Marturie din tren...

Dintotdeauna am iubit calatoriile cu trenul.
Au ceva aparte, altfel decat calatoriile cu masina sau avionul.
Am senzatia ca atunci cand sunt in tren, sunt cumva agatata in afara timpului. Nu ma garabesc, nu am unde sa ma grabesc. Ma simt libera sa plutesc in voie cu mintea, sa visez, sa observ, sa scriu sau sa meditez.
Pentru un pasionat de studierea oamenilor si de descoperirea lor prin reactii, mimica, felul in care vorbesc sau privesc, mersul cu trenul poate fi o adevarata desfatare!
Multi oameni straini adunati sa calatoreasca laolalta.
Fiecare urca in tren cu o poveste dupa el. Povestea lui...
Te uiti la fiecare in parte si incerci sa ghicesti cate ceva despre povestea ce-i tine companie...
Cine sunt? Unde merg?
Unii poate merg in excursii, sunt turisti, veseli si efervescenti.. Altii poate calatoresc in interes de servici, sunt mai sobri, cu un aer preocupat. Unii poate merg la rude, altii poate se intorc acasa...
Te uiti la ei si incerci sa reconstitui puzzle-ul vietii lor...
Unii sunt reci, tacuti, singuratici, altii sunt senini, altii iti apar intr-o continua expectativa, parca pandind sa apara vreun calator dornic de a intra in vorba cu ei; altii poarta masti... Vesele, triste, ignorante, zambitoare, absente...
Sunt si oameni(asa ca mine) care, de cum se urca in tren, isi lipesc nasul de fereastra si sorb insetati fiecare tresarire a naturii miscatoare, fiecare detaliu, fiecare culoare...
Stau, scriu... cu ochii in geam, pe jumatate admir peisajul, soarele stralucitor, copacii inca dezgoliti si mohorati, iar pe jumatate sunt intrigata de cate gunoaie pot sa zaca pe intinsul pamantului mioritic, mai ales in locurile unde nu ai banui vreodata ca trece tipenie de om...
Desigur, o poveste frumoasa despre tren trebuie (si asta face), pentru a-si pastra svoarea, sa nu observe aspecte si detalii precum: existenta(inca) a personalelor nepermis de imbacsite, a oamenilor cu riminiscente comportamentale de Ev Mediu, a unor odoruri ce te trimit cu gandul la pietele de peste din Orient sau a altor amanunte olfactive, vizuale sau auditive de-a dreptul "exhibitioniste"...
Revenind...
Langa mine cineva face rebus, un domn in varsta priveste in gol... oare la ce se gandeste? Oare unde merge? Il asteapta cineva acolo unde ajunge? Oare e fericit, trist sau doar absent?...
Aproape sunt si niste copii mici. O fetita si un baietel. De 10 minute ii urmaresc cu atentie. Sunt atat de haiosi. S-au cunoscut in tren. Sunt galagiosi, neastamparati, dar puri si veseli si dezarmanti...
Ma intreb zambind...oare le-ar putea schimba aceasta intalnire din copilarie traseul vietii viitor?
O calatorie cu trenul poate fi, pentru oricare dintre noi, o experienta unica... Poate chiar de neuitat. (in trenurile din Romania aproape fiecare calatorie e unica si de neuitat, dar sa pastram ironia si dura realitate pentru o alta data...)
Daca ti-ai intalni jumatatea in tren...? Stiti, ca-n filmul ala romantic - "Before sunrise"...
Dar se poate la fel de bine sa cobori asa cum ai urcat, cu nimic schimbat, doar tu si povestea ta, ca si cum timpul ar fi stat in loc...
Este ceva in calatoriile pe cai ferate ce tine de o detasare inmuiata intr-o dulce melancolie(degeaba zici tu, Berlioz, de neajunsurile sinelor prea scurte... :-))))), ta-da-ta-da-ul monoton si ritmic al trenului s-ar putea sa faca parte din savoarea locala si din misterul melancoliei ce deseori te loveste in tren...).
Mai cred ca atunci cand esti in tren, iti poti intalni mai usor muza creatoare. Asa cum cel mai bine poti scrie despre ceva atunci cand il vezi in miscare, cand ceea ce vrei sa povestesti pe hartie ti se arata viu in fata ochilor.... Iar trenul permite o astfel de abordare. (revin, Berlioz, sa stii ca si viteza redusa a fost strategic gandita pentru a-ti pune la dispozitie mai mult timp mort pentru adancirea analizei nemuririi sufletului).
Despre nori, munti, inaltul cerului senin, despre iarba, despre roua, despre flori sau fan, despre lucruri efemere sau despre dileme existentiale, cel mai usor poti vorbi atunci cand ele te ating usor, doar pentru o secunda, pentru ca mai apoi sa fie inlocuite de alte si alte "tablouri" inedite, la fel de trecatoare, dar mereu unice si incarcate de un anume mister.
De fiecare data cand merg cu trenul, alunec intr-o visare lucida...
Cele mai frumoase idei despre viata, cele mai idilice puneri in scena ale viselor mele, dar si cele mai minunate momente de introspectie constructiva le-am trait in tren...

