Diminetile mele

Sunt putine zilele in care apuc sa savurez o dimineata pe indelete.
Sunt si mai putine cand ma prinde ora 7-8 deja pe strada.
Sunt mai mult momentele cand ma scol cu noaptea-n cap chiar fara sa ma deranjeze ca sa merg la coafor, cosmetica sau masaj. Ah, si uneori la dentist.
Diminetile in care imi incep vreo calatorie nu se pun, pentru ca din masina, tren sau avion perspectiva e alta, cumva mult mai melancolica si mai abstracta asupra diminetilor.
Si atunci cand mi se intampla sa fiu atat de matinala, dar in acelasi timp sa am un ritm agale si relaxat, apuc sa ma bucur cum se cuvine de inceputurile astea de zi care au ceva magic in ele.
Dimineata totul e pur, e un nou inceput, valul zilei de ieri a alunecat, iar ziua de maine inca nu se zareste...
Dimineata e promitatoare, generoasa parca cu timpul, blanda, racoroasa.
Cand merg pe strazi dis de dimineata gandurile imi danseaza hai hui.
E un ragaz al mintii.
Azi, de exemplu, am fost transportata inapoi in timp, in vremea copilariei mele, cand diminetile, dupa chinul trezirii, erau splendide.
Cel mai usor si frecvent sunt amintirile olfactive ce imi revin.
Aerul proaspat si rece din balconul bunicilor mei, mirosul pregnant al ziarului extras din cutia postala (si apoi grija mea de a nu-l lasa pe bunicu' sa citeasca vreun articol intreg fara sa nu ma napustesc a joaca peste ziarul lui :)))).
Si zgomotul, sunetele, vocea televizorului, imi revin cu usurinta in fata ochilor.
Linistea din cartier si zumzetul ametitor pt mine pe atunci al masinilor, autobuzelor...
Vibratia asfaltului sub bocaneala tramvaiului.
Intrebarile mele interminabile si repetitive despre de ce tramvaiele nu au numere si pe toate scrie 101?
Dar mai prezenta ca orice alta senzatie este aroma painii proaspete, pe care mergeam sa o cumpar cu bunica de la "Paine" dimineata devreme.
Harsaitul lazilor proaspat descarcate din masina, adulmecarea coltului de paine aproape cald, consistenta aceea nemaintalnita azi la nici o paine, de crocant pe dinafara si delicios pe dinauntru, fara a semana cu burete, gumilastic sau talpa ...
Plecand de la rememorarile diminetilor mele timpurii, am ajuns sa fac o retrospectiva a mai multor lucruri de pe vremea aia care acum nu mai pot decat sa ne produca un oftat, caci sunt bine disparute si ingropate de goana noastra spre lumea noua si moderna.
Tot azi mi-am amintit de chioscul de inghetata, de care uneori imi e atat de dor, de vafele acelea bune si reci cum nu mai gasesti sub nici un chip azi, de inghetata de cacao care arata ca un pachet de unt...
De aprozarele cu aspect rudimentar care miroseau a pamant...
De acele caramele invariabil facute una cu ambalajul, de gumele sfarmicioase si galbene in forma de tigareta, de sucul ala (infect, ce-i drept) de la cofetarie, de vechile tutungerii care miroaseau asa de bine si de specific unui loc cu tutun, chibrituri si ce stiu eu ce se mai gasea acolo, eu mergeam cu bunicu si-si cumpara "Carpati".
Sunt frumoase si unele supermarketuri, frumoase, ma rog, ce aiurea spus, sunt comode, sunt ademenitoare sau iscoditoare, insa ce frumos era totusi si cu toate lucrurile impartite pe caprarii, organizate si bine delimitate.
Sigur, goliciunea rafturilor sau multitudinea conservelor sau cozile sunt aspecte negative pe care insa azi le-am ignorat in calatoria mea preponderent olfactiva, nu ca sa le uit, ci ca sa pretuiesc macar un moment beneficiile copilariei mele, lucrurile cu care cam toti am crescut si care ne trezesc mereu amintiri.
Ah, ce vremuri, ce dimineti...
..............................................................

Cultura ca o arca salvatoare

Desi clipul e vechi, din 2008, si e facut de un student grec din Sydney pentru examenul final la un master in animatie, poate sta oricand ca emblema a spiritului elen.

