vineri, 30 iulie 2010

Brandul de țară. De ALTĂ țară...

Ca sa scurtez la strictul necesar bagajul de cuvinte, va zic doar:
uitati-va la filmuletele astea 3 (plus trailerul initial).
Nu stiu daca ZDF si-a dorit sa intareasca brandul de tara al Germaniei(ar fi fost o gluma, banuiesc, pentru ca Germaniei nu ii trebuie un brand de tara, numele in sine e unul!) sau doar sa realizeze un exceptional documentar al Germaniei vazuta de sus(ceea ce a reusit, oricum), ideea e ca merita sa va uitati.

Nu renuntati daca nu stiti (bine) germana, tot merita!

"Deutschland von oben" - Trailer

1. Stadt

2. Land

3. Fluss

joi, 22 iulie 2010

Despre ce vorbim ... ?!

Dupa actori si teatre, au ajuns pe buzele tot mai multor oameni si filarmonicile, operele de stat si artistii / angajatii aferenti.
Ma abtin cu greu sa nu-mi amintesc (si sa ma enervez, normal) in ce hal au ales romanii in toamna si ce tragem toti, in diverse feluri si la diverse intensitati, de atunci.
Nu, nu ma intereseaza discursul cu "nici cu ceilalati - oricare - nu ne-ar fi fost mai bine". Cata vreme s-a decis, nu avem de unde sa stim - exceptand presupunerile - cum ar fi fost.
In sfarsit, Romania oricum e intr-o galeata plina cu mocirla urat mirositoare...
Vestea m-a izbit frontal acum vreo 2 saptamani cand am aflat ca, dupa modelul Constanta, s-ar dori si unirea - spre dizolvare ulteiroara, probabil - si a Filarmonicii cu a Operei din Brasov.
Numai un idiot, da, ati citit bine, numai un cretin ar putea sa-si imagineze ca 2 institutii de cultura total diferite - de asemenea, cine gandeste precum o molusca nu are de unde sa inteleaga ce o fi diferit cand tot cu zdringhi-zdringhi se ocupa amandoua, nu-i asa?!... - asa, ca cele 2 institutii ar putea fuziona fara o catastrofa ulterioara.
Ma streseaza si toate comentariile din media a tuturor celor care acum, brusc, privesc cu mila si compasiune artistii si care se lamenteaza despre cum artistul e mort daca nu mai face muzica....
Nu despre asta e vorba. Ca si cum, daca, ipotetic, toti ar fi numiti peste noapte directori de banci, drama lor ar fi volatilizata.
Sa-i ia naiba de bani, ca totul depinde de ei, insa nu sunt ei esenta tuturor lucrurilor pe lumea asta!!
E vorba de munca de ani de zile, de studiul sustinut, de stres, de repetitii zilnice, de auditii, de ochii atintiti mereu asupra ta, asa incat orice greseala, oricat de accidentala ar fi, e perceputa, e vorba de emotiile investite, de consumul psihic - cine zice ca e simplu ca buna ziua sa canti in fata publicului si ca poti ramane neclintit dpdv psihic-emotional este, iarasi, pe dinafara problemei total...
E o cariera frumoasa, dar nu se face cat ai bate din palme.
Nu se masoara truda doar in perioada sesiunii, nu licenta e punctul culminant in certificarea unui artist, ci e un sir lung si sinuos care incepe din copilarie, pentru ca altfel nu se poate , nimeni nu ajunge muzician apucandu-se de pian dupa liceu, de evenimente, apoi urmeaza ani si ani de studiu, competitii, concerte, examene, presiune, randament, forta interioara, control emotional...
Am vazut artisti - sa-i numim asa pe toti instrumentistii, cantaretii de opera, pianistii acompaniatori, etc - care au facut, chiar in paralel cu actul muzical, taximetrie. Nu e trist?!
Mult mai multi ajung sa faca compromisuri cantand in tot felul de ansambluri mai indoielnice sau nu, pentru niste bani in plus, altii mai norocosi predau sau mai fac meditatii, altii pleaca in turnee istovitoare de cate 2 luni, cu concerte zilnice tot in cate un alt oras, totul pentru 300-400 de euro.
Putin inuman si degradant pentru ceea ce ar trebui sa reprezinte un artist.
