Nu am rabdare!!!

N-am mai pomenit inca asa ceva...
Azi noapte la ora 3 eu eram perfect treaza, nici urma de somn, insa in minte aveam cel putin 10 activitati "arzatoare" pe care mai ca-mi venea sa le demarez, apoi o neliniste si un astampar greu de stapanit...
Si asta pentru ca nu aveam rabdare...sa dorm!!!
Pe la ora 2, cu chiu cu vai, m-am pus in pat, stins lumina, inchis ochii..., dar n-aveam stare.
Nu-i prima data cand mi se intampla, fapt ce incepe sa-mi dea de gandit.
Cum sa nu ai rabdare sa dormi?!
Chestia cu "nerabdarea-neastamparata" a inceput in vara ce a trecut si de atunci nu a mai disparut pe deplin. Stresul de atunci, examenele, emotiile, iar pe de alta parte, exaltarea, nerabdarea si bucuria ma faceau sa dorm 3-4 ore pe noapte. Ma culcam la 2-3, iar la 5-6 in loc sa fiu cufundata in cel mai adanc somn, eu eram in 2 gladiole, misunam de zor prin casa... N-aveam rabdare.
Ma mir si acum cum de nu am cedat psihic si fizic. Chiar si cu o noapte inainte de licenta, tot 3 ore am dormit...
Apoi, cand in sfarsit am scapat de stresul asupritor, nerabdarea si un soi de bucurie nebuna mi-au servit drept imbold pentru a face sport. La 7 dimineata alergam deja!
Nici asta impreuna cu cele 3 ore zilnice de aerobic si canicula ce ne-a incercat in vara nu m-au determinat sa am rabdare...sa dorm!
Enervant, as spune.
Recent am descoperit ca imi pot pacali si tempera batzaiala nocturna cu ajutorul mp3playerului, cu o "poveste"(Djuvara sau Cartarescu) sau un film...
Insa cand ascult istorisirile lui Djuvara, nici atat nu pot dormi caci prea imi plac. Cursurile de germana ascultate la casti prind bine uneori, asta daca nu le-am ascultat dejape parcursul zilei, pentru ca apoi nici o sansa sa mai am rabdare.
Salvarea vine, surprinzator, de cele mai multe ori de la filmuletul meu de suflet pe care se pare ca am stare sa-l vizionez sau macar sa ascult, caci il stiu pe dinafara, fapt ce ma adoarme pana la urma.
Dar azi noapte cand mi-era intunericul mai somnoros, buf!, s-a inchis dracia! Semn ca nici ea(dracia) nu mai avea rabdare pana dimineata sa o pun la incarcat, asa ca a cedat prematur...
Si iata-ma la o ora indecenta, prea treaza si prea vioaie si cu nici o presimtire ca as putea dormi curand...
Neavand darul minunatei rabdari, nu-mi puteam astepta cumintica somnul intre perne, m-am decis sa scriu. Bine macar ca asta am mereu rabdare sa fac!
Mi-am inaugurat cu ocazia asta dragalasa lampa de carte cumparata din avion la intoarcerea de la Bruxelles, am insfacat un caiet si am inceput sa mazgalesc...povesti pentru (a)dormit.

Happy Birthday, Ina!!!

Un tort asa cum esti tu: vesela si stralucitoare!!
La Multi Ani!!

Let the memory live again...

