O fobie, două fobii, trei ...

Ce poate fi mai rau decat sa urci 7 etaje pe jos?
Sa le urci de doua ori. :))
Ca si cum ai urca 14 etaje, adica.
Mda, asa mi-am inceput eu glorios ziua de azi.
Am fost la o prietena care sta la etajul 7. Intotdeauna urc pe jos, indiferent de cate etaje am in intampinare. Pentru ca nu (prea) pun piciorul in lift.
Cel putin singura, in nici un caz.
Si cum coboram eu de la ea foarte zglobiu, cand am dat nas in nas cu soarele izbitor de afara, diva din mine a realizat ca si-a uitat ochelarii pe masa. Sus.
La etajul 7.
Am zabovit 1 minut, timp in care ma gandeam ca pot, in fapt, sa ma lipsesc de ei.
Si oricum mai am 2 perechi acasa.
Dar apoi am facut cale intoarsa si am refacut traseul.
Un tratament tonic pentru picioare, dis de dimineata.
Ce iti poti dori mai mult?
Femeia de servici de pe scara, care vopsea balustrada, imbatandu-ma totodata cu miros de diluant, cred ca a ramas socata, vazandu-ma de atatea ori in sus si in jos, pe scari. Eram o specie rara, bag seama.
Mai ales ca liftul functiona cu siguranta, am vazut pe cineva iesind din el chiar la etajul 6 unde vopsea si doamna...


M-am folosit de introducerea asta, dar si de timpul petrecut pe scari, ca sa fac un nou recensamant al fobiilor mele.
Cel mai probabil, in capul listei ar sta frica de frica. Dar chestiunea asta suna deja prea psihanalitic pentru a fi explorata pe aceeasi pagina cu tarta cu mere, asa incat o lasam frumusel pe marginea discutiei. :D
Asa ca locul fruntas e luat de claustrofobie.
Ma indoiesc serios ca exista oameni care sa nu sufere de asa ceva, deci nu ma problematizez cu asta. Cu liftul, insa, am o relatie si mai speciala, care ma intreb daca poarta numele de frica de spatiu inchis sau mai e si altceva la mijloc. Pentru ca in lifturi de sticla sau in lifturile hotelurilor ma incumet sa urc chiar si singura, cu minime strangeri de inima. Insa in piesele de muzeu din majoritatea blocurilor de dinainte de 89 ma apuca o panica monumentala daca trebuie sa intru, chiar si insotita. The horror, adica!


Apoi, sigur la concurenta cu frica de lift, sta groaza de insecte.
Cum ii zice stiintific? Am uitat.
Si totul e direct proportional cu dimensiunile si viteza de deplasare a dracoveniilor.
Na, am spus-o. Copilaros sau nu, nici ca-mi mai pasa. Cata vreme sunt departe de orice vietate sarboasa (libelule included, ca am auzit si voci care spuneau "vai, dar libelulele sunt asaaa dragute"... yeah, sure...NOT!), totul e sub control.
Pot sa tolerez furnicile, care nu mi se par scarboase, cata vreme nu trebuie sa dormim si sa mancam in acelasi perimetru patrat, deci sa nu traim impreuna.
Uneori ma intreb cum de am ajuns la sentimente de genul asta cand, atunci cand eram mica, imi placeau paianjenii (minte bolnava de copil, duh!) ...
Singurul lucru dragut legat de frica asta este ca barbatii, in general, nu au o problema cu insectele (iar daca au, am si eu o problema cu ei!), asadar, cum bine a zis un prieten, creste numarul situatiilor cand un barbat devine erou in ochii femeilor, pentru simplul fapt ca indeparteaza cu naturalete si calm vietatile dubioase. :P
Aici as fi incheiat lista acum cativa ani.
In ultimul timp, insa, am reusit sa mai dezvolt o frica.
De inaltime. Si totul se inrautateste cand, prvind de sus, imaginatia mea pune in scena posibilitatea de a cadea de acolo.
Si atunci, frica mea e de inaltime sau e frica de a cadea?
De fapt, frica goala, de inaltime, fara spaima de a cadea, nu ar putea exista, rational vorbind. Ar fi placere pura.
Dar parca mai stie cineva...
~
Daca as scotoci mai riguros prin ungherele mintii, as mai descoperi si alte fobii, dar sa numar fie si numai 3 e suficient. Ar fi surprinzator sa constatam cate dintre fricile noastre cotidiene, pe care fie le ignoram, fie le pitim bine in dosul gandirii noastre, ar putea purta denumiri savante finalizate in "...-fobie".
Totusi, nu pot sa nu ma intreb cum se face ca, odata cu varsta si cu preuspusa, macar, maturizare, in loc sa ne eliberam de frici, facem ce facem si devenim "colectionari" in schimb...

Tartă cu bretele :))

I knoooow, iar nu am titlu.
De fapt, de data asta nu (prea) am nici text.
Progresez.
Poate ajung sa pun numai poze intr-o zi.
~
Imi place mult filmul asta, mult mult, dar si mai mult imi place fix inceputul.
Dupa 15 vizionari numai asta seara, am renuntat sa mai numar, dar l-as mai vedea o data, de doua ori...
E un clip care face cat o mie de cuvinte.

Arghhhh
Nici nu stiu de ce insist sa scriu ceea ce as vrea sa scriu.
Mereu am crezut ca locul asta ma ajuta sa-mi asez gandurile in ordine si sa le privesc din exterior, poate asa invat cate ceva sau ma inteleg mai bine. Sau ma inteleg altii. Sau comunic mai exemplar. Sau ii inspir pe altii. Sau pur si simplu povestesc cate ceva. Sau...
Dar acum nici nu imi gasesc cuvintele, insa nici nu dau semne ca renunt.
Pffff, istovitor.
Imi plac mult visele, mai ales cele ce se intampla cu ochii deschisi sau cele frumoase care ma fac sa-mi doresc sa nu ma trezesc prea repede...
Aseara, insa, a fost mult mai ciudat.
Spre dimineata, de fapt. Ca pe la 5 am fost trezita de sirena unei ambulante care se pierduse pe strada mea si care nu a ales varianta discreta si a tinut sa trezeasca tot cartierul. Si nu, nu e placut sa tresari in zgomot de sirena.
Anyway, am avut ocazia sa vad ce frumos arata cerul la ora aia. Era aproape zi, momentul ala divin al inceputul de zi, atat de special, dar atat de rar prins cu ochii deschisi.
Apoi am adormit la loc, destul de adanc. M-am trezit buimaca si cu o imensa durere de cap undeva dupa ora 11. Parca dormisem jumatate de zi si asta cu capul in jos...
Inainte sa cobor din pat, mi-am amintit. Visul. Oh, Doamne, cum pot fi unele vise asa un melange greu de deslusit intre poveste si cosmar?
Si de ce am visat asa ceva? Atat de real si de credibil pentru momentul difuz al diminetii, dar atat de dureros in toate clipele urmatoare. Vroiam sa mai inchid ochii putin, sa continue visul si derularea povestii, caci am mai facut din astea, dar deja lumina diminetii imi scrijelea fata si pe masura ce treceau minutele, pierdeam si detaliile din vis, pastrand doar rama si reperele importante. Si personajele.
Noi doi. Si in rest, liniste si lumina.


A trecut dmineata, nu si durerea de cap. Nici cu vocea televizorului nu am putut sa-mi distrag atentia, nu a fost o zi prea fericita, dimpotriva, trista si plina doldora de clisee enervante pana la exasperare pe buzele tuturor.
Am sperat ca banda de alergare imi va aerisi mintea si-mi va fura amintirea visului...
Pentru ca nimic nu a parut sa ma ajute azi, nu am mai avut ce sa fac decat sa ma gandesc, din nou, de ce... De ce lucrurile iau uneori asa o turnura...
Mi-am dat seama cate lucruri am uitat in ultimii 2-3 ani. Incredibil. Poate imbucurator, totusi, caci constientizand asta, poate incep sa mi le reamintesc. Si totusi... oh, din punctul asta de vedere, clar nu am avut nici un progres. Doar stagnare si chiar regres. Si ce pacat, cred ca singura mi-am trasat parcursul asta, doar ca nu stiu de ce.
Vreau sa incep sa-mi amintesc lucruri, sa le simt din nou in preajma, prezente in viata mea. Sa nu ma mai simt mai degraba chinuita de asa vise, din cauza departarii realizarii lor...
Obisnuiam sa cred ca visele ni le faurim noi si le traim asa cum ne dorim. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine si cu fabrica de vise, dar e momentul sa revina in prezent si in stare de functionare.