.........................................................................

Indexul slabiciunilor mele (leapsa)

Am primit o leapsa pe care doresc sa o onorez.
Sa alcatuiesc un index al salbiciunilor mele, iar apoi sa pasez leapsa mai departe.
Blogrollul are cuvantul, cine vrea, sa pofteasca.

Ordinea este aleatorie.
Asadar:

1. o atingere angelica....imposibil de decris in cuvinte...

2. cafeaua dulce cu lapte

3. sa privesc inaltul cerului senin, visand...

4. o ora de aerobic "a la carte", sa alerg seara pe aer curat...

5. hartie, creioane, carioci colorate, cuvinte la discretie, povesti, oameni interesanti.

6. ceasul meu de mana, bratarile cu perlutze si parfumul meu iubit.

7. colectia mea de amintiri imprimate pe hartie fotografica.

8. ciocolata cu alune, migdale, arahide, inghetata de vanilie.

........................................................................

Ultimul sa stinga lumina...

Nu vreti voi, ma gandesc, sa ne luam toti talpasita in urmatoarele 2 saptamani? Sa ne strangem frumos, ne incolonam, si 2 cate 2 de manuta, sa plecam din Romanica...?! Ultimul sa stinga lumina si sa inchida usa dupa el... Sa-i lasam pe astia sa se joace in liniste!!!
Eeeeeee, pai asa nu se mai poate! Deja sunt super exasperata de istericalele astea coplesitor de penibile in ceea ce priveste summitul ala de cacao!!!
W T F ?!?!?!

.......................................................................

Habemus Pavarotti...!!! :-)

Aseara Costel Busuioc a castigat marele premiu de la "Los Hijos de Babel".
Foarte frumos, chiar m-am bucurat. Un om simplu, un talent ascuns, cine stie, poate prin slefuire, un viitor diamant al muzicii culte...
Cert, un invingator. Si inca unul modest. Ceea ce tot mai rar intalnim.
Juriul l-a vazut pe locul 2, insa publicul l-a incununat in final.
Fapt ce m-a pus pe ganduri...
Ce a determinat publicul sa-l voteze pe Costel?
Oare faptul ca e roman si deci contributia substantiala sa fi venit de la emigrantii romani de acolo si de la compatriotii lui de aici?
Poate...
Oare dovada talentului sau a mobilizat poporul sa trimita munti de SMS-uri in favoarea lui Costel?
Poate...
Insa eu m-am mai gandit la o posibilitate si imi place sa cred in ea.
Disparitia lui Pavarotti a lasat un loc gol in inimile oamenilor...
Poate in alte conditii, daca celebrul Pavarotti s-ar mai fi aflat printre noi, aparitia lui Costel ar fi putut starni reactii dualiste, unii apreciindu-l, iar altii ironizand stradania sa...
Insa asa, pe fondul disparitiei premature de pe marile scene ale lumii a unuia dintre cei mai celebrii tenori ai timpurilor, Costel a aparut, poate, pentru unii ca o promisiune, ca o continuare a ceva cu care oamenii erau familiarizati... Stiti, ce ziceam in posturile anterioare despre anumite tipuri de dependente si obisnuinte..
Desigur, asta fara a insemna ca mioriticul Costel i-ar putea fura in istorie locul si meritul de necontestat a lui Pavarotti. Nici vorba. Desi are suficiente coordonate pentru a fi personajul principal al unui roman de succes...
Insa ar putea aparea, pentru unii, repet, ca un soi de alinare, ca o raza de speranta(nu stim, asa-i?, cum si ce vede fiecare in acest modest zugrav-tenor...)
pentru ca lumea are nevoie de un nou Pavarotti!
Felicitari, Costel!

