semi-trist, si ingraditor de libertate din atatea motive, insa nu stiu totusi cat de usor ar fi o reorientare profesionala pentru cei cu varste de peste 40 de ani, cu familii, cu credite, dar sunt convinsa ca si asta o sa aflam in cativa ani, asteptam sa gestioneze guvernul situatia culturii in ansamblul ei si rezultatele catastrofale, ireversibile si dramatice in multe cazuri nu vor intarzia sa apara.
Am divagat putin si m-am intins la scris. E firesc pe de-o parte, asa se intampla cand nu vorbesti despre atatea lucruri pe care le-ai trait si pe propia piele, dar si din interiorul lor, iar la un moment dat, cand te revolti, vin cascada cuvintele si amintirile.
Au mai fost recent si dezbateri despre drepturile de autor, despre diminuarea lor prin impozitare.
Doamne, Dumnezeule, cei carora li se pare ca, in cazul descris de mine, artistii iau cumva galeti de bani de pe urma unor transmisii televizate - ca de unde naiba sa ia un violonist sau un trompetist drepturi de autor cand e si el un biet om de orchestra, daca nu din putinele transmisii radio si tv a manifestarilor artistice - asa, cine crede ca asaaaaaaaaa o sa creasca bugetul tarii, pai doamne.... e intr-o realitate pur paralela!!
Nu stiu ce e cu restul, jurnalisti, guristi din astia de-o vara, dar muzicienii ...
Pai ma inscrisesem si eu in Credidam, la insistentele si recomandarile colegilor, insa cand am auzit ca, pe un an intreg, pentru mai multe concerte televizate, pe Cultural sau pentru unele transmise la radio, plus ceva aparitii in ultimile seri la Cerbul de Aur, colegi de ai mei au luat undeva intre 30 si max 100 ron din drepturi de autor, pai atunci m-a apucat rasul...
E o gluma de tara, pe cuvant!
Traim intr-o gluma, una ironica, dar care e, se pare, o auto-ironie, altfel nu se poate explica mizeria ce se tot revarsa peste noi.

3 comentarii:

Gabriela spunea...

E o gluma de tara, care nu face decat sa te macine pe interior si sa te aduca in pragul nebuniei. Nu poti sa iti traiesti niciun vis acolo, oricat de mic ar fi. Trebuie sa te sacrifici ca Ioana d'Arc in flacari, sa-ti dai si sufletul in speranta ca se poate ceva schimba, o data. Dar nu se stie cand.

Ma bucur ca ai ales in sfarsit sa dai drumul gandurilor astea, pe care cred ca ai tot ales sa le alungi din minte, in speranta ca, poate situatia mai poate fi schimbata. Dar cand vezi ca si cele mai dragi lucruri ti se darama, de catre oameni cu minti rombice, care nu stiu unde traiesc, pe ce lume, incat nu pot sa inteleaga ce rau fac tarii.

Nu pot sa accept oamenii acestia, care se trezesc dimineata si iau decezii care ne afecteaza pe toti, la fel de usor ca si cum ar bea un pahar cu apa. Ce au ei in mintea lor, unde vor sa ajunga, nu stiu. Dar, cu siguranta astept momentul in care vor fi pedepsiti crunt.

Te framanti, si iti negi gandurile si supararile, spunandu-ti ca nu poti sa vorbesti asa de propria tara, dar cum e oare posibil ca ei, cei care ne conduc tara sa isi bata joc asa de noi? Eu nu pot sa mai accept Romania, pentru ca orice fel de intelegere din partea mea a ajuns la limita intelesului. Nu mai e nimic de inteles, sau de incercat acolo.

Draga mea, nu iti doresc decat sa gasesti drumul acela care sa te duca spre o tara mai buna si care sa te faca sa iti traiesti visele, unul cate unul, incet, dar sigur.

PS : Tema site-ului imi place la nebunie. Arata muuuult mai bine asa :*

Lucian spunea...

nu are rost sa mai spun si eu ceva despre tara in care traim, asa ca ma declar doar surprins sa aflu varsta ta, eu credeam ca ai cel putin 30. nu stiu cum am inteles eu asta, probabil din felul in care scrii. adica foarte bine. deci e de bine :)

Zuzu spunea...

@Gabriela - multumesc pentru ganduri, e bine cand gasesc oameni cu care sun pe aceeasi lungime de unda.
PS- si mie imi place noua tema. :P
E fresh si mai light ca cealalta.

@Lucian - tre sa recunosc ca a venit ca un soc ceea ce mi-ai zis :))

asta pentru ca in cele mai fericite cazuri mi se dau 20 de ani :))

dar daca zici ca e de bine, atunci o consider o revansa frumoasa pt toate celelalte situatii cand sunt intrebata in ce clasa sunt
:)))))))