..........................................................
Memory
..........................................................
Amintiri...
Toti avem amintiri...
Fiinte strangatoare, adunam constiincios de-a lungul vietii un maldar de amintiri... Amintiri din acelea frumoase, roz, curate, colorate, parfumate, optimiste, minunate...
O poza, un cantec, o prajitura, o plimbare, o vara, o seara racoroasa, un gest, un cuvant, o atingere, un alint, o privire, o adiere, o culoare, un parfum, un zgomot, o senzatie...
Pentru mine amintirile sunt un segment atat de important din viata-mi, incat nu as putea trai fara ele... Si nu mi-e deloc frica de posibilitatea de a trai in trecut pastrandu-le pe ele in prezent...
No, no, no, no, nooooooo!!!! (Like Samantha from Sex&the City) :-)
Atunci cand ma simt rau, cand nu am putere sau cand sunt trista si descurajata, amintirile sunt izvorul meu de energie si fericire...
Atunci cand nu am in minte nimic arzator, inseamna ca o amintire isi toarce lin povestea...
Atunci cand ascult muzica, undeva in fundal amintirile mele danseaza.
Atunci cand ma pun in pat, amintirile se cuibaresc langa mine...
Atunci cand inchid ochii, amintirile imi lumineaza inima...
Atunci cand afara e mohorat, e luni dimineata iar eu zambesc, inseamna ca o amintire imi tine cmpanie...
Atunci cand sunt bucuroasa si fericita si exaltata, atunci imi fac provizii de alte si alte amintiri...
In mintea mea, mai mereu (chiar si cand dorm uneori, prin intermediul viselor), amintirile sunt ca un film ce se deruleaza nestingherit.
Pentru sufletul meu amintirile sunt o hrana foarte consistenta...
Sunt desertul vietii pe care stiu ca nu mi-l poate fura nimeni, nu mi-l poate controla nimeni, nu mi-l poate strica nimeni...
Sunt comoara mea secreta, sunt motivele pentru care multumesc in fiecare zi, sunt bijuteriile ce ma fac speciala si unica, sunt motorul vietii mele...

Tu... (stii?)

Tu te gandesti la mine acum?
Tu stii ca eu ma gandesc la tine acum? Poti oare sa simti?
Ma intreb tu cat de des te gandesti la mine, de cate ori pe zi reusesc sa-ti invadez gandurile? O data, macar? ...
Acum, acum cand parca stai in fata mea, dar nu-mi rostesti nici o vorba, acum tu te gandesti la mine cum ma gandesc eu la tine?
Dimineata cand te trezesti tu, ce-ti trece prin minte? Sunt eu,cumva?
Poti bea si o singura picatura de apa fara sa te gandesti la mine?
Poti?
Eu nu pot...
Eu nu pot si tu stii asta...
Daca nu ai sti, ai vorbi cu mine acum...
Dar daca stii, de ce fugi? Sunt eu? Sunt eu de vina?
Sau esti tu? Ti-e frica? De cine? De mine? De ce?
Ah, da, poate pentru ca stii...
Prea bizar pentru mine.
Pe mine necunoscutul ma inspaimanta si ma indeparteaza, pe tine exact opusul. Asa cica sunt oamenii, diferiti.
Oare de aia ne facem sa suferim reciproc? Ca suntem diferiti? Dar opusurile se atrageau odata, mai stii? Oricum, stii si tu ca nu sutem diferiti, de aia nu inteleg...
Sau pentru ca spunem prea multe?
Dar daca nu spunem, inotam in mister periculos si inselator, asa ti-ar fi placut mai mult? Pacat oricum, e prea tarziu.
Mie cred ca mi-ar fi placut mai mult, insa n-am stiut niciodata sa joc roluri, altele decat pe ale mele. Si atunci stiu sa le joc cu pasiune si cu sinceritate... Tu ce rol joci? Al cui? E al tau? Atunci minti. Asa sa stii...
Mai tii minte cand te durea capul ce mi-ai spus cand ti-am intins o aspirina? Daca ai mai sti, ai vorbi acum cu mine. Dar poate ai uitat.
Tu asa repede uiti? Eu de ce nu uit la fel de repede?
Habar nu ai ce bine mi-ar fi... ohooooo!
Mi-ar placea sa imi poti citi uneori gandurile. Asa le-ai intelege mai bine. Mai bine decat cand eu incercam sa ti le destainui... Ai intelege si nu ai mai fugi, iar imposibilul ti s-a parea atat de realizabil... Ti-ar fi mai bine, ai fi fericit. As fi fericita si eu...
Am fi fericiti...
Stii...? Tu stii asta...?
Poti sa simti...?
Incearca, te rog...

Astre...

Despre astre, horoscop, horoscop european sau chinezesc, previziuni...