......................................................................

I could conquer the world...

Eu nu mai pot asa...
Pur si simplu, nu mai pot!
Si nici nu-mi place, chiar de-as mai putea...
Da, stiu, stiu, noua mea filozofie de viata nu-mi da voie sa-mi canalizez atentia spre ceea ce nu-mi place sau ma nemultumeste, dar hey!, om sunt, uneori pur si simplu cedez...
Filozofii, nefilozofii... asta e, imi cer dreptul la momentul meu de vaicareala... Si mai vad eu mai apoi daca imi va produce o gaura in stratul protector asigurat de acea frumoasa si proaspat dobandita filozofie de viata care te invata sa nu spui "nu-mi place X", ci "imi place Y"..., care pozitivizeaza totul, incercand sa alunge raul, sub toate formele lui, reducandu-l la tacere...
Pentru ca mai devreme am disecat dependentele din viata mea si surogaturile ei care se manifesta aidoma, acum merg mai departe si spun: DA, bine, sunt lucruri de care sunt dependenta, recunosc asta, dar fata de celelalte mai "parazitare", de dependenta asta nici nu vreau sa scap. Uite asa vreau eu!
Sunt dependenta de iubire, dragoste, afectiune.
Cine nu e? imi veti spune...
Pai nu stiu si in momentul asta chiar nu-mi pasa. Pe langa revendicarea dreptului la vaicareala, imi strig si dreptul la egoism. Macar in afirmatii daca altfel nu prea pot...
Asadar, repet, poate nu ati inteles...
Cand vine vorba de iubire, sunt ca o floare solara, avida de lumina si, evident, de apa! N-am iubire, mor! Si la fel ca floarea, am nevoie de mai multe tipuri de "hrana"... Iubirea, dragostea parintilor, a prietenilor(incep sa ma intreb, daca tot sunt in impas de optimism, de ce dragostea asta prieteneasca nu se face simtita mai des? de ce nu e mai evidenta? Adica, sa fim seriosi, uneori chiar uitam ca si prieteniile se intretin cu afectiune nu numai cu sprijin concret, salt energic la nevoie si alte ajutoare din sfera "materialului"...in fine...), a bunicilor si a altor rubedenii sunt nepretuite, tot din categoria celor "vitale", le ador, sunt recunoscatoare pentru ele si m-as ofili pe loc daca cineva mi le-ar fura... INSA... e vorba de cealalta dragoste. Dragostea aia care, in originea ei celesta, ne transforma, ne modeleaza, ne insenineaza si ne poarta pe cele mai frumoase trepte ale fericirii si ale implinirii de sine.