Nu mai zic ce trist e sa vezi cu ochii tai degradarea umana, frustrarile si neajunsurile care se fac simtite nu de azi de ieri, ci de demult, din cauza unor salarii mici dintotdeauna, nu numai datorita noii ordini a lui minus 25%.
M-am angajat in filarmonica acum 2 ani. Desi nu vroiam.
Am terminat conservatorul in 2007, a fost pentru mine un varf al activitatii mele de 16 ani. Licenta a fost, in ciuda stresului enorm, enorm.... a fost unul dintre cele mai frumoase momente din viata mea. In mintea mea, insa, deja sadisem un sambure de schimbare care, dupa o vara splendida si hai hui, a inceput sa dea roade...
Mi-am primit si spatiul de care aveam nevoie, neangajandu-ma imediat.
Am inceput colaborarea cu filamonica din anul urmator. Era bine, era ceva, plus ca nefiind legata de contract, simteam un aer de libertate ce-mi facea bine.
Ei, insistentele m-au facut sa cedez. Am mers la auditie pentru post. Am luat.
Mi-am reluat repetitiile, concertele. Nu se schimbase nimic.
Ah, ba da. Deja luam mai putin bani.
Oricum ma descumpanise vestea initala ca, dupa 16 ani de munca, ca absolvent de studii superioare (de altfel postul ne era noua destinat, deci nu mergea sa te prezinti la auditie oricum), strasnica recompensa ca proaspat angajat cu carte de munca, la inceput de - se presupunea - cariera si la inceput de drum, avea sa fie de 470 ron.
Oh, ba da, e posibil.
Aveam colegi angajati de 2-3 ani care aveau 600 ron.
Asta in Brasov. In Cluj sau Bucuresti salariile sunt mai mari. Dar si concurenta, mancatoria, ifosele si pretentiile. Si chiriile. Si etc.
Deci tot cam aia, in final. Ce iei mai mult pe mere, dai pe pere.
Tot in perioada aia aflasem ca cel mai important om din orchestra, cel putin pe cartea de munca, dupa vreo 20 de ani de activitate, lua 1700 ron.
Din perspectiva asta... salariul meu nu mai parea mic. Dar era.
Si era, si e si acum, nedrept sa nu incepi MACAR de la acei 800 ron promisi pentru absolventii de studii superioare...
Ah, dar stai... nu la stat. La stat cand te angajezi, daca ai ales o institutie de cultura, te poti considera carpa de sters. Pe jos.
Mai e nevoie sa intreb ce fel de viata poti sa incepi in acest hal?!
Nu mai e nevoie... normal.
Inca glumeam cu o prietena ca avem salarii de gunoieri, pana cand am aflat cu stupoare (si cu o oarecare bucurie macar pentru domnii gunoieri) ca ei iau cel putin de vreo 2 ori cat luam noi.
Cred ca in felul asta se decanteaza si mai bine aprecierea meseriilor in Romania... O splendoare.
Mi-a prins bine experienta aia, m-a si amarat, pentru ca am descoperit ce urati, sufleteste vorbind, pot fi unii dintre cei care se proclama cu batai in piept ca ei sunt artisti... Exemplele, de la limbaj pana la atitudini, sunt nenumarate, vreau sa uit de ele, asa ca nu le amintesc.
Am vazut si mai bine ce inseamna un solist de renume mondial, cum se comporta, cat modest si de o inalta calitate umana poate fi, desi aerul rarefiat al succesului putea sa i se urce la cap...
Am vazut ce inseamna modelul american - dar si vestic, in genere, cand un dirijor, la final de repetite, a zis din tot sufletul "it's been a pleasure to work with you" (desi poate nu a fost aia cea mai buna zi a orchestrei) si deja toata atmosfera era mai serena, concertul a iesit mult mai bine decat se prevazuse, iar in aer simteai o armonie deplina.
Am vazut, desigur, ce inseamna si modelul romanesc de dirjor, cand un tinerel cu aer de mare virtuos al baghetei, a tinut neaparat, pe final de repetite lunga si plicticoasa si minutioasa, sa mustruluiasca cu remarci de joasa speta si foarte gratuit rautacioase un instrumentist care, dupa atatea ore de frecat pasaje gen 2 lulele 3 surcele, numai pt ca solistul nu-si studiase destul bucata acasa, nu mai pastra in ochi decat oboseala si sfarseala...