De aproape un an incoace am inceput sa cred cu adevarat in ele..., sa ma ghidez oarecum dupa ele, sa simt ca nu sunt degeaba..., insa fara a cadea in caraghios.
M-am hotarat sa nu le ignor semnele caci am descoperit cu surprindere ca mai intai am trait senina momente magice si apoi, privind intamplator in urma si studiind astrele si predictiile lor, am constatat ca uau!, cata dreptate au avut...
In horoscopul chinezesc este inca anul meu, iar asta am simtit-o din plin pe tot parcursul lui. Horoscopul chinezesc pe care il am eu este mai simplu decat cel european in descrieri si cu toate astea este mai puternic, mai profund(daca stii sa citesti si printre randuri si sa suprapui totul pe propria-ti piele). Totul a fost mai limpede, mai frumos, vise s-au indeplinit, mici minuni s-au petrecut, previziuni s-au adeverit...
Pe de alta parte, in horoscopul european steaua mea abia anul asta va straluci mai tare. Anul trecut a fost pregatitor oarecum, insa 2008 este unul dintre cei mai buni ani pe care un capricorn ii poate avea. Iar asta deja o simt, asa ca promit sa ma bucur de tot ce-mi ofera anul asta. Se spune ca este anul schimbarilor (dar mai ales a schimbarilor in bine), anul rezolvarilor de nemultumiri din anii trecuti, anul demararii unor frumoase si incununate de succes proiecte de viitor, atat pe plan personal cat si profesional... Este un an inzestrat cu succes si armonie (si nu numai pentru zodia mea, cat este un an bun - impreuna cu anul sobolanuli ) pentru toate zodiile si pot spune ca e perfect adevarat. Deja simt...
.....................................................
Sa vi se implineasca toate visele si sa traiti zi de zi mici clipe de stralucitoare seninatate!

Words

I see your true colours... or I see you through colours... ??
So complicated!
Anyway, that's why I love you... :)

Marca (neinregistrata)

Intr-o lume in care totul tinde sa se internationalizeze si sa se globalizeze, simt oamenii nevoia tot mai acuta de a-si arata apartenenta la ceva? Simtim nevoia de a ne "marca" oarecum teritoriul si aria lui de intindere? Ne e frica sa stam singuri in bataia vantului?
Cand si unde si cat este asta un comportament potrivit si acceptabil si cand deraiaza devenind ceva agasant?
Ne e teama sa spunem "eu am auzit PUNCT" decat "discutam cu prietenul" sau, si mai enervantul, "vorbeam o data cu un tip, care lucreaza....blah blah...".
Sunt femeile mai predispuse la asta sau si barbatii in egala masura? Tine de educatie sau de gradul de "notorietate" sociala pe care fiecare il viseaza altfel?
Devii agasant daca mereu faci referire la cineva absent in momentul exprimarii unei opinii(personale) sau devii plictisitor daca te multumesti sa epxrimi pareri la persoana I singular fara "referinte"?
Inca ceva... oamenii fac asta constient sau involuntar? Daca e constient, ce castiga? Se simt mai bine aratandu-si ceea ce cred ei ca i-ar "cota" mai sus? Daca se intampla fara sa ne dam seama, de ce se petrece? Suntem noi, femeile, mai nesigure (sau poate mai "motzate") si vrem mereu sa aratam lumii ca exista un "noi", ca exista un "el", un "al meu"(detest expresia)...? What's all about?
...............................................................
In umila si singulara mea parere (si nu, nici "chiar vorbeam despre asta cu...", nici "mi-a zis al meu") cred ca e teribil de iritant sa asculti pe cineva care, la fiecare fraza cel putin o data, iti va aminti ca are prieten, ca vorbea cu un tip care e PR "nu-stiu-unde", ca stie pe cineva care..., ca i-a spus al ei "nu-stiu-ce", and sooooooo on!
Vreau sa spun... tu, TU(ca interlocutor direct al meu) nu ai un cap suficient de rotund pe umeri si o personalitate sanatos dezvoltata ca sa poti vorbi despre orice fara sa scoti steagul cu "recomandari"?!
Tot eu cred(si tot singura singurica, nu mi-a soptit nimeni) ca intre prieteni apropiati capata alta nuanta chestia asta si se topeste in ceva deloc enervant, ci in ceva aproape firesc, cata vreme limitele bunului simt raman intacte.
Insa de la amici inspre "mai rece"...daca persoane absente si irelevante pentru mesajul transmis in discurs sunt mai prezente decat emitatorul, incep sa cred ca e o problema.
Accept dorinta de a-ti declara (tacit sau nu chiar) apartenenta la o anumita sfera, la un anumit statut, intr-un anumit mediu... Uneori e atat de frumos sa spui ".....prietenul meu...." whatever, sau "cand am fost la Paris", dar daca sufoci partenerul de dialog, unicul ce va inregistra "pierderi" (de imagine si de credibilitate si de simpatie) vei fi tu... Tu, al carui prieten a zis si a carui coleg crede ca si a carui logodnic i se pare ca mai bine....Tu, chestia aia stearsa si fada din fata mea...Nici nu mai stiu, cum te chema??