Vreau sa simt dragostea asta mereu, nu numai temporar pentru ca, mai apoi, sa trec prin felurite si nenumarate stari mohorate, ingrate si lacrimogene, incercand sa-mi refac "petalele" jupuite de
sentimentul avid de energia-mi, incercand sa inteleg de ce..., incercand sa nu uit sa respir si incercand sa merg totusi mai departe in timp ce, stangaci, ma straduiesc sa carpesc o inima in franjuri....Oribil...
Nu mai vreau asta.
Dar, in acelasi timp, nu accept un esec prea usor, nu stiu (fir-ar sa fie) sa ma resemnez!, nu accept ipoteza ca "asa e scris" cata vreme noi suntem cei ce ne mazgalim cu creta propria noastra tablitza din viata... Nu accept sa-mi insult trairile si emotiile odata simtite, iar cand ele imi graiesc ceva, eu le voi crede pe cuvant. (Pentru) (In) totdeauna. Nimic nu rivalizeaza cu trairile noastre interioare, cu reactiile inimii si ale corpului nostru in anumite momente magice... Orice vorba, orice incercare de incadrare in tipare e, din start, sortita esecului... Inima si iubirea nu cunosc limite si nu se incadreaza in nimic concret ce omul poate "masura" si cataloga...
Vreau(ca sa revin pe traiectoria noii "ordini de gandire" pe care atata am promovat-o chiar eu) sa ma simt iubita, nu, nu... Nu doar iubita, ci IUBITA, in fiecare milisecunda din existenta mea, vreau sa ma imbat cu sentimentul asta si sa nu ma mai trezesc niciodata din betia aia halucinant de minunata, vreau sa pot iubi neincetat acelasi suflet, acelasi trup, nu vreau sa-mi impart sentimentele si potentialul de a darui iubirea proaspata si nealterata in o mie de zari, sa-mi irosesc viata cautand... cand simt ca am gasit deja...as simti ca ma golesc, ca ma topesc incet... Nu, eu vreau sa fiu licoare dulce si-nmiresmata topita dupa un singur om. Acel om! Omul care, numai el stie cum, m-a vrajit de cand l-am intalnit si m-a facut vesnica lui "prizoniera''.... Un om care sa ma iubeasca de zeci de ori mai mult decat crede el ca il pot iubi, caci eu stiu sigur ca mereu il voi ajunge din urma...Negresit.
Cum spuneam, precum o floare gingasa si firava(scuzati-mi, va rog, "modestia" din orele tarzii din noapte....promit sa-mi teaca repede) care, odata ce primeste de la zeul Soare Lumina vietii si de la ploaie si pamant Seva atotputernica, straluceste si zambeste lumii mai ceva ca un briliant nepretuit...
Sau, cum frumos zice o maxima: I could conquer the world with just one hand, as long as you were holding the other...
Splendid!