De sărbătoarea dovlecilor luminoși...

Hello-ween! :)
Cum ati petrecut de sarbatoarea dovlecilor? :)
Noi, aici, cu mere. :))


Tarte Tatin, un delir total al papilelor gustative si, de acum,
tarta mea preferata!!



Reteta, normal, de la Mazi.

Experimentez de ceva vreme activitatea culinara ca terapie.
De relaxare. Si ca pe o fabrica de bucurii. Pentru altii, cei care gusta si se bucura de preparatele mele.
~
Va prezint mai intai efectele "terapiei" din acest weekend, de care lumea s-a aratat foaaaarte incantata. :)
Pizza (blatul mi-a placut si mie f mult, finally), Linguine con carne (intotdeauna o denumire italiana e mai profi, dar carnea tocata tot nu reuseste sa ma cucereasca), scones (niste turtite de care am aflat de la Mazi, bune calde, la mic dejun, eventual cu unt si gem), american pancakes (cu sos de miere sau sirop din dulceata de mure) si cheesecake cu mere.


Ma relaxez cand intru in "templul" mirodeniilor, al fainii asezate pe blat, in mijlocul careia incepe sa se nasca pizza, ma incanta aromele si caldura ce vine din cuptor, impreuna cu promisiuna ca va iesi ceva delicios de acolo.
(Si cu certitudinea ca urmeaza un munte de vase de spalat. :))) Da, eu gatesc ca-n filme, cu aproape toate recipientele din dotare :))
Nu mi-a placut niciodata sa gatesc (numai) pentru mine. Adica, o salata, niste paste, un snack, ok, dar nu ma desfasor in bucatarie numai pentru mine. Dar pentru prieteni, pentru cineva drag, in semn de recunostinta sau in vederea unui cadou(culinar), oh, atunci e o placere! Dar si atunci, adopt sloganul "keep it simple!", nu ma pasioneaza macarurile grele si complicat de realizat. Nu ca as sti, oricum, sa le fac. :D
Am sesizat in ultima vreme o tendinta de recucerire a bucatariilor proprii. Sa te intalnesti cu prietenii in weekend si sa gatesti pentru ei sau sa gatiti impreuna, sa pregatesti ceva iubitului / iubitei sau sa faci un cadou dulce unui om drag a (re)devenit o bucurie. Si oricand o abordare simpla, sanatoasa si proaspata, dar si cu note de placere, a alimentatiei este binevenita si recomandata, mai ales in vremurile astea in care omul ajunge sa manance plasticuri si sinteticale chimizate si chiar sa spuna ca sunt gustoase si sanatoase...


Nu stiu daca ar mai ramane o "terapie" si o bucurie gatitul, daca as fi nevoita sa gatesc zilnic sau mai ales "macaruri serioase", chestie la care nu am de gand sa ma "abonez" vreodata, dar o data la cateva saptamani ramane o distractie placuta!

Simteam ca sunt ultimul om de pe planeta care nu se uita la Gossip Girl (stiu, sunt intr-o grava eroare, lasati-ma, totusi, sa ma folosesc de scuza asta, ok? :P), asadar m-am pus pe treaba.
Dependenta vine usor, dupa nici 5 episoade.
Dar nu despre asta vroiam sa scriu.
Ci despre faptul ca, odata ce am inceput sa ma uit la serial, capul meu a inceput sa-si puna intrebari. Neinspirate momente pentru ganduri, serios, eu urmaream un film, dar capul refuza, cred, sa se concentreze la asa ceva si atunci trebuie sa lucram in paralel.
Fair enough, as zice. Iaca asa am si material pentru blog. :)
Ma gandeam, deci, la alegeri.
La toata gama de alegeri pe care le facem in viata. De la cele mai serioase, pana la ce oja port azi si daca port...(intodeauna o dilema in cazul meu) pana la ce fac cu viitorul meu si in ce fel, ce oameni aleg sa iubesc si sa le ofer prietenia, in cine ma incred si de cine ma distantez, etc.


La o analiza mai atenta, nu alegerile sunt marea problema.
Mai ales in cazul impulsivilor, ceea ce nu e cazul meu, eu sunt fix in cealalta parte a "esicherului", in cazul lor e "nimic mai simplu" o alegere.
Problema vine odata cu consecintele alegerilor. Care niciodata nu intarzie sa apara. Fie ele bune sau rele.
Merg pe principiul "no regrets", cred ca lucrurile se intampla si s-au intamplat cu cate un scop, uneori in favoarea mea, chiar daca nu pareau.
Dar momentan sunt putin incurcata. Ma intreb pe de-o parte ok, ce a fost a fost, dar daca, sa presupunem, as fi ales altfel in atatea cazuri, ce ar fi fost?
Basme pt copii, desigur. Dar uneori ma intreb.


Se spune sa nu traiesti in trecut, dar eu cred si ca daca nu iti intelegi trecutul, vai de viitor. De prezent prea putin se vorbeste, ni se arunca cate un "traieste clipa" si cam asta e prezentul. Si oricum, la ce vremuri traim, putin sa nu fii atent si prezentul se transforma un, doi, ba in trecut, ba in viitor.

PS- scuze daca nu ati inteles mare lucru.
Eu nu prea eram atenta, ma uitam la film. :P

Imi place mult de tot combinatia de grai frantuzesc cu ritmuri orientale.
Imi da o stare speciala melodia asta si pentru asta o ador!!
Pe asa o melodie iti vine chiar sa te (re)indragostesti... :)
Voi ce ziceti, ce stare va transmite melodia?

Scurte, pe final de weekend...

- Nimic... Mmm, nu. Putine lucruri se compara cu un weekend petrecut cu prietenii. In momentele alea, speciale, simple, imprimate cu o bucurie atat de pura, dar atat de greu de descris si de descompus in niste banale cuvinte, cred ca s-a inventat parte importanta din esenta fericirii.

- In Romania nu exista terapie prin shopping, sa va iasa din cap, fiindca la noi shoppingul e utilizat doar ca mijloc de exterminare psihica in masa.
Daca aveti indoieli, faceti o vizita la Baneasa intr-o duminica sau, si mai bine, intr-o sambata seara.

- O subtitrare monumental de proasta, isterissima pe alocuri si, in general, extrem de comica poate prezenta mult mai mult interes decat comedia romantica in sine si, in mod cert, mult mai greu de uitat. :))

- Mai demult consideram deplasata ideea ca, intr-o zi, ai putea sa ajungi sa te cenzurezi pe propriul blog, numai pentru ca s-ar putea sa deranjezi / ranesti pe cineva (apropiat) cu ceea ce scrii sau s-ar putea sa te expui prea tare prin ceea ce ai vrea sa scrii. Mda...


- Ciocolata de casa este, totusi, incredibil de buna. :)
Savoarea ei se descopera cu aceeasi viteza cu care incepi deja sa simti arsurile de stomac, insaaaaaaa astea sunt doar detalii.

- Imi retrag toate cuvintele rostite (si, mai ales, gandite) despre PlayStation.
Ok, nu inseamna ca am sa devin un mare fan si nici ca mi-as dori in viitor asa ceva, DAR... poate fi f funny, intr-adevar. Ziceti si voi - aici.

- Printre cele mai pregnante miresme de toamna, care au puterea de a te trimite inapoi in timp, in anii de copilarie si de scoala, ravasindu-ti memoria si gadiland o melancolie specifica, se numara mirosul de frunze arse, care inca te mai iscodeste de prin curtile oamenilor, chiar si in oras.