No comment... (but ... how about regrets?!)

Nu stiam ca reactionez atat de urat la socuri emotionale puternice...
Dar am aflat...
Acum o saptamana suna telefonul.
O prietena. Imi spune ca are un bebelus.
Am amutit. M-am albit. Am inceput sa plang. Tremuram.
..........................................................
Ce-i interesant, socant si nepotrivit aici, va veti gandi probabil...
Pai... e o persoana care sta la 2 min de mine, o persoana care mi-e relativ apropiata, o persoana care 9 luni de zile nu a fost ascunsa in Sahara, ci chiar sub nasul meu...
O pesoana care nu a scos un "pis" despre toata chestia asta...
O persoana care sta cu parintii, care nici ei nu stiau nimic...
O persoana fara partener de viata...
O persoana care e cat un fir de iarba si nici macar un copil nu i-a modificat silueta...
Suficiente amanunte.
............................................................
Dupa o saptamana am depasit socul oarecum, am inceput sa accept ideea ca mogaldeata aia pe care azi am tinut-o in brate e a ei..., am depasit iritarea si indignarea ca ea, prietena mea, nu mi-a spus absolut nimic despre asta, ca a fost inconstienta, ca de frica a facut ce nu se face...
.............................................................
Acum,pornind de la tema data...stau si ma gandesc...
Cum sta treaba? Cum se face ca out of nowhere m-am trezit gandindu-ma la copii, la cum ii faci si cum ai grija daca nu vrei sa-i faci, la ce vise si planuri am eu pe subiectul dat, la ce naiba faci daca viata iti da un sut in fund numit "accident"?!, la ce inseamna cu adevarat "pacat", la ce si cum ne dorim de la viata si cand... Si ce putem face sa nu ne fure nimeni visul...
Fara sa vreau, poate dintr-o pornire empatica, ajung sa ma pun in locul ei si, fara sa vreau, in mod sigur de frica, ma ia groaza...
Sunt inca foarte bulversata, sunt intre alegerea de a o judeca si cea de a o intelege...sau poate chiar sa o compatimesc...
..............................................................
Eu vad copilul ca rodul unei frumoase iubiri...Eu iubesc copiii si mi-i doresc intr-o zi, insa numai asa. Eu nu as dori un copil pentru satisfactie exclusiv personala. Sa fiu o mama singura... Niciodata!
Iubesc familia, cred in ea si mi-o doresc. Dar sa fie armonioasa, sa existe dragoste, atunci mi-as dori un copil. Un copil care sa aiba 2 parinti care se iubesc si care il iubesc...
Eu ma terifiez numai la ideea ipotetica ca un copil ar putea aparea in viata mea cand nu e vremea...si cu cine NU trebuie. Eu nu as putea avea un astfel de copil...
Eu nu pot concepe accidente si ideea asta ca ups, se poate intampla oricui, imi da niste fiori prea reci pe sirea spinarii de nu se poate...
Eu nu as putea iubi un "accident"...
Vorbesc de strict genul de accident unde nu exista cuplu, planuri de viitor, iubire, etc...
Egoista? Nu cred...
Responsabila?poate...
Idealista? Sigur...
.................................................................

- 2007-

Stiu, e 10 ianuarie, e deja 2008...
Am amanat "autopsia" anului ce tocmai a trecut special ca sa nu cumva sa trag concluzii pripite care ar mai fi avut timp sa se schimbe pana la finele anului si sa-mi rastoarne balanta...
Si, la fel, nu am vrut sa-mi propun rezolutii pentru 2008 fara sa le am clare in minte...
Fireste, conteaza numai pentru mine,
dar e blogul meu so I can cry if I want to... :-)))
...................................................