Mariza from Constantine Krystallis on Vimeo.

Germanii spuneau despre greci, in ajunul Olimpiadei de la Atena, cand cu 3 zile inainte de deschiderea oficiala acoperisul stadionului olimpic nu era inca montat si nici nu se mai punea problema sa mai aiba timp si de probe de siguranta, ca sunt precum dansul lor de suflet, sirtaki (vezi Zorba), ca incep orice actiune lent, taraganat, ca si cum ar avea toata viata in fata, desi timpul se scurge cu aceeasi precizie enervanta, insa in final totul iese bine, se finalizeaza la timp, e asa cum trebuie, totul pe ritmuri din ce in ce mai alerte, direct proportionata graba cu scurgerea timpului.
Tot asa, si in situatia actuala, sirtaki-ul si spiritul boem si acel savoir vivre al grecilor (apropo ca imi spuneau oamenii ca in Grecia nu se observa criza, daca dai o tura pe la taverne, cafenele sau magazine. Pai si ce ar trebui sa faca, sa planga in pumni, mergand pe strazi?!...) s-ar putea, daca nu sa-i salveze, macar sa ii mentina senini si optimisti si undeva pe linia de plutire.
Ei au atatea repere culturale in care sa-si caute refugiul si voia buna, o ancora vitala in vartejul zilelor noastre, dar uneori nu pot sa nu ma intreb: noi, oare, ce refugii avem?
Avem?
.....................................................

Doi oameni .... (II)

Cu doamna E, insa, ma incearca alt sentiment.
Mai stranui si mai greu de descris.
Inca o astept. Inca am senzatia ca o vad pe strada.


Desi au trecut aproape 2 ani...
Parca e plecata undeva si trebuie sa vina, pentru ca totul sa revina la normal.
Mi-e extrem de dor de ea.
Imi lipsesc discutiile noastre, imbratisarile, gandurile bune.
A fost, cumva, acea bunica extraordinara pe care nu am avut-o niciodata.
Nu ma intelegeti gresit, bunica atomica mi-e tare draga, chiar si cand face showuri alergandu-ne in miez de noapte pe la urgente, pentru ca mai apoi sa constatam ca nu are nimic, dar face tot felul de giumbuslucuri cu medicatia si cu regimul ei de viata sau chiar pentru diversitatea rutinei zilnice...
Cu doamna E a fost altceva, diferita si greu de comparat relatia cu oricare alta cu care impart, poate, acelasi arbore genealogic.
Stia cum sa te ia, era de o blandete dezarmanta, pacifista, impaciuitoare, calma, mereu cu o vorba buna pentru oricine, pentru orice situatie si pentru orice problema.
Am cunoscut-o acum multi ani, nici nu mai stiu cati, vreo 10 sa fie, si pentru mine a fost inca de atunci acea persoana de suflet, "toba" de carte, care sa aiba o candoare nemaintalnita, un dar aparte de a se face iubita si placuta de toata lumea.
Imi lipsesc si acum indrumarile si parerile ei. Cate ore am mai stat de vorba, la birou, pe banca, la telefon. Cu orele.
A plecat prea repede. Macar bunicul avea 80 de ani, stiam ca si-a trait viata, ca a plecat lin, aproape fara sa stie, asa cum si-a dorit...
Doamna E, insa, mai avea multe de spus si de facut. Dar parca la un moment dat nu a mai vrut si a lasat boala sa-i decida si sa-i curme viata.
Ma bucur ca am avut onoarea sa o cunosc, sa invat de la ea, ma bucur ca a devenit parte din familia noastra, ca atatea Craciunuri si sarbatori de Paste le-am petrecut impreuna.
Ma bucur ca fiica ei cea mica imi este in continuare o prietena draga si, cumva, ca o sora mai mare.
Saptamana trecuta a nascut un mic baietel iar eu cand am aflat, inainte sa ma dumiresc prea bine, am inceput sa plang, cu un amestec de bucurie si tristete, gandindu-ma la doamna E, care nu a mai apucat sa-l vada, gandindu-ma la nedreptatea sau, oricum, cursului misterios al vietii...