...............................................................

[In] dependente...

E cineva pe lumea asta care sa nu sufere de nici macar o (mica) forma de dependenta? Get out of here... :-)))
Deci nu. Nu exista. Va zic eu si am sa si dezvolt putin ideea, sa vedeti ca asa e.
Pai ce, credeati ca numai alcoolul, drogul, tutunul si cafeaua dau dependenta? Eh, de-ar fi asa... ce simplu ar fi.
Insa cred ca viciile astea, desi grave, recunosc (mai ales primele 2), in fapt sunt numai cireasa de pe...coliva. Pentru ca cele mai raspandite dintre adevaratele si mult mai prezentele dependente ce ne dau tarcoale de-a lungul frumoase noastre existente pamantene, sunt mascate. Circula incognito. Traiesc impreuna cu noi "sub acoperire" si noi, de cele mai multe ori, habar nu avem.
Si nici macar nu ma gandeam la dependenta de calculator, internet, la dependenta de ceasul de la mana...Pai nu radeti, ca si asta poate fi un soi de dependenta. Altii sunt dependenti de ochelari. De vedere, logic! Pai ziceti voi, nu e dependenta? Ei as?! Daca nu vezi fara ochelari, clar va fi neam cu dependenta nevoia acuta de a-i purta...
Bun, deci ziceam ca nu de vicii din astea de suprafata vorbeam si am tinut sa le elimin pe rand din discutie ca sa nu avem neintelegeri...
Ca sa revin, m-as referi discret la dependentele ce ne sufoca, uneori tacit, iar noi nu cred ca le bagam in seama asa cum ar merita, altfel poate am reusi sa ne si debarasem de ele...Macar pe principiul "o dependenta se inlocuieste cu alta"....hehehe, dar asta deja este o alta discutie...
Mi-am dat seama ca ceea ce imi placea sa consider pana azi simple obisnuinte (stiti voi, obisnuinta e a doua natura), sunt, de fapt, mici sau mai mari dependente...
Ganduri cu care m-am obisnuit, ganduri carora m-am obisnuit sa le dau frau liber, sentimente pe care m-am obisnuit sa le nutresc si fara de care ma simt brusc pustiita si secata…Vise cu care imi duc in parallel viata, idealuri fara de care nu pot respire, senzatii si reactii transformate in automatisme care imi ritmicizeaza intr-un fel rutina…, temeri cu care am incheiat tratate de pace, dar cu care coexist in continuare, stari pe care aproape ca le caut si le creez daca ele intarzie sa apara…
Inca nu am stabilit in forul meu decizional interior daca aceasta revelatie imi aduce prejudicii, insa un pas spre o orecare vindecare l-am facut...
Adica numai faptul ca imi gasesc justificari nu inlatura posibilitatea ca acea senzatie, dulce la prima traire, dar nu numai, sa fie de fapt o mica dependenta. Si de vreme ce as ajunge sa o consider dependenta, e clar ca ceva e nefiresc... Altfel i-ar fi spus "independenta"..
Ne obisnuim uneori sa gandim sau sa simtim sau sa traim(fie chiar si numai la nivel mental) anumite lucruri, stari, sentimente si nu stim sa ne mai oprim. Si chestiile astea la un moment dat, daca nu se updateaza, daca nu se reactualizeaza, ar trebui sa intre intr-un proces de expirare... de inlocuire, de curatie...si de evolutie. Pentru ca, paradoxal, ceva ce intr-un moment ne face bine, ne imbogateste sufleteste, ne insenineaza viata, poate peste vreme sa provoace, mocnit si pe nesimtite, rani profunde sitistemului nostru emotional...
Pentru ca, mai apoi, sa ne intrebam ingrijorati de ce suntem depresivi, de ce nu ne simtim impliniti, fericiti, de ce nu ne gasim locul si echilibrul, de ce simtim ca "stam pe loc" desi timpul trece, marturie stand anii sau ridurile sau sacul tot mai plin de frustrari...
E interesant cum alte "deficiente" mai putin sufocante pentru suflet le putem depista cu precizia fabricarii ceasurilor elvetiene, dar nu putem sesiza parazitii care se instaleaza comod in viata noastra...
Poate face parte din natura noastra, nu stiu, insa cred ca uneori e bine sa ne oprim. Sa coboram din trenul vietii noastre ce goneste nebuneste, sa luam loc pe o banca intr-o gara si sa ne intrebam simplu: de ce? pentru ce ? Cred ca pe urma ne-am urca inapoi in tren mai degajati, cu fetele mai luminoase si cu mai putine bagaje (emotionale) inutile si prea grele pentru un suflet firav si delicat ca acela omenesc.
Cred ca fiecare meritam un astfel de popas revigorant…
....................................................................

Imparatia celor 7 printese...

A fost odata ca nici o alta data o imparatie minunata. Lapte si miere curegeau la robinete, culorile cantau in cor, tineretea era vesnica, iar de scurgerea nemiloasa a Timpului nu auzise nimeni...
Stapan pe acest splendid tinut era imparatul "Vesnic". Un om bun si bland, iubitor de oameni si de natura, un adevarat intelept al lumii.
Acest nobil imparat avea 7 fete, 7 gingase si frumoase printese.