Asadar, sa privesc putin peste umar, in urma si sa culeg in tihna roadele lui 2007...

2007.... ce vremuri, ce amintiri, ce trairi, ce realizari...
2007 a fost, si spun asta fara sa stau pe ganduri, cel mai bun an din viata mea! De pana acum, evident!
...................................................

2007 a fost:
Anul in care mi-am demonstrat mie ca pot...
Anul in care am demonstrat si celorlalti ca pot...
Anul in care mi-am invins multe dintre temerile ce se agatzau ca scaiul de mine...
Anul in care m-am redescoperit...
Anul in care am descoperit o noua filozofie de viata, pe care o iubesc!!
Anul in care am sperat si am visat mai mult ca niciodata...
Anul in care visele mele s-au transformat in frumoasa realitate mai frumos ca niciodata...
Anul in care desi nu tot ce mi-am dorit s-a implinit pana la capat, tot nu privesc cu resentiment in urma...ci senin...pentru ca s-a petrecut!
Anul in care "multumesc" si "mi-e dor" au fost cele mai des rostite vorbe...
Anul in care am fost mai indragostita ca niciodata...
Anul in care l-am inventat pe Piticul Roz...
Anul in care am primit cele mai frumoase incurajari...
Anul in care am cunoscut oameni frumosi...
Anul in care am plans de fericire...
Anul in care mi-am luat licenta cu felicitari...
Anul in care am fost mai recunoscatoare ca niciodata ca viata mi-a oferit prieteni buni care imi sunt alaturi mereu...
Anul in care my best friend mi-a vorbit mai induiosator si mai minunat ca niciodata despre...mine!
Anul in care am inteles ca merit, pot, vreau sunt cuvinte pe care le pot rosti mai des...
Anul in care am ramas senina si cu zambetul pe buze cand am fost acuzata pe nedrept...
Anul in care 2 destinatii de vacanta ratate, Praga si Viena, nu au reusit sa-mi dezechilibreze optimismul si calmul(decat pe moment,dar a fost scurt)...
Anul in care am facut mai mult sport ca niciodata si a fost atat de bine!
Anul in care in doar 3 zile Bruxelles-ul m-a cucerit intr-atat incat as fi ramas acolo daca as fi putut...
Anul in care am descoperit ca masajul e o cale spre un spirit liber si un tonus excelent!
Anul in care o persoana foarte draga si apropiata a trecut cu bine de un "prag" periculos, iar acum e bine...
Anul in care, desi tardiv si inutil, am aflat ca my ex regreta si acum ca m-a facut sa sufar si ca s-a despartit de mine (but who cares NOW?!)...
Anul in care am inteles ca... exista.
Anul in care oameni dragi s-au reintors aproape...
Anul in care am scris mai mult ca niciodata!
Anul in care am inteles si am invatat atat de multe lucruri noi si bune...
Anul in care am suferit mai mult ca niciodata pentru el, anul in care de dor si de tristete vedeam in gol...
Anul in care m-as fi tavalit pe jos ca sa nu mai plang de dor...
Anul in care cel ce mi-a daruit cele mai sublime clipe de tandrete, mi-a cauzat si cele mai triste lacrimi...
Anul in care, desi petrecute cele de mai sus, raman atat de fericita si de implinita ca am iubit fara limita, ca am sperat si visat fara frontiera, ca el, the man of my dreams a aparut, asa cum niciodata nu credeam ca se va intampla... Ca am simtit ceva ce nu o sa mai simt pentru nimeni la fel... Anul in care mi s-a prevestit ca-mi voi intalni dragostea vietii mele... si asa simt ca a fost!
Nu-mi pasa ce crede lumea, dar in schimb ii doresc oricarui sa simta putin din ce am simtit eu... caci atunci va intelege.
Si ca, asa cum minunea s-a intamplat o data, se poate intampla din nou... Pentru ca pur si simplu imi doresc si voi face tot ce-mi sta in putinta sa imi implinesc visul... Si pentru ca merit!
Anul 2007 este anul in care am inteles ca amintirile divine si atat de dragi iti raman pururea in suflet si nimeni nu ti le poate fura...
Anul in care mi s-a dovedit ca, daca crezi cu adevarat, se intampla!
Anul 2007 este primul an minunat din urmatorii ani si mai frumosi ce vor sa vina...
...................................................