De unde vin si unde se duc furiile (1)

Parafrazandu-l pe Michael Douglas in Wall Street, daca razbunarile se servesc la rece (ca poate nici nu mai simti nevoia de revansa, odata ce te-ai calmat :)) ), atunci despre furii se scrie la cald.
~
Furiile, de altfel, capata viata numai intr-un spectru fierbinte.
~
O iau usor si treptat.
DEX-ul zice :
FÚRIE, furii, s. f. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine; mânie nestăpânită; violentă.
~
Foarte adevarat. Ce nu (ne) explica niciodata nimeni e de unde vin furiile, cum se nasc ele si cum ajung sa ne fie companioni de viata.
A trecut ceva vreme de cand am imbratisat o teorie privind furiile, teorie pe care am invatat-o si eu de la altii si in care cred.
Si pe care simt nevoia sa o scriu si aici. Pentru ca, poate, asa o sa mai fac un pas de la invatare la aplicare.
~
Furiile, desi apar sporadic, exista cam in fiecare dintre noi.
Putini sunt cei care au atins un nivel atat de inalt de "zenificare" incat sa fie imuni la stimulii patimasi.
~
Furia, o funie ce sugruma rationamentul, oricate haine imbraca si indiferent cui i se adreseaza, dar si oricine ar provoca-o, in radacina sa, este una singura. Si, spune explicatia invata de mine, ea provine de la parinti.
Simplist am spune "parintii sunt de vina" (nu asta se spune, oricum, in atatea cazuri de personalitati, caractere, comportamente, atitudini defectuoase?), dar nu e asa. Nu in totalitate.
Asa cum furiosul nu rationeaza in momentul orb al nervilor, nici criminalul in momentul orb al crimei (ma refer strict la aspectul ca, atunci cand cineva e nervos, poate fi foarte coerent in ce spune, in cum se cearta sau isi argumenteaza pozitia, poate sa aiba toata dreptatea din lume sau sa creada ca o detine, dar numai sa stea sa analizeze de unde vine furia nu o sa faca fix in momentul in care e ocupat cu cearta), asa si orice meteahna transmisa de (la) parinti si transformata apoi in furie - printr-un proces natural de razvratire, nu s-a facut in mod voit constient negativ.
~
Ca in cele mai multe procese ce tin de psihic, solutia sta in constientizarea cauzelor ce genereaza reactii.
Cotrobaitul in sacul copilariei, lucid si cu rabdare, ofera multe satisfactii, limpezeste ape, vindeca rani, armonizeaza.
Asta intr-un long story short.

De unde vin si unde se duc furiile (2)

Aseara m-am enervat foarte tare. Am strivit indemnul de a nu lua nimic personal si deci de a fi calma si indiferenta si am dat frau liber sentimentului de iritare.
Uneori mi-e greu sa-l stapanesc pe deplin, mai ales cand se aliaza cu nedreptatea, chiar si in cazul unor marunte dispute. Cand mi se pun in brate lucruri neadevarate, nezise sau nici macar gandite, cand in loc de o cerere de reconfirmare, primesc ceva aidoma unei sentinte sau cand se considera aluzorii spusele mele banale si patrate, orizontul se incetoseaza. Si o iau personal. Si exagerez. Pentru ca percep respectivul conflict ca pe o nedreptate la adresa mea.
Sigur, si despre perceptie sunt multe de zis, nimic in apararea mea, din pacate, dar despre asta alta data...
Si chiar daca i-am putea spune instinct de aparare (sau manifestare tipic feminina cu tenta isterica), in fond furia, acea radacina prezenta, preia controlul.
Si asa a fost si aseara. Am intrat in hora, incercand sa detensionez atmosfera, glumind, dar si clarificand presupunerile gresite, nu am facut decat sa ma aprind si mai tare.
Am observat ca nervii isi fac aparitia cel mai adesea intr-un dialog defectuos, cand comunicarea e sugrumata de presupuneri si frici, de frustrari plutinde si de nepotrivire, de lipsa undei comune.
~
O caracteristica importanta a furiilor este si veninul temporar.
Un om furios se transforma in momentele de rafuiala si, odata dezlantuit mecanismul, e capabil sa scuipe un venin neletal, dar tot venin, de care chiar si el se poate minuna. Nu pun la indoiala ca in momentele astea se pot grai adevaruri dureroase sau nespuse pe timp de pace, ci ca intelepciunea si o lipsa a furiei nu ar mai considera relevant comunicarea acelor aspecte. Pentru ca suntem diferiti, gandim si cantarim diferit, ne acceptam asa sau mergem mai departe.
~
Revenind la mine, cobaiul de azi, si gandindu-ma la reactia de aseara, zambesc, nu pentru ce am zis (chestii adevarate, dincolo de nervi, dar, totusi, nu un motiv suficient si valabil de mandrie), ci pentru ca nu mai port pica, odata ce furia s-a evaporat.
E mare lucru sa nu te mai simti incarcat de vibratii negative, care macina pe interior si otravesc sufletul pe termen lung, sapand fisuri nu intotdeauna usor de remediat.