Lunea, cea dintai printesa, era stiuta ca fiind cea mai harnica, prima-n toate, neobosita si mereu stralucitoare. Purta straie de culoarea portocalei fiebinti, numita fiind si "rasaritul lumii".
Martea, comoara imparatului imbracata in vestminte de culoarea smaraldului, era cea de-a doua printesa. Era mai linistita si mai chibzuita decat Lunea, insa la fel de harnica.
A treia mostenitoare, Miercurea, era cea mai mica dintre cele mari. Avea mereu un aer misterios in rochiile ei valuroase in culoarea vantului turbat. Ii mersese vestea ca era sfatuitoarea tuturor, cea mai echilibrata dintre toate, semanandu-i inteleptului ei tata,peseme...
Apoi era Joia, cea mijlocie. Zglobie, imbracata in straie de-un cafeniu imperial, se spunea in imparatie ca e febletea imparatului, fiind cea mai alintata dintre toate.
Vinerea cea cu rochitele lila era muzicianul familiei. Canta la trompeta. Vestea triumfatoare de fiecare data sosirea Weekendului, un print strainez, tanar, bogat si chipes ce le curta pe cele 2 surori ale ei mai mici, Sambata si Duminica.
Sambata, raza de soare a familiei, radia mereu in jurul ei seninatate si impacare. Ii placeau rochiile fine, de-un galben solar energizant si vesel.
Era,pare-se, iubita Weekendului, printul alegand-o pe ea de cele mai multe ori pentru balurile de la palat, spre invidia mocnita a surorii ei mai mici.
Mezina, Duminica, era ca o picatura de liniste, era rugaciunea indeplinita a imparatului facuta langa patul alb de flori al imparatesei, aflata in suferinta.
Cand o vedeai pe tanara printesa invaluita intr-un albastru ceresc marin, te eliberai pe loc de ganduri negative. Insa era si cea mai melancolica dintre toate fiicele imparatului, poate purtand cumva in ea durerea tatalui sau cand imparateasa s-a stins din viata,lasandu-i imparatului 7 pietre pretioase...
In imparatia aidoma paradisului totul a decurs lin si firesc pana intr-o zi, demult, cand, in urma unui blestem printesele au inceput sa se certe intre ele.
Furios si intristat, imparatul le-a pedepsit gonindu-le din tinutul fermecat.
Le-a condus la marginea imparatiei si aratandu-le cele 12 coline din zare, le grai:
- Dragele mele, v-am daruit nemurirea si nu ati pretuit-o. Asadar am decis sa va trimit in lumea larga in care imparat necrutator este Timpul.
Tinutul ce-l vedeti este al lui.
Este intins si imbelsugat taramul sau insa nu e static si nemuritor ca acesta. Daca o sa-i aratati pretuire si respect, veti fi tratate regeste si va veti bucura de viata pe deplin, insa desconsiderandu-l, veti plati amarnic..., in ani grei si mohorati.
Timpul, noul vostru imparat, va va pune pe fiecare pe cate un etaj al palatului sau, in asa fel incat sa nu va intalniti niciodata, asta fiindu-va pedeapsa, stiind totusi una de cealalta prin intermediul Saptamanii, mama voastra vitrega.
Orele, zbenguitele palatului si preferatele impratului, va vor face viata mai grea, venind pe rand la fiecare sa joace hora minutelor si a secundelor. Voi va trebui sa stiti cum sa le potoliti si cum sa le impacati. Si de fiecare data cand se vor muta de la una la alta, veti sti ca a mai trecut o zi..., de acum unitatea de masura a vietii voastre viitoare. Si cand vor trece 7 zile si veti fi luate iar de la inceput, o veti sarbatori pe mama voastra adoptiva, Saptamana, aceasta mai punand o floare in cununa vietii... 4 flori vor face o cununa, iar atunci cand veti strange 12 cunune colorate, veti sii ca imparatul a mai imbatranit cu un an si implicit si voi...
Si uite asa, de atunci incoace, printesele isi joaca rolurile vesele, impletind pedeapsa blestemului cu nemurirea ce le-a fost daruita la nastere intr-o noua si interesanta imparatie, aceea a Timpului...


........................................................................

Asurzitor...

Ce galagie e! Heeeeeei, ma auziti?!
E GA-LA-GI-E, zic!!!
Harmalaia asta interioara, continua si neobosita, ma stoarce de energie pana la ultima picatura.
Va rog, incercam sa facem putina linisteeeeee???
Haideti, va rog!
Singura in camera, totul oprit, calm aparent si totusi, ce zgomot!!!
Imi alung gandurile, le gonesc, privesc in gol, vreau liniste!!!
Ce patetic, asta vrea si bunica si are 81 de ani... Difera doar zgomotul ce ne face sa dorim pacea launtrica...
Ma uit in gol, prelung, absent...incercand o scurta meditatie relaxanta, dar bruiajul e tot prea mare.
Nu am putere. Cineva mi-a furat-o. Ma lasa extenuata pana si privitul in gol cu ochii secati de lumina. Simt cum ma golesc de sentimente si de senzatii... Imi scapa printre degete alunecand greoi.
Parca-mi tiuie urechile incontinuu...
Ca si cum in juru-mi aerul e o fanfara stridenta ce intoneaza disonante racnete de ultrasunete iar eu, brusc, le pot percepe...
Asurzitor...