Semn sau bizarerie ?!

Ieri, putin dupa pranz...
Plec grabita de acasa.
La intrare o vecina, unica vecina normalo-simpatica.
Schimbam vreo 5 min bla-bla-uri politicoase si ii spun ca trebuie sa plec, intarzii...
Bizar caci nu-mi amintesc cu acuratete ultimile propozitii, insa in final imi zice:
"Atat doar, sa nu te indragostesti de cine nu trebuie...".

Now... WHAT IS THAT SUPPOSED TO MEAN?!?!

Am ramas muta; ieri toata ziua m-a bantuit fraza respectiva...

Dezamagiri...

Atentie!!! Post ce depaseste limita decenta de intindere!
Se apropie Craciunul, sunt si mai darnica cu vorbele... :)))

Sunt momente in viata cand esti dezamagit. Sunt momente in viata cand dezamagirea vine din partea prietenilor... Si sunt multe momentele in care rezisti cu stoicism dezamagirii, inima nu ti-e facuta chiar bucati, merge carpita atat cat sa nu se observe... Asta pana intr-un punct cand paharul dedicat dezamagirilor usoare, care nu te otravesc defnitiv, se umple si incet-incet incepe sa se revarse...
Si atunci...nu-i bine, nu-i placut, nu-i simplu.
Oameni suntem cu totii si gresim. Fiecare are zile proaste, momente de "no love, no glory", insa sunt fapte care au nefericita propietate de a fi "declansatoare" si atunci nu stiu cum se face ca si micile clipe, cand resepctiva persoana te-a mai sifonat, devin pe nepusa masa uriase si nu mai pot fi trecute cu vederea. Si, mai rau, (cel putin in cazul perceptiilor mele) devin ca un bulgare de zapada care tot creste si tot creste, hranindu-si energia distrugatoare din vechi evenimente netrecute la catastiful principal si dosite prin ungherele sufletului in speranta ca daca totul va merge bine pe viitor, ele vor disparea de tot si nimeni nu-si va mai aduce aminte de ele...
Nimeni...in afara de mine!
Nu stiu daca e bine sau nu, dar eu nu pot uita(de tot) lucrurile ce mi se intampla. Pot sa iert si inca cu inima foarte deschisa, sa fiu sincera in dorinta mea de a uita si a ierta. Si merge "jucaria" pana cand bateriile bunei purtari, a prieteniei sincere si altruiste, se termina. Si atunci incep sa-mi amintesc...
Dintr-o data mi se revarsa peste cap, ca un container plin cu reziduri(de suflet), tot ce m-a deranjat de-a lungul anilor(de asa numita "prietenie"), tot ce am trecut cu vederea, am uitat sau am iertat...
Mici si, poate, nu foarte insemnate, dar puse cap la cap, pe mai sus precizatul model al bulgarelui, capata proportii maricele, proportii ce transforma cercul frumos si perfect al prieteniei in ceva colturos, zgrumturos, greoi...
Stau si ma intreb uneori daca nu sunt eu prea idealista, prea perfectionista, poate prea atenta la detalii...
Insa apoi imi amintesc ca eu asa sunt si-mi si place pe deasupra. Ador sa fiu atenta la detalii... Viata se construieste din detalii... nu le poti ignora la nesfarsit. Sunt pretentioasa si perfectionista caci, de vreme ce eu intr-o prietenie imi pun sufletul pe tava si ofer incredere si credit, doresc sa fiu tratata cu respect egal, iar cata vreme eu am tmp sa-mi analizez comportamentul fata de ceilalti, am timp si curaj sa spun un "im cer scuze" sau un "iarta-ma" atunci cand am fost nechibzuito-neatenta-neprietenoasa-nesabuita, atunci am pretentia si de la celalalt(pion in prietenia noastra) sa aiba timp...
Nu o data mi-am dat seama ca in relatii (de la prietenii frumoase si mai sus, pe scara relatiilor...) tind sa ofer mai mult decat primesc si asta total dezinteresat. De mica ma atentiona mama ca oricat de nobila este atitudinea mea, tot eu voi fi cea care va suferi caci asa e lumea, de multe ori meschina si rea... Si, evident, nu o data a avut si dreptate.
Insa eu ma incapatanez sa ma port la fel chiar daca riscul de dezamagire este mare. Eu asa stiu sa traiesc, la intensitate mare, prieteniile si iubirile. Sunt increzatoare ca intr-o zi voi intalni persoana care imi va acorda cel putin la fel de multa afectiune si atentie(si consideratie si credit si dovezi de prietenie) pe cat ii ofer si eu.