Pare amuzant, insa e si interesant, cum furia e ca un ibric cu apa pe foc. Cata vreme e in clocot, nu te poti incumeta sa-l atingi, ba chiar si apa e mai tulbure, datorita bulbucilor si a aburului. La relativ scurt timp dupa ce nu mai e sub bataia focului, ibricul cu apa e rece si limpede. Ba chiar, daca ti-e sete, ai avea curajul sa si iei o gura din acea apa.
~
Furia e exact asa. Si totusi, pentru ca noi suntem oameni cu sange in vene si nu ibrice cu apa, ca sa evitam ca "apa sa dea in foc" in momentul zero al fierberii, adica al furiei, al certei, al conflictului, o solutie buna e sa te lepezi de o cantitate de furie pe loc, ca sa nu mai poti scuipa venin inspre partea adversa, de ex. sa iei o carte si sa o izbesti intr-un perete, sa turtesti un pet sau, cel mai simplu, sa numeri rar pana la 100.
Nu e nimic ironic sau comic, ci e dovedit ca astfel iti eliberezi din energia negativa. Fara pic de violenta, desigur. Nu divagam acum spre exceptii si brute si alte manifestari care au, probabil, in spate, tot revarsari de furie...
S-ar putea sa fii uimit de cat de usor se detensioneaza atmosfera.
~~~
Faptul ca am ajuns, am invatat, am reusit sa imi explic anumite stari, reactii, porniri, reprezinta pentru mine un progres.
Cu cat esti mai constient de ceea ce ti se intampla, cred eu, cu atat ai sanse sa rezolvi din probleme; si cu cat elimini din angoase, frustrari, frici si alte procese neconstientizate si executate din automatisme, cu atat sunt sansele mai mari sa traiesti mai fericit, mai senin si mai impacat.
Desigur, mi-ar placea sa pot spune ca am inscenat totul numai ca sa pot scrie aici despre furii, insa adevarul e ca da, m-am enervat, m-am suparat, m-am infuriat, am ripostat, m-am simtit atinsa de vorbe si de lipsa lor, am reactionat din nou, am spus, am catalogat, am picurat venin, apoi m-am intristat, apoi am obosit, m-am calmat si am adormit.
Dar... om sunt, perfect nu sunt. Si e minunat asa!

Despre oameni, vise si pasiuni...

Pentru inceput, un cantecel frumos.


ABBA-I HAVE A DREAM

Mi s-a facut dor de blogul meu roz.
Ma pregateam sa lansez la apa niste randuri-ganduri tomnatice (ceea ce o sa si fac, nicio grija, caci "exorcizarea" sufleteasca prinde bine in asa vremuri...), dar intre timp atentia mi-a fost deturnata in alta parte...
~
Mie imi plac mult oamenii. Nu toti(duh!), dar tocmai culesul-alesul din bogatia lasata pe pamant, dintre oamenii diferiti, colorati, speciali, banali, uimitori, magici, unici..., imi place.
Imi place sa ii observ, sa ii analizez si sa ii descopar. Sa ii asez in sertarele potrivite, pe categorii de interese si rezonanta, pe culori si vibratii. Si ma bucur cand rezonez cu unii, ma imprietenesc cu altii, invat de la ei, ma rafuiesc cu ei, spre a exersa schimbul sanatos de idei...etc
Dar dintre cei care imi plac foarte mult, cel mai mult ma fascineaza oamenii care, atunci cand incep sa vorbeasca, imi amutesc orice gand, imi destupa urechile, imi fac ochii sa sclipeasca si imi umplu sufletul si mintea cu magie si bucurie.
Magia cuvintelor si bucuria asculatului.


Un astfel de om este si domnul profesor Andrei Marga.
Un intelectual fin, cu un discurs rafinat, un om distins..., il pot asculta ore intregi fara sa stiu cand a trecut timpul. Am avut, de atfel, ocazia de a participa la 2 conferinte tinute de domnia sa si pastrez si acum vie amintirea acelor momente.
Este genul de personalitate pe care mi-as fi dorit-o ca mentor in anii de scoala.
Omul Andrei Marga transforma audienta, cu o naturalete dezarmanta, in "burete" care absoarbe informatiile, cuvintele, ideile.
Pentru un receptor atent si pasionat, este emitatorul perfect.
~
Cand imi este dat sa intalnesc sau sa ascult un astfel de om, pe langa satisfactia de moment a mintii, ma incearca si un setiment straniu, de contemplare amestecat cu visare si ingrijorare...
Inteleg, abia (si, de fiecare data, din nou) cand asist la un discurs, electrizant, incitant, impecabil sustinut si transmis, inteleg ce inseamna sa simti un imens entuziasm pentru ceva, sa vorbesti in cuvinte imbracate in pasiune si in sclipire molipsitoare.
Sunt dese momentele, parca tot mai dese de la o vreme, cand ma intreb daca (mai) am vreo pasiune arzatoare, care sa-mi genereze sentimentul ca fiecare zi e un motiv in plus pentru a ma bucura si a-mi ingriji pasiunea.
Simpla intrebare imi aduce, natural, si raspunsul - ar trebui, mai intai, sa o (re)descopar.
Hmmm, dar cum?!


Nu (mai) stiu de cand am ramas in pana de vise marete, caci pasiunile, ca si visele, au, in opinia mea, radacini comune, dar mi-e limpede ca mi-e foarte dor sa am una ...
Un motoras, cum numai un vis ce se vrea implinit zbarnaie, si o vibratie, cum numai muncind zilnic cu o mare pasiune se poate simti..., asta imi doresc. Ceva care, prin simpla prezenta in minte, insufleteste totul in jur, care face diminetile vii si savuroase, iar noptile o binecuvantare si un nou prilej de visare.
~
Ganduri, vise, socoteli...
Poate un bun inceput este acela de a-mi canaliza si reorienta atentia inspre cautarea acestei bucurii (aproape) pierdute.
Exista miniaturi de vise implinite, bucurii si satisfactii cotidiene sau cu bataie scurta, sunt multe si dezamagirile care au ca rol incurajarea viitoare si perseverenta, insa mi-e greu sa-mi imaginez viata toata fara un tel mai inalt si mai puternic.
Ah, mi-am amintit ceva.
Ca sa nu plec la "razboi" dezarmata, mi-ar prinde bine 2 companioni de nadejde, putinul curaj si dramul de incredere, uitati si ei pe undeva...

De prin Grecia adunate... (3) - Plimbare in Egina

E festivalul fisticului in Egina.
Insula, un micut platouas, este plina de livezi cu arbori de fistic.
Este cea mai apropiata insula de portul Pireu si este renumita pentru biserica Sf.Nectarie, obisnuit loc de pelerinaj printre crestin-ortodocsii din intreaga lume.


Ziua destinata excursiei in Egina a inceput cu coordonate caracteristice Greciei.
Ce zic, ale Balcanilor in general.
Ajunsi in portul Pireu am intrebat la agentia de turism cat costa biletul pentru ferry-boat.
“9,00 euro.”
Costa, de fapt, 10 euro…
Si cat facem pana acolo?
“Cel mult o ora.”
Am facut o ora si jumate…
Mai tarziu, … la ce ora pleaca autobuzul spre Sf.Nectarie? N-are rost sa te increzi prea tare in graficul scris de mana pe lateralul ghiseului.
“La 11, “perίpou”, adica “aproximativ asa, in jur de ora aia, undeva intre 11 si 12, inainte de apusul soarelui in orice caz, cand o veni autobuzul de unde e plecat, daca se alineaza corepsunzator planetele, azi candva... perίpou”.
Grecia, in care acest cuvant, perίpou, e transformat in mod de viata, are farmecul ei, totusi.
Daca esti constient ca nu te afli in Suedia, Germania sau Austria, atunci imbratisezi relaxat punctualitatea si precizia lor. Sau lipsa lor partiala.
~
Insulele Greciei sunt ca un buchet plin de flori rare (insulele mai mari si mai faimoase – Creta, Mykonos, Santorini, Zakynthos, etc.) si de bobocei delicate, dar foarte parfumati (insulele mici si foarte mici, pana la dimensiunea unei movile de piatra – Thassos, Skiathos, Tinos, etc.), iar Egina este unul din boboceii buchetului.
Cand am coborit de pe ferry, intr-o mare graba deoarece a facut doar o escala de 5 minute, pentru ca mai apoi sa plece inspre alte insule din apropiere, am avut impresia ca am nimerit intr-o alta lume.
Cea a Greciei de la 1960 – 1980. Impresia s-a conturat in scurt timp intr-o realitate bizar de palpabila.
Autobuzele locale erau cele de pe vremea cand inca nu ma nascusem eu. Mult mai moderne decat unele autobuze de la noi de dupa ’90, dar chiar si asa te izbea discrepanta dintre acestea si cele din restul Greciei, noi, moderne si foarte bine intretinute. Am vazut multe masini vechi, ba chiar si niste vechi autovehicule militare transformate in decapotabile de plimbare.


Apoi, casele. Prima impresie a fost de degradare uriasa. Eram dezamagita si uluita. Nu mai vazusem asa ceva in nicio alta insula pe care am vizitat-o.
La o privire mai atenta si la o incursiune pe stradutele inguste, am observat ca si cele proaspat renovate pastrau impecabil patina timpului scurs peste ele. In fata multora dintre cladiri, cu greu iti dadeai seama daca n-au mai fost atinse de cand au fost construite sau sunt de curand improspatate in stilul initial. Original.