Ah, cum era sa uit?!
Era o gafista de exceptie. Dar, mai intai de toate, un om cu o poveste si un traseu al vietii impresionant, deloc desprins din basme, dimpotriva, dar potrivit unui roman de succes, nescris din pacate, un curs variat, colorat, uneori greu de suportat fara un spirit liber si puternic ca al ei. Era de o serenitate si de o seninatate incat nu te puteai supara pe ea. Oh, si cate au mai fost peripetiile ei prin viata, mai ales cand, lucrand la liga drepturilor omului, impreuna cu o prietena, a plimbat cu autobuzul prin Brasov o bomba descoperita pe un camp din apropierea orasului, camp unde murise un baietel pentru ca nimeni nu a crezut ca sunt bombe sau mine sau cum le-o zice, ramase de pe la exercitiile militare ale fabricii de armament din zona...
Sau, la fel de savuros, dar si la fel de senina si nevinovata, i-a dictat unei florarese sa scrie pe o coroana "odihna placuta"... :)))
Nu cred ca gresesc cand spun ca a fost, pe rand si toate odata, prietena, mama, bunica, sora, colega, mentor, un suflet extraordinar!
~~~
M-a rascolit acest post, dar am simtit nevoia sa-l scriu, totusi. Si l-am impartit in 2 pentru a nu fi prea lung si anevoios la citit.
Poate nu e perfect inchegat, poate nu e complet si poate e prea trist, insa e ceea ce am simtit eu si am dorit sa spun, din nou, ca un exercitiu al vesnicii amintiri.
In incheiere va las un citat al lui Alexandru Paleologu, un scriitor si diplomat roman foarte indragit de mine: "Iubesc gafeurii. Gafa îmi pare un semn de nobleţe, prin nonşalanţa şi dezinvoltura ei, prin lipsa ei de calcule şi oportunism. ... Gafeurul e distrat, ceea ce e expresia meditaţiei sau contemplării; e greu ca un intelectual să nu gafeze niciodată. Gafa e o formă de cinism spontan şi candid; e veridică şi dezinteresată. "
........................................................

Idei idei idei

Dati-mi, va rog, 3 idei de carti numai bune de lecturat in vacanta.
De fapt, am deja una pregatita, "Cine suntem" a lui Dan Puric, deci fie inca 2, fie 3, daca aveti 3 variante de nerefuzat, promit sa tin seama de parerile voastre.
In vacante si calatorii sunt un cititor light si capricios, asa ca tin sa precizez ca autori precum Gunter Grass, Marquez sau Kafka raman, indubitabil, acasa.
Dar nici atat de light incat sa mai am rabdare sa citesc ceva gen Sophie Kinsella(amuzant la vremea aceea si o singura data) sau alte chick lit-uri siropoase si aproape brainless.
Deci mai am si fite, da. :P
~
O carte pe care am citit-o cu placere anul trecut pe plaja a fost Sophie Dahl, "In jocul celor mari", o poveste frumoasa , un roman semiautobiografic.
~
Astept, asadar, top 3 lecturi din punctul vostru de vedere, pe care mi le recomandati in vacanta.
Plec sambata, asa ca grabiti-va, ca sa apuc sa le si cumpar!!!
Thanks!!

PS - Poza de mai sus e facuta azi, in timp ce ploua cu soare.
Regret ca am avut la mine doar LG Renoirul si nu camera foto, din aceasta cauza avem numai 3/4 din curcubeu si nu toata splendoarea care se asternuse in fata ochilor mei.
.................................................

Doi oameni .... (I)

Sunt doar 2 oameni (si, pe de-o parte, ii multumesc Cerului pentru asta, o sa explic si de ce...) a caror oricat de mica si firava amintire ma face sa-mi alunece lacrimi pe obraz, fara sa le pot controla.

Bunicul si doamna E.

Bunicul, pentru ca si acum cand scriu plang si simt un mare dor de el.
Si drag.
Nu a fost perfect. Nu a fost omul perfect, sotul perfect, bunicul perfect.
Dar avea o blandete si o bunatate care au sters efectiv precum un burete iscusit absolut orice posibila amintire mai putin frumoasa.
Oricand ii ceream ceva, orice, cand eram mica, nu exista sa ma refuze.
Sau sa nu-mi tina partea in fata tuturor, chiar si atunci cand poate meritam din plin vreo pedeapsa.
Cu el am invatat sa joc sah si table.
El m-a dus dimineata de dimineata, atata timp, la gradinita, la scoala, acasa, cand nu stateam la ei.