Nu, nu vreau sa fiu nemultumita acum. Fraza de mai sus era mai mult legata de dragoste-iubire unde, pana acum, am primit mai multe "suturi" decat "imbratisari", cu toate ca, fie si asa, ii multumesc Cerului zi de zi de mii de ori pentru ACELE putin momente in care viata si EL m-au tratat ca pe unica printesa din regat. Uneori poti pune in balanta un numar egal de clipe la cantarit sau chiar inegal(tristetile fiind mai multe cantitativ), insa balanta sa se incline in partea trairilor frumoase si delicios de minunate, desi ele fiind minoritare in balanta sufletului meu... Si asta pe motiv ca, atata vreme cat incercarile grele si tristetile nu te-au doborat, se poate ca putinele momente de intensa fericire si delir al simturilor si al inimii sa atarne mai greu, sa fie mai importante si mai luminoase-stralucitoare decat celelalte...
Well, da, am batut putin campii poate din dorinta de a-mi reaminti mie(si, cine stie, si altora care uitasera) ca e minunat sa nu uiti sa fii recunoscator si fericit pentru darurile de suflet primite de la viata...
Revenind la dilema-problema cu prietenii ce te dezamagesc si la dezamagirile care, dupa o perioada de eroziune mocnita, zgarie irecuperabil matasea inimii...
In ciuda faptului ca recent am primit o asemenea "zgarietura"(zgarietura care, evident, a dezgropat si alte tentative de "vatamare" mai demulticel... inca din anii de scoala cand mi-am dat seama ca eram mintita - prietenul de care imi povestea se topea instantaneu in momentul in care, fata in fata, constatam ca ups, nu exista sau sfidata sau "aburita"; inca de cand mi-am dat seama ca gloata de prieteni de la "tara", semnificativ mai putin interesata si mai putin inzestrata cu "prieteni calda si psoaspata" si cu mai putine de oferit dezinteresat, era mai apreciata decat mine, fraiera de la oras; inca de cand a murit bunicu' si nu a fost in stare sa exprime o sincera parere de rau ci doar o tristete mimata de durata unei milisecunde, scaldata apoi in obisnuita nepasare; si, nu atat de demult, inca de anul asta cand am mai realizat o data, daca mai era nevoie, ca pare-mi-se nu avem nimic in comun(trist si enervant, dar cred ca sunt persoane care-mi citesc blogul si care stiu mai multe despre mine,referitor la trairi-iubiri-vise, decat stie ea, cea care se bucura de statutul de "prietena" - nici macar acel nobil sentiment de prietenie ce credeam ca ne leaga inca de cand jucam elastic prin fata blocului -; nu avem ce discuta - in afara de banalitati si in afara de constatarea ignorantei lumii in care pluteste -; nu ne cunoastem aproape deloc pe "dinauntru", desi eu am facut stradanii mari - ; exemplele ar putea continua la nesfarsit, insa nu mai am chef. Picatura ce a umplut paharul a fost nefericita zi in care nu am ajuns la Viena - si asta nu din vina mea - iar din partea "cealalalta" am primit doar aceeasi nepasare-ignoranta-zeflemitoare, desi, fra incercarea de a ma victimiza, de altfel am depasit momentul, acum fac doar evaluarea, puteam fi noi in accidentul ce mi-a sugrumat accesul la aeroport... No - more - comments!), am primit si multe dovezi de prietenie egal impartasita si frumos ambalata...
Si asta, spre minunarea mea, de la oameni de la care nu speram asa ceva...
Asadar, ca sa inchei lunga pledoarie pentru prietenii sanatoase(si deci pentru exterminarea prieteniilor otravitoare si nocive; caci, nu-i asa?!, in dragoste oricum nu scapam de urcusuri si coborasuri, de rani si zgarieturi, macar prieteniile sa ne fie senine si curate...), pot spune ca :
1 - Sunt decisa sa-mi fac ordine in relatiile de amicitie-prietenie si sa pastrez doar ce-mi face bine si ma imbogateste sufleteste.
2 - Sunt dispusa sa iert si sa trec cu vederea chiar si daca persoana respectiva a intrat cu escavatorul la mine in suflet, atata vreme cat voi primi din partea celalalta minime dovezi de respect, consideratie si prietenie...
3 - Sunt foarte fericita si pururi recunscatoare ca, printre tot felul de buruieni (unele care au crescut frumos si nu s-au transformat in plante carnivore au ramas in gradina si se bucura si azi de atentie si respect; nu fac discriminari in proveninenta ci in comportamentul de pe parcurs), viata mi-a dat putine, dar splendide, prietenii ce ma veselesc mereu, prieteni ce stiu fara doar si poate ca-mi vor fi alaturi mereu, dezinteresat..., prieteni ce gandesc despre mine la fel cum gandesc si eu despre ei...
Si atunci cand starea de echilibru domneste, armonia se asterne si totul pare luminos si incantator...