Toata atmosfera dominanta a fost a unei calatorii in timp. Magazine batrane, fara prea multe sclipiri de modernitate. Reclame antice. Banci noi in straie vechi de caramida. Vederi prafuite pe standuri. Magazine de suveniruri si de sezon care aratau exact ca in pozele din ’86 cand am fost eu prima data in Grecia. Ciudat, mai ales cand te astepti, la un pas de furnicarul urban din Atena, sa nimeresti pe o insula cocheta si modernizata, in pas cu timpurile…
La biserica Sf.Nectarie am ramas neplacut surprinsa de imensitatea constructiei, hidos de impunatoare pentru a cinsti memoria unui sfant atat de modest in viata lui pe pamant.
Dar deh, asta deja e alta tema de discutie pe care o evit, in genere, din cauza polemicilor pe care le prilejuieste.
Nu ascund ca genul asta de peregrinari la lacasuri de cult ma lasa rece in majoritatea cazurilor, iar cel din Egina nu face exceptie. Dar prietenii cu care am fost insistasera tare sa mergem, asa ca refuzul nu intra in paleta politicoasa de sustragere. Si in plus, daca sunt oameni care vin din toate colturile lumii special pentru asta, inseamna ca pot si eu rabda o ora, daca tot eram chiar acolo. Precum apa sfintita, poate iti face bine, rau sigur nu face.


Inedit mi s-a parut faptul ca, pe dealul de langa biserica, exista 365 de bisericute, parka aruncate la intamplare de catre zei, fiecare purtand un alt hram, in asa fel incat in fiecare zi din an, fara repetitie, una isi serbeaza hramul.
Nu am elucidat misterul anilor bisecti, dar in sfarsit… :P
Cel mai frumos lucru vazut in Egina a fost o terasa de pe malul apei a carei scaune si mese se aflau, literamente, in mare. O vedeti intr-una din poze.
E visul meu din copilarie, o terasa unde sa stau cu picioarele clipocind in apa in timp ce beau un frappe rece. Din pacate, insa, m-am multumit sa o privesc si sa o iau cu mine in poza, pentru ca era suficient de racoare ca sa nu iti doresti o raceala de toata frumusetea.


A fost o zi frumoasa in Egina, iar calatoria cu ferry-boatul o splendoare. La venire am admirat vasul britanic Queen Victoria, ancorat in portul Pireu, un colos plutind pe apa (294 m lungime, 16 deck-uri si o capacitate de 2014 pasageri), iar seara la intoarcere un superb apus de soare, auriu-aramiu, melancolic si perfect.

De prin Grecia adunate... (2) - Metroul din Atena

Se aude un fluierat...
Scurt, scurt, luuuung.
Se inchid usile. Nu pleaca.
Se deschid usile. Intra o domnisoara grabita cu ochelarii de soare pe nas (lookul standard al unei grecoaice moderne chiar si in adancurile metroului).
Se aude un fluierat...
Scurt, scurt, luuuung.
Se inchid usile. Nu pleaca.
Se redeschid usile. Nu se vede nimeni intrand. Poate in alt vagon.
Domnisoara in uniforma pe care scrie Private Security sufla cu putere in fluier.
Scurt, scurt, luuuung.
Usile se trantesc, parca tot mai nervoase.
Tot nu pleaca. Din nou, usile gliseaza, resemnate. Un batranel paseste precipitat peste banda galbena a peronului, cu o fata plina de multumire.
Se aude fluierul.
Luuuuuung. Usile se inchid. Plecam...


Asa e vechiul metrou atenian, pe portiunea din centru inspre portul Pireu ramasa nemodernizata. Linia 1, cea verde, e cea mai veche linie de metrou. Este la suprafata, fiind gandita ca un tren electric initial.
E cumva arhaic, insa metamorfozarea lui in metrou modern, precum fratii lui, e simpatica, nederanjanta.
Asta si pentru ca, acum 15 ani, era singurul din Atena, o adevarata binecuvantare chiar si atunci, pentru acele vremuri si pentru un oras sufocat de masini inca de dinainte sa ma nasc eu, iar acum, de fapt inca din 2004 de la Jocurile Olimpice, orasul zeitei Atena are inca 2 superbe, rapide, sclipitoare linii de metrou. Linia rosie si linia albastra, care ajunge pana la aeroport.
Iar pentru Grecia nu e putin lucru.
Fata de alte metrouri, metroul atenian, statiile si toate zonele subterane care faciliteaza accesul la peroane deservesc exclusiv transportul in comun, rapid si civilizat. Nu exista nici un chiosc, o cafenea, vreun fast-food. Nici macar o cismea sau un automat de apa. Nimic.


Doar birou de informatii, case si automate de bilete, cateva touch-screenuri pentru informatii utile si o armata de camere de supraveghere, staff, senzori...
O alegere inteleapta, daca vrei sa nu transformi metroul in loc de pelerinaj pentru cersetori, emigranti, drogati sau un intreg popor infometat si insetat, cautand, cumparand si consumand, generandu-se un furnicar greu de controlat.
Statiile de metrou, mai ales din zona centrala, sunt mici bijuterii arheologice, calatorul putand observa fie vestigii descoperite in timpul lucrarilor, fie reconstituiri ale unor scene mitologice, fie chiar devenind partasi la mareata lucrare subterana, datorita posterelor imense cu marturii din timpul sapaturilor.

Metroul atenian mi s-a aratat foarte prietenos, fara bare, bariere sau alte ingradituri, asa cum te intampina in alte orase (Bucuresti, daca va suna cunoscut).
Trecerea e libera, dar pe propria raspundere, iar aparatele de validare a tichetului valabil 90 de minute pe orice mijloc de transport te intampina discret in zona de dinainte de peroane.

Cand scarile rulante te coboara lin in subsolul orasului, iar cele 3 linii se suprapun (in anumite puncte ale orasului), impresia e ca ai pornit intr-o calatorie spre centrul pamantului, iar atunci se formeaza un amestec special si unic, in felul sau, de adrenalina, teama, modern, comod, rapid, static, toate in acelasi timp........

De prin Grecia adunate... (1) - Drumul

Suna clopotelul...
Ce sonoritate ciudata... Ca o madlena auditiva.
Pentru un moment am senzatia ca sunt iar in clasele mici, ca pauza s-a terminat si e timpul sa revenim in bancile noastre, putin inclinate, cu scaune fixe si suport de pahar si creioane...
Dar nu. Sunt in Atena, iar in spatele casei e o scoala.

E a treia zi aici, ganduri imi curg ca un rau involburat prin minte, dar nu pot scrie nimic.
O incremenire a firii, la suprafata, face clocotul interior si mai puternic.


Sa pleci inspre Grecia cu masina este un act de curaj.
Bulgaria i se arata conducatorului auto si calatorului ca un infern, suficient de sumbra si de pustie ca sa te deprime monumental, halucinant de lunga de parcurs, in ciuda distantei relativ scurte de tranzit, aproximativ 500 de km.
Cand, insa, conturezi tabloul cu acesti 500 de km + dese si anevoioase devieri de la drumul principal, abia indicate, niciodata explicate, intotdeauna monstruos de lungi si aruncate prin vai si campuri neatinse de civilizatie, daca adaugi sminteala indicatoarelor de 40, 50, 60 la ora pe autostrada sau prin mijlocul lui nicaieri, de unde cea mai apropiata casa e la vreun kilometru, dar radarul si tomberoanele aferente pandesc la mai putin de 10 m de respectivul indicator (si unde, daca ti s-a oferit deosebita onoare de a face un "popas", fie deschizi larg portofelul, cu o suma ce pleaca de la 50 de buburuze, fie imbratisezi sansa de a vizita sectia de politie de la cucuietii dintre dealuri, limba lor imposibila si taioasa, mutrele acre si bovine - si aici sa ma ierte domnul bou, pentru ca i-am adus o jignire prin comparatia cu tomberoanele cu cascheta - vreo 80 de buburuze si carnetul saltat o luna, doua, trei. Noroc, insa, ca sunt suficient de mazgaliti incat sa se multumeasca cu venituri ilicite, ranjind cretinoid si mototolind „academicul” proces verbal), daca mai insumezi si traficul, atunci te apuca disperarea. Iar daca fizic nu incepi sa te urci pe lateralele masinii, cu siguranta peretii exasperarii te cheama sa-i escaladezi.
Cine are nervii elastici si mirul meditativ al detasarii si al nirvanei prin sange, poate considera traversarea Bulgariei un soi de poteca purificatoare, o ocazie de introspectie foarte adanca si de profunzime, consolidarea rabdarii ca inalta virtute si a detasarii ca mod de viata.
~
De data asta, am resimtit mai acut ca niciodata acele 9 ore. Aveam impresia ca timpul s-a oprit si inaintam dupa alte coordonate temporale, cert nepamantene.