Bunicii mei au locuit mereu in oras. Am crescut cu dezavantajul betonului si al lipsei unei destinatii la tara unde sa ma cocot vara pe capitele de fan sau unde sa casc gura seara in fata portii sau unde sa astept pe inserat vreo coana vaca sa vina agale acasa... Dar am avut avantajul unui loc sigur, la 20 de min de casa, unde puteam usor sa fiu lasata cand ai mei erau plecati sau lucrau pana tarziu.
Dar si apoi, cine imi sarea in ajutor la orice ora din zi sau din noapte? Cine imi tinea companie seara cand mi-era urat sau cand, pe furtuna, mi-era frica de tunete?
Cine imi repara cu maiestrie toate jucarelele pe care le uzam, terfeleam, distrugeam? Cand eram pice il numeam doctorul papusilor.
Era asa linistitor sa stii ca orice ti se intampla, e un bunic care rezolva, repara, reface, descurca....orice.
Nu am avut o relatie din acelea magice si de basm, pline de sfaturi si povatuiri de bunic. Dar am avut o relatie frumoasa de prietenie, noi ne harjoneam, noi ne impacam, aveam codul nostru si slabicinea unuia pentru celalalt.
La fel cum e si cu tata. Doar ii seamana.
Nu m-as fi asteptat niciodata, pentru ca nu ma gandisem si nu fusesem pusa in situatii de genul asta, sa imi fie atat de dor de el...
Ii pretuiesc nespus amintirea, dar poate nu in modul clasic. Doi ani la rand am uitat data exacta cand s-a prapadit, pentru ca efectiv mi-am blocat creierul de la a retine astfel de date triste.

Ce conteaza data? Tin minte ca a murit in Saptamana Luminata, la 4 zile dupa ziua mamei, ziua in care l-am vazut pe fuga, pentru ca venisem tarziu acasa, iar la plecare, nu am sa uit niciodata, m-am uitat in ochii lui cu frica si presimtirea aceea infioratoare ca il vad pentru ultima oara.
Era duminica.
In saptamana ce a urmat nu mai stiu daca am vb la tel sau nu, dar stiu ca m-am gandit des la el... Iar joi, in aceea joi, a sunat telefonul si nu am apucat sa raspund... Nu stiam cine era.
Peste cateva ore, cand i-am vazut pe ai mei in usa, iar fraza lui tata a inceput cu "Bunicu' ....", am stiut.
La fel, am refuzat sa il mai vad dupa, sa ma apropii sau sa "fotografiez" imaginea aceea cumplita care m-ar fi bantuit pana in ziua de azi.
Sunt fericita ca in mintea mea e la fel, inchid ochii si il aud, il vad....
Un amanunt, de o inestimabila valoare pentru mine, este micul videoclip pastrat cu sfintenie in mobil, cu bunicul si pisica lor infumurata, jucandu-se ping-pong cu un creion.
Incredibila si matza in cele 3-4 ori cand a aruncat cu labuta creionasul inapoi la bunicu', dar si foarte minunata vocea vesela a bunicului, incremenita acolo, in cele 2 min inregistrate, pe care sper sa nu le pierd vreodata.
Revenind, refuz sa tin minte date exacte (desi as putea, 4 zile de la ziua mamei inseamna 13 aprilie, nu e nimic asa complicat), pentru ca pentru mine el e mereu viu, undeva, e aproape sau departe, intr-un spatiu nedefinit, iar cel mai important e ca imi amintesc extrem de des de el, aproape mereu cu ochii uzi de lacrimi de drag si dor...
De aia spuneam, ii multumesc lui nenea God ca pana acum sunt doar 2 oameni care ma fac sa plang si sa-mi fie dor, pentru ca nu mai sunt cu mine.
Si-l rog sa mi-i lase pe ceilalti cat mai mult aici, cu mine.
(va urma)
.....................................................

Despre e-mailuri, epistole, răvașe ...

Inca de mica, de cand am invatat sa scriu si, mai apoi, am inceput sa leg prietenii, mi-au placut scrisorile. Mult de tot.
Si sa le scriu, dar si sa le citesc.
Am pastrat ani de zile scrisorile primite din diferite colturi ale lumii, de la prieteni din copilarie, de la verisori si verisoare, de la colegi de scoala sau chiar de la "tara", unde prietenele mele plecau pe timpul verii...
Mi-a placut de mica sa scriu, sa povestesc, sa-mi imaginez, sa descriu, sa rememorez.
In ultimii ani n-am mai scris pe hartie decat scrisori de intentie :)), nicidecum din cele de drag si dor, de prietenie sau de amor...
Am scris, insa, cu varf si indesat pe suport virtual, pe mail.
Ba chiar pe Facebook si, mai nou, pe Twitter se pot iscali cuvinte, scurte propozitii telegrafice, dar frumoase, mici anunturi care ajung, ca o sageata, in Cehia, in Anglia, oriunde, o gluma, o idee, un simplu salut sau o noapte buna.