Asta nu e un exemplu singular. Sunt nume mari, MARI, in materie de dirjori din tara asta care dintotdeauna au preferat sa faca pe zbirii nemilosi, nu numai indreptatit, dar si gratuit si cu o sete nefireasca de a strivii in palmele ironiei pe cei subordonati lor...
Ca sa inchei intr-o nota senina "partitura" despre dirijori, spun cu multa bucurie ca preferatul meu in materie este si va ramane Tiberiu Soare (Ionouka poate depune marturie :P), de la Opera Nationala Bucuresti.
Ma bucur ca am plecat la timp, din proprie initiativa, din orchestra si cam din toata activitatea muzicala. Am simtit o eliberare uriasa, iar pentru mine sentimentul asta a fost mai sfant decat consideratiile tuturor celorlalti.
Aproape invariabil, aproape saptamanal, nu se poate sa nu primesc aceleasi intrebari si aceleasi placi uzate cu texte despre cat de pacat e sa ma las de meseria asta dupa atatia ani de munca....bla bla bla.
Oh, well....
Eu stiu foarte bine ce si in ce fel mi-as fi dorit sa fac. Si nu uit. Si uneori inca visez. Dar in Romania nu e viabil. Asa ca fie consider visele puse intr-un incubator si le voi implini cand voi avea ocazia si daca oi mai vrea, fie imi ramane mie motivul pentru care nu mai vreau sa fac muzica. Aici. Asa.
Si nu numai ca nu regret deciziile, traseul sau anii de munca(in fond, sunt omul de azi datorita scolii si educatiei urmate, primite; muzica si mediul muzical te formeaza frumos, e pacat sa regreti asa ceva!), dar sunt perfect linistita si impacata cu deciziile mele, nu ma intereseaza parerile celor care considera ca fara filarmonica viata e " pustiu"...., am demonstrat deja in repetate randuri ca nu numai ca nu mori, dar poti chiar sa reusesti in N domenii...
Sigur, eu am 26 de ani, am deschidere si spre altceva, nu am trait niciodata numai ca sa fac muzica si sa ma hranesc cu ea, am ceva atuuri in maneca, am avut curajul sa ma opun unui parcurs profesional previzibil, semi-trist, si ingraditor de libertate din atatea motive, insa nu stiu totusi cat de usor ar fi o reorientare profesionala pentru cei cu varste de peste 40 de ani, cu familii, cu credite, dar sunt convinsa ca si asta o sa aflam in cativa ani, asteptam sa gestioneze guvernul situatia culturii in ansamblul ei si rezultatele catastrofale, ireversibile si dramatice in multe cazuri nu vor intarzia sa apara.
Am divagat putin si m-am intins la scris. E firesc pe de-o parte, asa se intampla cand nu vorbesti despre atatea lucruri pe care le-ai trait si pe propia piele, dar si din interiorul lor, iar la un moment dat, cand te revolti, vin cascada cuvintele si amintirile.
Au mai fost recent si dezbateri despre drepturile de autor, despre diminuarea lor prin impozitare.
Doamne, Dumnezeule, cei carora li se pare ca, in cazul descris de mine, artistii iau cumva galeti de bani de pe urma unor transmisii televizate - ca de unde naiba sa ia un violonist sau un trompetist drepturi de autor cand e si el un biet om de orchestra, daca nu din putinele transmisii radio si tv a manifestarilor artistice - asa, cine crede ca asaaaaaaaaa o sa creasca bugetul tarii, pai doamne.... e intr-o realitate pur paralela!!
Nu stiu ce e cu restul, jurnalisti, guristi din astia de-o vara, dar muzicienii ...
Pai ma inscrisesem si eu in Credidam, la insistentele si recomandarile colegilor, insa cand am auzit ca, pe un an intreg, pentru mai multe concerte televizate, pe Cultural sau pentru unele transmise la radio, plus ceva aparitii in ultimile seri la Cerbul de Aur, colegi de ai mei au luat undeva intre 30 si max 100 ron din drepturi de autor, pai atunci m-a apucat rasul...
E o gluma de tara, pe cuvant!
Traim intr-o gluma, una ironica, dar care e, se pare, o auto-ironie, altfel nu se poate explica mizeria ce se tot revarsa peste noi.