Am cantat in sinea mea toata ziua o oda a deplasarii prin aer, ma tanguiam pe sub apatia fetei mele pentru ca am incuviintat clasicul autoturism pentru o mai mare comoditate a deplasarilor ulterioare, am oscilat de zeci de ori intre cele 2 variante de reactie, nu am reusit sa dorm deloc, am avut mult prea mult timp de cutreierat obsesiile si psihozele lasate acasa, am sesizat cum atacul de panica ma pandea de sub scaun si, pentru un semi-final glorios (semi, pentru ca urmeaza la un moment dat si intoarcerea si estimez ca va fi la fel de incununata de bolboroseli mentale), am inceput sa-mi imaginez ca dimineata, dupa ce voi fi dormit bustean in confortabilul pat de hotel, voi deschide televizorul si un BREAKING NEWS mi-ar insenina ziua: "...ieri noapte, din cauze neidentificate inca, Bulgaria a disparut de pe harta. A alunecat undeva la sud de Africa si, ca un bonus al nejustificatei deplasari de pe batranul continent, Romania are acum, oficial, granita cu Grecia..."
Ziceti si voi..., "like music to my ears.".. :)))
~
Duminica a inceput senin, aerul comfortabil al familiarului si al unei normalitati linistitoare plutea in jurul meu. E incredibil ce diferenta, palpabila aproape, este intre cele 2 tari.
De cand intri in Grecia, te urci pe autostrada. Lata, noua, marcata. Sigura.
Imi doresc sa nu fiu subiectiva exclusiv, sau sa idealizez nedrept, mai au si ei zone si portiuni neacoperite de autostrazi, insa ceea ce face diferenta sunt lucrarile, vizibile. Tuneluri, tuneluri, poduri si viaducte, sapaturi, proiecte, noi si noi portiuni date in folosinta de la an la altul, usurarea calatoriilor, cresterea sigurantei in trafic - au si ei niste poame de soferi..., e mare inghesuiala si aici, ca si la noi, la titlul de cea mai sangeroasa retea rutiera nationala.
Sunt trasee care, fata de acum 5-6 ani, se parcurg in 3-4 ore in loc de 8.
Calatoria de azi, Salonic - Atena, a avut tot 500 de km, ca si traversarea Bulgariei. Impreuna cu pauza lunga de cafea - fierbinte, aromata, cu multa spuma de lapte, am facut 5 ore, in conditiile in care autostrada integrala nu e inca gata, iar viteza nu a depasit niciodata 130 km/h. Decent, imi permit sa zic. Si un castig de 4 ore, comparativ cu vecinica noastra. Castigul psihic fiind, oricum, inestimabil.

Pentru iubitorii de cafea

...si pentru oricine stie de unde le-as putea achizitiona.
Spuneti-mi si mie, va rooog!!
Mi-ar placea sa-mi savurez cafeaua intr-una din canile astea amuzante!

Câteva lucruri simple…

The Four Agreements

1. Be impeccable with your word
2. Don’t take anything personally
3. Don’t make assumptions
4. Always do your best.

De bun simt, cred. Deloc complicat la nivel teoretic. Simplu.
Dar lucrurile simple si firesti sunt, uneori, cel mai greu de aplicat si respectat.
Constient...

De AICI.

... never too old for a Disney movie

Am redescoperit, in scurtele sedinte de babysitting din vara asta, ce minunate sunt filmele de desen animat marca Disney. Ce, credeati ca strumfii din ziua de azi mai adorm cu povesti si basme citite?! Nu, normal. Adorm la desene pe dvd. Duh!
In alta ordine de idei, Barbie zice ca nu exista vreo problema pe lumea asta pe care un ceai sa nu o rezolve (asta pana si-a amintit de vin, hihihi. Subscriu! :)) )
Asadar, pot spune ca pe langa cele 2 mai sus numite metode, mai exista una: un film Disney.
Ma uit neobosita la fragmentelul asta si nu-mi pot ascunde zambetul si starea de bine pe care simpatica scena mi-o transmite.
Enjoy!

Un vis...

Daca afara e mohorat si ploua si totul e apasator (iar eu imi caut din nou, fara succes, cizme de cauciuc!!), macar sa mai visam putin la vara si sa incalzim putin atmosfera dinauntru.



Poza e facuta in insula Skiathos, Grecia.

Luni. Răcoare. Un ceai.

Data nașterii despre mine

Am introdus data nasterii intr-o jucarica din Excel si ... ta-daaa:


* Loyal and generous
* Active in games and interactions
* Impatient and hasty
* Ambitious
* Influential in organizations
* Fun to be with
* Loves to socialize
* Loves praises
* Loves attention
* Loves to be loved
* Honest and trustworthy
* Not pretending
* Short tempered
* Changing personality
* Not egoistic
* Takes high pride in oneself
* Hates restrictions
* Loves to joke
* Good sense of humor
* Logic

Nu stiu voua, dar mie mi-a placut ce a zis despre mine.
Si subscriu! :-)

Înainte de furtună...

O noapte de iunie. Pe la ora 1. Inainte de furtuna.

Si in timpul furtunii...





Am blurat "blocurile gri", spalacite mai exact si luminile galbui ale felinarelor, pentru o mai clara imagine a fulgerelor. Si a intunericului de dinainte. Si de dupa.
In prima fotografie se poate observa putin si arcul luminos dintre nori.

Mie imi plac mult (si din spatele geamului casei) furtunile de vara, cu fulgere, tunete si trasnete.
Cand eram mica eram terifiata de furtuni. Cel mai tare ma ingrozeau tunetele si era imperios necesar sa ma gaseasca urcata pe ceva, habar nu am nici acum de ce si ce ma speria asa tare la a sta pe podea cand tuna, chiar si in picioare...
In fine. Am revenit la sentimente mai bune cu furtunile.
In ultimile nopti, cum a tot "furtunat", am stat minute in sir nemiscata si cu ochii dupa lumina albastruie si atat de rapida de pe cer.
Spre marea mea uimire, totusi, ca nu-s fotograf prea priceput si nu banuiam sa surprind chiar si anemic asa un spectacol al naturii, imi plac fotografiile.

Bucățele de soare și de vară ...

Simplu. Gustos. De casa. Cu aroma de vara. Si cu drag.

Dulceata de piersici.

Brandul de țară. De ALTĂ țară...

Ca sa scurtez la strictul necesar bagajul de cuvinte, va zic doar:
uitati-va la filmuletele astea 3 (plus trailerul initial).
Nu stiu daca ZDF si-a dorit sa intareasca brandul de tara al Germaniei(ar fi fost o gluma, banuiesc, pentru ca Germaniei nu ii trebuie un brand de tara, numele in sine e unul!) sau doar sa realizeze un exceptional documentar al Germaniei vazuta de sus(ceea ce a reusit, oricum), ideea e ca merita sa va uitati.

Nu renuntati daca nu stiti (bine) germana, tot merita!

"Deutschland von oben" - Trailer

1. Stadt

2. Land

3. Fluss

Despre ce vorbim ... ?!

Dupa actori si teatre, au ajuns pe buzele tot mai multor oameni si filarmonicile, operele de stat si artistii / angajatii aferenti.
Ma abtin cu greu sa nu-mi amintesc (si sa ma enervez, normal) in ce hal au ales romanii in toamna si ce tragem toti, in diverse feluri si la diverse intensitati, de atunci.
Nu, nu ma intereseaza discursul cu "nici cu ceilalati - oricare - nu ne-ar fi fost mai bine". Cata vreme s-a decis, nu avem de unde sa stim - exceptand presupunerile - cum ar fi fost.
In sfarsit, Romania oricum e intr-o galeata plina cu mocirla urat mirositoare...
Vestea m-a izbit frontal acum vreo 2 saptamani cand am aflat ca, dupa modelul Constanta, s-ar dori si unirea - spre dizolvare ulteiroara, probabil - si a Filarmonicii cu a Operei din Brasov.
Numai un idiot, da, ati citit bine, numai un cretin ar putea sa-si imagineze ca 2 institutii de cultura total diferite - de asemenea, cine gandeste precum o molusca nu are de unde sa inteleaga ce o fi diferit cand tot cu zdringhi-zdringhi se ocupa amandoua, nu-i asa?!... - asa, ca cele 2 institutii ar putea fuziona fara o catastrofa ulterioara.
Ma streseaza si toate comentariile din media a tuturor celor care acum, brusc, privesc cu mila si compasiune artistii si care se lamenteaza despre cum artistul e mort daca nu mai face muzica....
Nu despre asta e vorba. Ca si cum, daca, ipotetic, toti ar fi numiti peste noapte directori de banci, drama lor ar fi volatilizata.
Sa-i ia naiba de bani, ca totul depinde de ei, insa nu sunt ei esenta tuturor lucrurilor pe lumea asta!!
E vorba de munca de ani de zile, de studiul sustinut, de stres, de repetitii zilnice, de auditii, de ochii atintiti mereu asupra ta, asa incat orice greseala, oricat de accidentala ar fi, e perceputa, e vorba de emotiile investite, de consumul psihic - cine zice ca e simplu ca buna ziua sa canti in fata publicului si ca poti ramane neclintit dpdv psihic-emotional este, iarasi, pe dinafara problemei total...
E o cariera frumoasa, dar nu se face cat ai bate din palme.