Vreau sa zic, numai sa vrei si mijloace sunt mii, pentru a intretine vie o prietenie.
~~~
Ador momentele cand citesc sau compun scrisorele celor dragi.
Uneori sunt mai indaratnica cu scrisul, iar cei apropiati observa asta, insa imi place sa am inspiratie cand incep sa scriu, sa am o idee, e ca un rol pentru mine, unul in care scriu despre mine, despre viata mea, despre lucruri, amintiri, persoane si consider ca grija si muza potrivita sunt elementele cheie intr-un mesaj reusit...
Scrisul pentru mine, mai ales mesajele catre oameni apropiati, este intotdeauna ca un ritual.
Prefer, uneori, sa scriu mai rar, dar atunci cand omul citeste, sa se insenineze, sa se inveselasca, sa se intristeze, indigneze, oricum ar fi, sa nu ramana indiferent, apatic.
Chiar povesteam azi cu o prietena de cat de frumos si special e sa compui cateva randuri intr-un mesaj, in locul banalului chat, care daca se mai si desfasoara tot mai frecvent, dilueaza farmecul si povestile...
Totusi, sunt oameni cu care, pentru ca imi sunt f dragi, desi peste mari si tari, sau cu care interactionez zilnic, ajung sa vb, mai mult sau mai putin des, pe chat, insa uneori imi e dor de un mesaj lung, gandit, dezvoltat frumos, argumentat, ingrijit, incarcat de amintiri, povesti, planuri si vise...
Am prieteni de-o viata cu care am ajuns sa ma vad si sa ma aud extrem de rar in ultimii ani.
O prietena care traieste in Londra, de ex. Nici chiar toate discutiile de complezenta de pe messenger cu x sau y colegi de liceu sau de munca, de ex, uneori exagerat de iscoditori / banali / obositori ..., in sfarsit, putine lucruri se pot compara cu mesajele incheiate sau momentele pe viu cand un om drag iti zice din tot sufletul: "Ana, sa stii ca te iubesc mult de tot"...
Ce altceva mai mult sa vrei? Putin timp petrecut impreuna, in scris sau o data la cativa ani fata in fata, dar de o calitate ce te poate incarca cu energie vie si pozitiva cat pentru un intreg cincinal.
In acelasi timp, ma gandeam azi... Pe cat de mare e bucuria unui mesaj de la prieteni, mai ales cand e lung si povestit si frumos desenat si, citindu-l, am impresia ca stau la o cafea de vorba cu acel om..., asa, pe cat de mare e bucuria in cazul asta, pe atat de amar e gustul pe care mi-l lasa oamenii care, odata ce isi schimba viata, traiectoria, programul, abandoneaza fara remuscari orice legatura.
Uita sau arunca la cos orice moment placut sau macar ofertant dpdv al discutiei si al finalitatii, dispar... Uita ca 2 randuri scrise o data la 6 luni sunt nu numai un gest frumos, ci si o dovada de omenie si de amicitie, daca poate prietenie e prea mult spus.
Uita ca e atat de usor sa te gaseasca, doar bunaoara au incarcat zeci de pagini imaginare de povesti, dimineata de dimineata, atatea luni...pe messenger, pe mail, pe facebook, pe blog...oriunde.
Uita sau vor sa uite sau ignora sau poarta pica... cine stie.
E trist, insa, sa observ asta. Nu stiu daca sa consider ca naivitatea mea si idealismul meu in ale prieteniei savori mi-au mai dat un bobarnac si omul ala doar mi-a irosit parte din energie, a luat cu el parte din secrete si a facut ghemotoc la tombeorn tot fluviul de vorbe dintre noi sau sa raman consecventa in a pretui relatiile inter umane si in a acorda mereu acelasi credit, entuziasm si timp alocat, pentru ca viata rezerva mereu surprize cand te astepti mai putin...
Deviand putin de la strict subiectul emailuri catre prieteni, pot spune ca ii port mereu in inima pe acei oameni, extrem de putini la numar, poate de aia sunt si atat de speciali in ochii mei, care, idiferent cat de rar, cat de tare s-a distantat relatia sau daca exista sau nu contrari pe diverse teme, mi se adreseaza mereu, si-ntr-un mod extrem de natural si de nemascat, cu numele sau formulele de alint de odinioara.
Sunt legaturi care, odata create, raman nealterate in esenta lor, iar eu gasesc aspectul asta unul dintre deliciile de nepretuit ale vietii si ale prieteniei!
.......................................................