marți, 20 iulie 2010

Cheesecake cu visine

Ta-daaa!!



Nu intrebati de ce arata asa șui, e o struto-camila(dar e facuta de mine), cu o poveste simpatica si foarte foarte yummy!!!

PS-thanks, Mazi, pentru indrumari!!
...................................

duminică, 18 iulie 2010

A chocolate question...*

*prietenii stiu de ce

Mai stii tu site-urile alea de cautat joburi pe care mi le-ai dat in primavara?
Ei bine, le-am pierdut pe toate.
Te rog, da-mi un mail sau un comment si mai zi-mi o data despre ele.
E MUSAI sa plec de aici. Cumva, candva, dar am nevoie de niste aer de normalitate.

PS- pornisem sa scriu un text despre hiene mereu dornice de a te musca de fund cu orice prilej, caci ele, hienele mioritice, niste fiinte neinsemnate, niste "diminuati", vorba Inei :P, fiinte bipede si guralive, pline de ele precum niste gaini infoiate, ele sunt la tot pasul aici.
Cu greu le poti evita, si mai greu e sa le intelegi (mai bine le ignori, ca e mai intelept), niste fiinte inadaptate, mereu pricinoase si gratuit rautacioase, probabil pline de spumele frustrarilor si a nemultumirii de sine...
Dar nu mai am chef sa-mi irosesc timpul, cuvintele sau energia pentru asemenea nevertebrate ale societatii, asa ca am preferat intrebarea posibil salvatoare.

PPS - daca cumva nu imi porti pica si iti mai amintesti conversatiile lungi din atatea diminete, da un semn de viata. Just say "hi" or something.

joi, 15 iulie 2010

Ganduri, ganduri, ganduri...


Trec printr-o perioada foarte agitata si incarcata.
Am petrecut un weekend superb la Alba Iulia la nunta unei bune prietene, m-am bucurat de prezenta fetitei unei alte colege de facultate, dar am trait si cumplita spaima ca un copilas poate sa moara sub ochii tai...
O fractiune de secunda si un ghinion tembel + o alta clipita de neatentie au fost suficiente pentru a-i scapa mamei din maini caruciorul si a zbura pe scari...
Slava Domnului ca, dupa bufnitura frontala cu capul de ciment si greutatea caruciorului trantit peste micuta, s-a ales numai cu o babana vanataie si o sperietura.
Nici nu vreau sa-mi mai amintesc, ma trec fiori reci de fiecare data si retraiesc fractiunile alea de secunda cand, probabil din cauza socului, a intarziat sa planga...iar lumea s-a incetosat brusc in fata ochilor mei...
La intoarcere, in cele 5 ore petrecute in intercity, am descoperit o carticica cu simple, dar esentiale, invataminte despre viata.
The Four Agreements - Practical Guide to Personal Freedom, o carte pe care nici nu am cautat-o, ci ea a venit la mine, asa incat consider o data in plus ca e folositoare in aceasta perioada.
Sunt, cumva, intr-un plin proces de modelare emotionala, sufleteasca, spuneti-i cum vreti. Si imi prind bine toate aceste coincidente care mi se intampla.
O discutie cu cineva care imi apare ca o revelatie, dupa siruri lungi de ganduri si analize fara izbanda, o carte, o intalnire, o privire sau doar o imbratisare sau un gand... Ce frumos e!
Mi-era dor si de nopti nedormite, de preferat cele in care stai de povesti cu prietenii si iti pare noaptea ca o simpla rasuflare, ca sambata trecuta, si nu noptile pierdute pe la U.P.U., cu salvari chemate pe ploi torentiale, cu perfuzie in mana bunicii, cu miros incins si aer irespirabil de spital, cu asistente intepate si tratamente inumane cu cate si mai cate ai parte, ca un all inclusive negativ, in spitalele din tarisoara asta imbacsita de praf si de neomenie...
Am gasit zilele trecute prin birou o agenda primita de la o prietena (v-am mai zis, oare, ca am o pasiune speciala si nemarginita pentru agende? :P) in care imi scrisese: "always do what you are afraid to do"...