Nu se masoara truda doar in perioada sesiunii, nu licenta e punctul culminant in certificarea unui artist, ci e un sir lung si sinuos care incepe din copilarie, pentru ca altfel nu se poate , nimeni nu ajunge muzician apucandu-se de pian dupa liceu, de evenimente, apoi urmeaza ani si ani de studiu, competitii, concerte, examene, presiune, randament, forta interioara, control emotional...
Am vazut artisti - sa-i numim asa pe toti instrumentistii, cantaretii de opera, pianistii acompaniatori, etc - care au facut, chiar in paralel cu actul muzical, taximetrie. Nu e trist?!
Mult mai multi ajung sa faca compromisuri cantand in tot felul de ansambluri mai indoielnice sau nu, pentru niste bani in plus, altii mai norocosi predau sau mai fac meditatii, altii pleaca in turnee istovitoare de cate 2 luni, cu concerte zilnice tot in cate un alt oras, totul pentru 300-400 de euro.
Putin inuman si degradant pentru ceea ce ar trebui sa reprezinte un artist.
Nu mai zic ce trist e sa vezi cu ochii tai degradarea umana, frustrarile si neajunsurile care se fac simtite nu de azi de ieri, ci de demult, din cauza unor salarii mici dintotdeauna, nu numai datorita noii ordini a lui minus 25%.
M-am angajat in filarmonica acum 2 ani. Desi nu vroiam.
Am terminat conservatorul in 2007, a fost pentru mine un varf al activitatii mele de 16 ani. Licenta a fost, in ciuda stresului enorm, enorm.... a fost unul dintre cele mai frumoase momente din viata mea. In mintea mea, insa, deja sadisem un sambure de schimbare care, dupa o vara splendida si hai hui, a inceput sa dea roade...
Mi-am primit si spatiul de care aveam nevoie, neangajandu-ma imediat.
Am inceput colaborarea cu filamonica din anul urmator. Era bine, era ceva, plus ca nefiind legata de contract, simteam un aer de libertate ce-mi facea bine.
Ei, insistentele m-au facut sa cedez. Am mers la auditie pentru post. Am luat.
Mi-am reluat repetitiile, concertele. Nu se schimbase nimic.
Ah, ba da. Deja luam mai putin bani.
Oricum ma descumpanise vestea initala ca, dupa 16 ani de munca, ca absolvent de studii superioare (de altfel postul ne era noua destinat, deci nu mergea sa te prezinti la auditie oricum), strasnica recompensa ca proaspat angajat cu carte de munca, la inceput de - se presupunea - cariera si la inceput de drum, avea sa fie de 470 ron.
Oh, ba da, e posibil.
Aveam colegi angajati de 2-3 ani care aveau 600 ron.
Asta in Brasov. In Cluj sau Bucuresti salariile sunt mai mari. Dar si concurenta, mancatoria, ifosele si pretentiile. Si chiriile. Si etc.
Deci tot cam aia, in final. Ce iei mai mult pe mere, dai pe pere.
Tot in perioada aia aflasem ca cel mai important om din orchestra, cel putin pe cartea de munca, dupa vreo 20 de ani de activitate, lua 1700 ron.
Din perspectiva asta... salariul meu nu mai parea mic. Dar era.
Si era, si e si acum, nedrept sa nu incepi MACAR de la acei 800 ron promisi pentru absolventii de studii superioare...
Ah, dar stai... nu la stat. La stat cand te angajezi, daca ai ales o institutie de cultura, te poti considera carpa de sters. Pe jos.
Mai e nevoie sa intreb ce fel de viata poti sa incepi in acest hal?!
Nu mai e nevoie... normal.
Inca glumeam cu o prietena ca avem salarii de gunoieri, pana cand am aflat cu stupoare (si cu o oarecare bucurie macar pentru domnii gunoieri) ca ei iau cel putin de vreo 2 ori cat luam noi.
Cred ca in felul asta se decanteaza si mai bine aprecierea meseriilor in Romania... O splendoare.
Mi-a prins bine experienta aia, m-a si amarat, pentru ca am descoperit ce urati, sufleteste vorbind, pot fi unii dintre cei care se proclama cu batai in piept ca ei sunt artisti... Exemplele, de la limbaj pana la atitudini, sunt nenumarate, vreau sa uit de ele, asa ca nu le amintesc.
Am vazut si mai bine ce inseamna un solist de renume mondial, cum se comporta, cat modest si de o inalta calitate umana poate fi, desi aerul rarefiat al succesului putea sa i se urce la cap...
Am vazut ce inseamna modelul american - dar si vestic, in genere, cand un dirijor, la final de repetite, a zis din tot sufletul "it's been a pleasure to work with you" (desi poate nu a fost aia cea mai buna zi a orchestrei) si deja toata atmosfera era mai serena, concertul a iesit mult mai bine decat se prevazuse, iar in aer simteai o armonie deplina.
Am vazut, desigur, ce inseamna si modelul romanesc de dirjor, cand un tinerel cu aer de mare virtuos al baghetei, a tinut neaparat, pe final de repetite lunga si plicticoasa si minutioasa, sa mustruluiasca cu remarci de joasa speta si foarte gratuit rautacioase un instrumentist care, dupa atatea ore de frecat pasaje gen 2 lulele 3 surcele, numai pt ca solistul nu-si studiase destul bucata acasa, nu mai pastra in ochi decat oboseala si sfarseala...
Asta nu e un exemplu singular. Sunt nume mari, MARI, in materie de dirjori din tara asta care dintotdeauna au preferat sa faca pe zbirii nemilosi, nu numai indreptatit, dar si gratuit si cu o sete nefireasca de a strivii in palmele ironiei pe cei subordonati lor...
Ca sa inchei intr-o nota senina "partitura" despre dirijori, spun cu multa bucurie ca preferatul meu in materie este si va ramane Tiberiu Soare (Ionouka poate depune marturie :P), de la Opera Nationala Bucuresti.
Ma bucur ca am plecat la timp, din proprie initiativa, din orchestra si cam din toata activitatea muzicala. Am simtit o eliberare uriasa, iar pentru mine sentimentul asta a fost mai sfant decat consideratiile tuturor celorlalti.
Aproape invariabil, aproape saptamanal, nu se poate sa nu primesc aceleasi intrebari si aceleasi placi uzate cu texte despre cat de pacat e sa ma las de meseria asta dupa atatia ani de munca....bla bla bla.
Oh, well....
Eu stiu foarte bine ce si in ce fel mi-as fi dorit sa fac. Si nu uit. Si uneori inca visez. Dar in Romania nu e viabil. Asa ca fie consider visele puse intr-un incubator si le voi implini cand voi avea ocazia si daca oi mai vrea, fie imi ramane mie motivul pentru care nu mai vreau sa fac muzica. Aici. Asa.
Si nu numai ca nu regret deciziile, traseul sau anii de munca(in fond, sunt omul de azi datorita scolii si educatiei urmate, primite; muzica si mediul muzical te formeaza frumos, e pacat sa regreti asa ceva!), dar sunt perfect linistita si impacata cu deciziile mele, nu ma intereseaza parerile celor care considera ca fara filarmonica viata e " pustiu"...., am demonstrat deja in repetate randuri ca nu numai ca nu mori, dar poti chiar sa reusesti in N domenii...
Sigur, eu am 26 de ani, am deschidere si spre altceva, nu am trait niciodata numai ca sa fac muzica si sa ma hranesc cu ea, am ceva atuuri in maneca, am avut curajul sa ma opun unui parcurs profesional previzibil, semi-trist, si ingraditor de libertate din atatea motive, insa nu stiu totusi cat de usor ar fi o reorientare profesionala pentru cei cu varste de peste 40 de ani, cu familii, cu credite, dar sunt convinsa ca si asta o sa aflam in cativa ani, asteptam sa gestioneze guvernul situatia culturii in ansamblul ei si rezultatele catastrofale, ireversibile si dramatice in multe cazuri nu vor intarzia sa apara.
Am divagat putin si m-am intins la scris. E firesc pe de-o parte, asa se intampla cand nu vorbesti despre atatea lucruri pe care le-ai trait si pe propia piele, dar si din interiorul lor, iar la un moment dat, cand te revolti, vin cascada cuvintele si amintirile.
Au mai fost recent si dezbateri despre drepturile de autor, despre diminuarea lor prin impozitare.
Doamne, Dumnezeule, cei carora li se pare ca, in cazul descris de mine, artistii iau cumva galeti de bani de pe urma unor transmisii televizate - ca de unde naiba sa ia un violonist sau un trompetist drepturi de autor cand e si el un biet om de orchestra, daca nu din putinele transmisii radio si tv a manifestarilor artistice - asa, cine crede ca asaaaaaaaaa o sa creasca bugetul tarii, pai doamne.... e intr-o realitate pur paralela!!
Nu stiu ce e cu restul, jurnalisti, guristi din astia de-o vara, dar muzicienii ...
Pai ma inscrisesem si eu in Credidam, la insistentele si recomandarile colegilor, insa cand am auzit ca, pe un an intreg, pentru mai multe concerte televizate, pe Cultural sau pentru unele transmise la radio, plus ceva aparitii in ultimile seri la Cerbul de Aur, colegi de ai mei au luat undeva intre 30 si max 100 ron din drepturi de autor, pai atunci m-a apucat rasul...