Long time no see

Buna seara, buna seara!
Ce, credeati ca am abandonat (de tot) micul blog roz?
Mmm, nu.
Deci nu va bucurati(un aviz amatorilor e mereu binevenit...)
Asa.
Mi-am pus 2 cupe de inghetata intr-o ceasca mov, una de cioco, una de vanilie, si astept sa se topeasca un pic, mie asa imi place inghetata, putin topita, nu prea exotica la gust, conservatoare in arome, cu putin praf de biscuit deasupra.
Pai, na, ma gandeam ca poate e cineva curios cum prefer inghetata.
Acum stie. :P

Apoi, in timp ce inghetata se apropie de stadiul perfect pentru a fi degustata, eu defilez prin casa in pantofiorii mei cu tocuri de 9 (cm), nu de alta, da' mi-am cam pierdut execitiul "la inaltime" si ma gandesc ca in 2 sapt, la nunta, sa pot face piruete fara te miri ce rupturi de glezne :))))
Deci exersez.
Si tot in acest timp, ma gandeam eu asa, ia sa mai dau cu subsemnatul aici.
Oh, de mi s-ar "inregistra" pe un suport virtual gandurile in momentul in care imi survoleaza cap'sorul, ce bine ar mai fi! As fi scris multe posturi incitante si interesante pana acum.
Am avut cateva porniri de a scrie, plina ba de entuziasm, ba de furie, insa ceva m-a oprit mereu.
Aproape ca a trecut si luna mai. In 10 zile plec in vacanta. Mi-e atat de dor de vestul Europei, abia astept!!!!
Ungaria, Austria, oh, Viena, febletea mea, Germania, orasele mici, castele, aer auster, atat de drag mie, mii de km, Italia, ferry-boat, mini croaziera, Grecia, acasa...si inapoi in Romania. Mai e putin.
A trecut si luna Mai, aproape toata, una dintre cele mai neprietenoase luni...
Cumva asemanatoare cu Mai 2008, cand, desi mai putine belele de sanatate, spaimele si ingrijorarile(dovedite nefondate) au fost aproape insuportabile pentru psihicul meu...
A trecut si examenul, cu bine sper eu. O sa aflu in August. Am avut emotii, dar apoi am fost atat de fericita si de incantata ca l-am dat, incat ma intrebam de ce am asteptat atatia ani, cand pentru mine examenul asta mereu va fi mult mai firesc si mai simplu decat pentru multi altii.
Saptamana trecuta am fost la Pitesti. Cu treaba. Cu "copiii mei". Au luat si premii.
A fost frumos, obositor, intens, cu accente amare, dar acoperite in final de satisfactii mult mai valabile.
Iar m-a intrebat lumea in ce clasa sunt, la ce grupa particip, ce caut in biroul directoarei... :))) E chiar amuzant, mai ales cand le pica fata. :)))
Ah, dragilor, mi s-a topit de tot inghetata, ma duc sa o sorb, sa mai fac cateva ture, ador sa stau cocotata pe tocuri hihihihi.
Ne auzim curand.
.................................................................