Well, ce chestie. Cu ASTA ma lupt deja de cateva luni bune.
Imi vine sa o scriu, ca pe o ruga, pe km de hartie, poate poate voi gasi undeva imboldul si in practica sa o aplic, macar treptat si in doze mici.
La fel, saptamanal ma surprind plina de hotarare si zic gata! o sa vorbim, o sa-l las sa ma sune, eventually (duh, prima data o sa fac efortul suprem de a-i da si noul nr...), o sa, o sa, o sa... si zdup!, cand vine momentul, aplic metoda strutului si imi zic ca nu azi, e tarziu, nu acum, maine, da, sigur, pfff...
Ce facem cand frica e acaparatoare? De ce noaptea se schimba perspectiva tuturor lucrurilor si situatiilor? Ziua niciodata nu reactionez asa, am acea atitudine de "I could conquer the world with one hand, as long as you're holding the other" sau chiar si singura, cu ambele mele maini libere, insa apoi noaptea, seara, ma inghite panica...
De ce pare mai usor(desi e utopic si fara sorti de izbanda) sa schimbi o lume intreaga si e atat de greu si de imbarligat sa te schimbi pe tine, sa te accepti, sa te intelegi si sa faci pace cu tine?...

......................................................

joi, 8 iulie 2010

[ ... ]



A trecut destul timp de cand nu ne-am mai "auzit" si "vazut" pe blog.
A trecut vacanta, a fost superba si, ca orice vacanta, prea scurta.
Nu am simtit nevoia de a mai povesti ceva despre calatoria mea prin frumoasa Europa, am preferat sa retraiesc, mocnit, clipele de frumoasa amintire din cele 3 saptamani.
Plimbarile, locurile noi, nunta in familie, familia in esenta si caldura ei, oamenii speciali, senzatiile, impresiile, visele plasmuite...tot.
Si, in general in perioada asta, am preferat sa tac.
Si asta simt nevoia sa fac si pe mai departe, mai mult sau mai putin.
Mi-a devenit cumva strain blogul asta, ma simt golita de orice idee care ar putea aluneca aici in casuta mea virtuala.
As putea, dar nu o voi face, sa povestesc pe multe randuri insirate despre Sex and the City, serial pe care il revad acum a nici nu mai stiu a cata oara si descopar de fiecare data similitudini cu vietile noastre de zi cu zi.
Abia dupa a 3-4 vizionare a intregului serial, in calup aproape compact, am inceput sa descopar ca nu e asa un serial superficial, personajele principale, de fapt diferite tipologii umane, sunt atat de asemanatoare cu femeile din vietile noastre... Dar nu numai atat.
In sfarsit, il am din nou sub lupa si ma bucur de fiecare episod revazut.
~~~
In alta ordine de idei, tot in ultima vreme, ma rascolesc multe lucruri pe dinauntru, lucruri din trecut, incertitudini despre viitor si nelamuriri din prezent...
Parca tot mai des si tot mai mult imi pun intrebari despre oamenii din jurul meu si, in acelasi timp, invat ca orice nu imi place la ei, ma revolta, ma intristeaza sau ma intriga sunt, de fapt, propriile mele rafuieli si invat sa ma lepad de ele, sa asimilez lectiile, sa ma detasez de anumite aspecte negative, sa imi retrag asteptarile, dar si dorinta de a fi acceptata de catre toti...
Invat ca furiile ce ne poseda parca tot mai des viata sunt ca niste demoni de care trebuie sa ne desprindem si pe care trebuie sa-i "ardem" simbolic ca sa putem fi senini si fericiti odata, cu adevarat si nu cu pseudo sau jumatati de masura...
Chiar si asa, oh, Doamne, cate nelamuriri mai am, cate semne de intrebare a caror raspunsuri le caut de ani... Invat si incerc si aplic diverse abordari, in speranta ca daca nu ii dau de capat problemei, macar o sa o inteleg sau o voi descurca pentru a o accepta pe urma...
Dar in unele sensuri, chestia asta efectiv se incapataneaza sa nu functioneze.
Si e al naibii de chinuitor.
~~~
Singurul bright spot pe postul de azi si din perioada asta de vara ploioasa si apasata de ganduri e rasfatul, ca si concept, pe care am inceput sa-l imbratisez tot mai des.
Atat cat si unde se poate, important e sa se faca simtita o minima doza de rasfat. De la micul dejun si felul de a-mi incepe ziua pana la anturajul frecventat, de la ritualuri zilnice la alegeri de orice fel si pana la vacantele planuite...
Call me a snob, I don't care! :D
O sa mai povestesc despre asta, o sa vedeti ce bine e, fiecare poate incerca si reusi, nici nu e asa greu.
...........................................................