E o gluma de tara, pe cuvant!
Traim intr-o gluma, una ironica, dar care e, se pare, o auto-ironie, altfel nu se poate explica mizeria ce se tot revarsa peste noi.

Cheesecake cu visine

Ta-daaa!!



Nu intrebati de ce arata asa șui, e o struto-camila(dar e facuta de mine), cu o poveste simpatica si foarte foarte yummy!!!

PS-thanks, Mazi, pentru indrumari!!
...................................

A chocolate question...*

*prietenii stiu de ce

Mai stii tu site-urile alea de cautat joburi pe care mi le-ai dat in primavara?
Ei bine, le-am pierdut pe toate.
Te rog, da-mi un mail sau un comment si mai zi-mi o data despre ele.
E MUSAI sa plec de aici. Cumva, candva, dar am nevoie de niste aer de normalitate.

PS- pornisem sa scriu un text despre hiene mereu dornice de a te musca de fund cu orice prilej, caci ele, hienele mioritice, niste fiinte neinsemnate, niste "diminuati", vorba Inei :P, fiinte bipede si guralive, pline de ele precum niste gaini infoiate, ele sunt la tot pasul aici.
Cu greu le poti evita, si mai greu e sa le intelegi (mai bine le ignori, ca e mai intelept), niste fiinte inadaptate, mereu pricinoase si gratuit rautacioase, probabil pline de spumele frustrarilor si a nemultumirii de sine...
Dar nu mai am chef sa-mi irosesc timpul, cuvintele sau energia pentru asemenea nevertebrate ale societatii, asa ca am preferat intrebarea posibil salvatoare.

PPS - daca cumva nu imi porti pica si iti mai amintesti conversatiile lungi din atatea diminete, da un semn de viata. Just say "hi" or something.

Ganduri, ganduri, ganduri...

Trec printr-o perioada foarte agitata si incarcata.
Am petrecut un weekend superb la Alba Iulia la nunta unei bune prietene, m-am bucurat de prezenta fetitei unei alte colege de facultate, dar am trait si cumplita spaima ca un copilas poate sa moara sub ochii tai...
O fractiune de secunda si un ghinion tembel + o alta clipita de neatentie au fost suficiente pentru a-i scapa mamei din maini caruciorul si a zbura pe scari...
Slava Domnului ca, dupa bufnitura frontala cu capul de ciment si greutatea caruciorului trantit peste micuta, s-a ales numai cu o babana vanataie si o sperietura.
Nici nu vreau sa-mi mai amintesc, ma trec fiori reci de fiecare data si retraiesc fractiunile alea de secunda cand, probabil din cauza socului, a intarziat sa planga...iar lumea s-a incetosat brusc in fata ochilor mei...
La intoarcere, in cele 5 ore petrecute in intercity, am descoperit o carticica cu simple, dar esentiale, invataminte despre viata.
The Four Agreements - Practical Guide to Personal Freedom, o carte pe care nici nu am cautat-o, ci ea a venit la mine, asa incat consider o data in plus ca e folositoare in aceasta perioada.
Sunt, cumva, intr-un plin proces de modelare emotionala, sufleteasca, spuneti-i cum vreti. Si imi prind bine toate aceste coincidente care mi se intampla.
O discutie cu cineva care imi apare ca o revelatie, dupa siruri lungi de ganduri si analize fara izbanda, o carte, o intalnire, o privire sau doar o imbratisare sau un gand... Ce frumos e!
Mi-era dor si de nopti nedormite, de preferat cele in care stai de povesti cu prietenii si iti pare noaptea ca o simpla rasuflare, ca sambata trecuta, si nu noptile pierdute pe la U.P.U., cu salvari chemate pe ploi torentiale, cu perfuzie in mana bunicii, cu miros incins si aer irespirabil de spital, cu asistente intepate si tratamente inumane cu cate si mai cate ai parte, ca un all inclusive negativ, in spitalele din tarisoara asta imbacsita de praf si de neomenie...
Am gasit zilele trecute prin birou o agenda primita de la o prietena (v-am mai zis, oare, ca am o pasiune speciala si nemarginita pentru agende? :P) in care imi scrisese: "always do what you are afraid to do"...

Well, ce chestie. Cu ASTA ma lupt deja de cateva luni bune.
Imi vine sa o scriu, ca pe o ruga, pe km de hartie, poate poate voi gasi undeva imboldul si in practica sa o aplic, macar treptat si in doze mici.
La fel, saptamanal ma surprind plina de hotarare si zic gata! o sa vorbim, o sa-l las sa ma sune, eventually (duh, prima data o sa fac efortul suprem de a-i da si noul nr...), o sa, o sa, o sa... si zdup!, cand vine momentul, aplic metoda strutului si imi zic ca nu azi, e tarziu, nu acum, maine, da, sigur, pfff...
Ce facem cand frica e acaparatoare? De ce noaptea se schimba perspectiva tuturor lucrurilor si situatiilor? Ziua niciodata nu reactionez asa, am acea atitudine de "I could conquer the world with one hand, as long as you're holding the other" sau chiar si singura, cu ambele mele maini libere, insa apoi noaptea, seara, ma inghite panica...
De ce pare mai usor(desi e utopic si fara sorti de izbanda) sa schimbi o lume intreaga si e atat de greu si de imbarligat sa te schimbi pe tine, sa te accepti, sa te intelegi si sa faci pace cu tine?...

......................................................

[ ... ]

A trecut destul timp de cand nu ne-am mai "auzit" si "vazut" pe blog.
A trecut vacanta, a fost superba si, ca orice vacanta, prea scurta.
Nu am simtit nevoia de a mai povesti ceva despre calatoria mea prin frumoasa Europa, am preferat sa retraiesc, mocnit, clipele de frumoasa amintire din cele 3 saptamani.
Plimbarile, locurile noi, nunta in familie, familia in esenta si caldura ei, oamenii speciali, senzatiile, impresiile, visele plasmuite...tot.
Si, in general in perioada asta, am preferat sa tac.
Si asta simt nevoia sa fac si pe mai departe, mai mult sau mai putin.
Mi-a devenit cumva strain blogul asta, ma simt golita de orice idee care ar putea aluneca aici in casuta mea virtuala.
As putea, dar nu o voi face, sa povestesc pe multe randuri insirate despre Sex and the City, serial pe care il revad acum a nici nu mai stiu a cata oara si descopar de fiecare data similitudini cu vietile noastre de zi cu zi.
Abia dupa a 3-4 vizionare a intregului serial, in calup aproape compact, am inceput sa descopar ca nu e asa un serial superficial, personajele principale, de fapt diferite tipologii umane, sunt atat de asemanatoare cu femeile din vietile noastre... Dar nu numai atat.
In sfarsit, il am din nou sub lupa si ma bucur de fiecare episod revazut.
~~~
In alta ordine de idei, tot in ultima vreme, ma rascolesc multe lucruri pe dinauntru, lucruri din trecut, incertitudini despre viitor si nelamuriri din prezent...
Parca tot mai des si tot mai mult imi pun intrebari despre oamenii din jurul meu si, in acelasi timp, invat ca orice nu imi place la ei, ma revolta, ma intristeaza sau ma intriga sunt, de fapt, propriile mele rafuieli si invat sa ma lepad de ele, sa asimilez lectiile, sa ma detasez de anumite aspecte negative, sa imi retrag asteptarile, dar si dorinta de a fi acceptata de catre toti...
Invat ca furiile ce ne poseda parca tot mai des viata sunt ca niste demoni de care trebuie sa ne desprindem si pe care trebuie sa-i "ardem" simbolic ca sa putem fi senini si fericiti odata, cu adevarat si nu cu pseudo sau jumatati de masura...
Chiar si asa, oh, Doamne, cate nelamuriri mai am, cate semne de intrebare a caror raspunsuri le caut de ani... Invat si incerc si aplic diverse abordari, in speranta ca daca nu ii dau de capat problemei, macar o sa o inteleg sau o voi descurca pentru a o accepta pe urma...
Dar in unele sensuri, chestia asta efectiv se incapataneaza sa nu functioneze.
Si e al naibii de chinuitor.
~~~
Singurul bright spot pe postul de azi si din perioada asta de vara ploioasa si apasata de ganduri e rasfatul, ca si concept, pe care am inceput sa-l imbratisez tot mai des.
Atat cat si unde se poate, important e sa se faca simtita o minima doza de rasfat. De la micul dejun si felul de a-mi incepe ziua pana la anturajul frecventat, de la ritualuri zilnice la alegeri de orice fel si pana la vacantele planuite...
Call me a snob, I don't care! :D
O sa mai povestesc despre asta, o sa vedeti ce bine e, fiecare poate incerca si reusi, nici nu e asa greu.
...........................................................

Impresii de vacanta ...

Viena, orasul visurilor mele


Germania - Canalul Main-Dunare, Nurnberg, Bamberg


Un superb apus de soare, pe vapor...


Pe vapor, din Italia spre Grecia.


.................................................