De unde vin si unde se duc furiile (2)

Aseara m-am enervat foarte tare. Am strivit indemnul de a nu lua nimic personal si deci de a fi calma si indiferenta si am dat frau liber sentimentului de iritare.
Uneori mi-e greu sa-l stapanesc pe deplin, mai ales cand se aliaza cu nedreptatea, chiar si in cazul unor marunte dispute. Cand mi se pun in brate lucruri neadevarate, nezise sau nici macar gandite, cand in loc de o cerere de reconfirmare, primesc ceva aidoma unei sentinte sau cand se considera aluzorii spusele mele banale si patrate, orizontul se incetoseaza. Si o iau personal. Si exagerez. Pentru ca percep respectivul conflict ca pe o nedreptate la adresa mea.
Sigur, si despre perceptie sunt multe de zis, nimic in apararea mea, din pacate, dar despre asta alta data...
Si chiar daca i-am putea spune instinct de aparare (sau manifestare tipic feminina cu tenta isterica), in fond furia, acea radacina prezenta, preia controlul.
Si asa a fost si aseara. Am intrat in hora, incercand sa detensionez atmosfera, glumind, dar si clarificand presupunerile gresite, nu am facut decat sa ma aprind si mai tare.
Am observat ca nervii isi fac aparitia cel mai adesea intr-un dialog defectuos, cand comunicarea e sugrumata de presupuneri si frici, de frustrari plutinde si de nepotrivire, de lipsa undei comune.
~
O caracteristica importanta a furiilor este si veninul temporar.
Un om furios se transforma in momentele de rafuiala si, odata dezlantuit mecanismul, e capabil sa scuipe un venin neletal, dar tot venin, de care chiar si el se poate minuna. Nu pun la indoiala ca in momentele astea se pot grai adevaruri dureroase sau nespuse pe timp de pace, ci ca intelepciunea si o lipsa a furiei nu ar mai considera relevant comunicarea acelor aspecte. Pentru ca suntem diferiti, gandim si cantarim diferit, ne acceptam asa sau mergem mai departe.
~
Revenind la mine, cobaiul de azi, si gandindu-ma la reactia de aseara, zambesc, nu pentru ce am zis (chestii adevarate, dincolo de nervi, dar, totusi, nu un motiv suficient si valabil de mandrie), ci pentru ca nu mai port pica, odata ce furia s-a evaporat.
E mare lucru sa nu te mai simti incarcat de vibratii negative, care macina pe interior si otravesc sufletul pe termen lung, sapand fisuri nu intotdeauna usor de remediat.


Pare amuzant, insa e si interesant, cum furia e ca un ibric cu apa pe foc. Cata vreme e in clocot, nu te poti incumeta sa-l atingi, ba chiar si apa e mai tulbure, datorita bulbucilor si a aburului. La relativ scurt timp dupa ce nu mai e sub bataia focului, ibricul cu apa e rece si limpede. Ba chiar, daca ti-e sete, ai avea curajul sa si iei o gura din acea apa.
~
Furia e exact asa. Si totusi, pentru ca noi suntem oameni cu sange in vene si nu ibrice cu apa, ca sa evitam ca "apa sa dea in foc" in momentul zero al fierberii, adica al furiei, al certei, al conflictului, o solutie buna e sa te lepezi de o cantitate de furie pe loc, ca sa nu mai poti scuipa venin inspre partea adversa, de ex. sa iei o carte si sa o izbesti intr-un perete, sa turtesti un pet sau, cel mai simplu, sa numeri rar pana la 100.
Nu e nimic ironic sau comic, ci e dovedit ca astfel iti eliberezi din energia negativa. Fara pic de violenta, desigur. Nu divagam acum spre exceptii si brute si alte manifestari care au, probabil, in spate, tot revarsari de furie...
S-ar putea sa fii uimit de cat de usor se detensioneaza atmosfera.
~~~
Faptul ca am ajuns, am invatat, am reusit sa imi explic anumite stari, reactii, porniri, reprezinta pentru mine un progres.
Cu cat esti mai constient de ceea ce ti se intampla, cred eu, cu atat ai sanse sa rezolvi din probleme; si cu cat elimini din angoase, frustrari, frici si alte procese neconstientizate si executate din automatisme, cu atat sunt sansele mai mari sa traiesti mai fericit, mai senin si mai impacat.
Desigur, mi-ar placea sa pot spune ca am inscenat totul numai ca sa pot scrie aici despre furii, insa adevarul e ca da, m-am enervat, m-am suparat, m-am infuriat, am ripostat, m-am simtit atinsa de vorbe si de lipsa lor, am reactionat din nou, am spus, am catalogat, am picurat venin, apoi m-am intristat, apoi am obosit, m-am calmat si am adormit.
Dar... om sunt, perfect nu sunt. Si e minunat asa!