Prizoniera...

Asa ma simt...
Prizoniera in propria-mi viata. Exista ceva mai patetic si mai trist de atat?!
Ma simt ca un personaj intr-o poveste, dar al carui loc nu este acolo.
Vreau sa evadez, sa rup peretii de carton ai povestii ce ma tine prizoniera si sa-mi recapat viata, libertatea, linistea, surasul, optimismul molipsitor...
De cateva luni parca am intrat din greseala la un film 3D. La inceput era frumos, era visul meu de o viata pus atent in scena, eram in al noulea cer..., insa apoi... Apoi ceva s-a defectat, totul s-a intunecat, basmul meu s-a transformat in vis urat. Un vis urat din care nu reusesc sa ies si pe care nu reusesc sa-l convertesc cu nici un chip in ceva frumos si senin cum era la inceput...
Totul este atat de obositor.
Milioane de ganduri ma invadeaza zilnic, clipa de clipa, cer atentie, ma seaca de puteri si de energie, ma incarca negativ...
E un cerc al naibii de vicios in care am intrat, iar ca sa ies am nevoie exact de energia ce imi este "ilicit" sustrasa de personajul secundar din film...
[Stiti, ca in basmul cu Craiasa Zapeziii care il rapseste pe baietel si il vrajeste, facandu-i inima de gheata... iar el nu o mai recunoaste pe fetita, desi la inceput erau prieteni si se tineau de mana in padure.... (basm adaptat, leave me alone!!!! :-)))) ]
Un film fara happy end, film in care sunt partasa fara voie...Eu cumparasem bilete in primul rand la o poveste romantica, actuala, minunat de perfecta, dar se pare ca m-au mintit la casa de bilete... Mi-au dat bilete la alt film...
In cutia de carton a filmului ce se deruleaza sub ochii mei neputinciosi sunt doar 2 actori, insa pe margine sunt multi, prea multi privitori "binevoitori"...
Se uita mirati, de sus, la scurt metrajul meu, ca la un glob de cristal cu zapada, cu 2 papusi inauntru pe care le misti odata cu zgaltairea globului si pe care le poti elibera prin simpla spargere a globului...
Ei nu inteleg nimic, de acolo din lumea lor, straina si rece..., totul pare simplu, peace of small cake... Pentru ca nu este povestea lor.
Si nefiind ei actori in rolurile principale, capacitatea de empatie e redusa la cota-politicoasa-de avarie, atat de iritant si de nedrept pentru cei prinsi in mrejele unei povesti deturnate de spirite malefice, ganduri obsesive, coordonate gresit desenate, de la finalul sau perfect si inaltator, gingas si simplu, ca un zambet de copil...
De copil indragostit!