LATER EDIT - Simplul fapt al exprimarii acestor lucruri de mai jos, mi-a oferit o panorama mai senina a situatiei si a optiunilor, sunt mult mai detasata, stiu ce am de facut, si cum, si daca.
Si as fi vrut sa scot textul, pentru ca menirea principala s-a implinit, insa mi s-a spus ca e bloglul meu si ma reprezinta, asa incat las textul aici, ca marturie a unei nopti ingandurate si amalgamate cu ganduri diverse, dar si a unei dimineti senine si optimiste.
~~~~
Mai iau o gura de cafea (fara cofeina!!!), ma mai gandesc, ma demachiez, urmeaza ritualul crema-hidratanta-plus-crema-hidratanta-de-ochi-care-va-fi-curand-inlocuita-cu-crema-contur-de-ochi-pt-preventia-primelor-riduri (yep, sambata la dermoanaliza mi-a iesit o elasticitate scazuta a tenului in jurul ochilor, dar ma bucur ca am un tip normal de ten, fara zona T cu probleme si fara deshidratare, mi-a iesit un procent de 90% al hidratarii, ceea ce e fenomenal; dar sa revin), ma tot gandesc, sunt epuizata sufleteste. Toata dupa amiaza am fost asa, de ceva timp imi dau tarcoale gandurile astea, insa azi cu atat mai mult.
Niciodata nu am folosit blogul pentru chestiuni prea personale si nici nu acum nu o fac, nu explicit, consider doar ca dezbat (mai mult eu cu mine) o problema, o nelamurire, o scurgere de energie pentru ceea ce stiam ca e o prietenia solida si de cursa lunga si, de o vreme, e doar o boare care ma epuizeaza si care mereu imi da acelasi semnal: tensiunea. In aer, intre noi, oriunde.
Ma invart in cerc, o iau pe toate partile logicii si ale ilogicului, o iau emotioal, o iau rational, o iau prieteneste, omeneste, prosteste, sunt pe rand nervoasa, naiva, credula, idealista, trista, las de la mine, apoi ma intreb daca e ok, apoi imi cercetez a nu stiu cata oara comportamentul, ce am facut, ce n-am facut, acum, mai demult, in general.
M-am purtat frumos, am neglijat ceva, oare am dat prea mult, oare apreciaza cineva? Oare ar trebui, asa ar fi normal?
Nu asta astept, dar exista reciprocitatea consideratiei?
Exista prietenie si pe partea cealalta sau joc tenis singura la un perete surd care nici nu mai intoarce mingile, ci le inghite si tace?Care e capacitatea normala si admisa a unui om de a purta pica, suparare, nervi, orice e negativ?
Si cum ii cantaresti justetea? Cine are masura?
Dar exista vreo masura atunci cand refuzi dialogul, inabusind orice initiativa pasnica de conciliere a ceva ce de fapt nu stiu si nu inteleg ce e de data asta.
Dupa un timp, ne obisnuim cu cei de langa noi. Ii acceptam asa cum sunt, ii iubim la fel si dupa scurtcircuituri emotionale, de moment, de context, de toane, de vreme si de oboseala.
Insa ce faci atunci cand tactica e schimbata? Cand mesajele sunt putine si difuze, cand evita dialogul, dar iti plaseaza in brate gandurile, na!, ia si fa cozonac cu ele, rupe-ti mintea in 3, ghiceste ce am, eu nu zic ca nu am chef, dar tu da-te de 3 ori peste cap, poate imi ghicesti supararea...
De ce mereu e unilateral acest intreg proces? Exista vreun fraier in povestea asta?
Si daca da, de ce e mereu acelasi, cat ar trebui sa mai stea in forma turtita a idiotului care accepta, intelege, trece peste si isi mai cere si scuze?
Celalalt cand o sa-si puna macar problema ca e posibil sa greseasca si el? Cand o sa-si cerceteze o miime din comportament? Cand o sa aiba intelepciunea de a nu mai escalada un conflict nascut din nimic, pe care celalalt nu numai ca nu l-a premeditat, dar nici nu banuiesta ca exista?
Si fie si asa, cand si cum si cine si in ce fel o sa sesizeze ca nu poti, din cauza unui capriciu, sa retezi toate normele sociale si de prieteni si de omenie, fara sa ai curajul macar sa-ti exprimi clar pozitia, sa pui pe masa ce te apasa, orice, nu ne stim de ieri...si abia apoi, dupa ce i-ai dat celuilalt dreptul la replica (da, exista acest drept intre 2 oameni apropiati, si-n plus e fair play si de bun simt!), si daca in ochii tai concilierea nu este posibila, sa ceri ragaz de gandire si reflectie...
Cu atat mai mult cu cat nu e vorba de nimic, dar de absolut nimic grav!! Nimeni n-a comis vreun act iresponsabil si de neconceput, totul e interpretare, totul e cu mi s-a parut, nu mi s-a parut, asa mi s-a parut, cred, nu cred, mi-a picat sau nu mi-a picat asa sau altfel.
Cat poate tine asa o copilarie? Si cat tre sa o las sa existe? Cine poate schimba rationamentul unuia intr-o prietenie, orientandu-l spre senin si detasare, mai multa impacare, mai multa acceptare si, intr-un cuvant, prietenie.
Cum sa convingi un om ca o prietenie de peste 10 ani e dintre cele rare si extrem de valoroase?
Dar si cat tre sa mai rezist in aceeasi pozitie a celui predispus greselii, in fata celuillat care nu concepe, din capul locului, ca ar putea si el gresi vreodata? E dovada de intelepciune sa tac, sa merg mai departe, sa accept si sa primesc ce si cat mi se ofera si cand sau pornirile impulsive care considera nedreptate asa ceva pe termen lung si care ma alunga departe si ma transforma in stana rece de piatra sunt mai inspirate?
Si ce fac daca nu pot sa pastrez ranchiuna sau nu pot sa smulg radacina unei pritenii atat de dragi, simtind ca in spatele acestor aparente, sunt lucruri valoroase si adanci si nepretuite si care merita osteneala?
E incapacitatea mea de ruptura, e dependenta, intr-un fel, emotionala sau e ceva ce merita a fi pastrat si dus mai departe?
Dar oare cealalata parte stie lucrurile astea si mizeaza pe vesnica intelegere a celuilalt?
Sau e pozitia lui "mie mi se cuvine" si considera naturala si de la sine castigata pretentia ca celalat sa faca mereu primul pas si al doilea si al treila ... si sa inteleaga, si sa accepte, si sa se scuze, si sa-si puna cenusa in cap pt te miri ce maruntis.
Isi mai aminteste oare momentele cu adevarat de "incercare" a vietii, alea in care am fost mereu prezenta, neavand pretentia ca stiu cum e sa suferi in halul ala, dar fiind acolo, de dimineata pana seara si oricand a fost nevoie si la bine si la rau si la multa veselie si la povesti si la pasi importanti si la confesiuni si la orice?!
Sunt oare dovezile astea elocvente, valabile si demne de memoria noastra sau pentru ca prietenia e benevola si se ofera din afectiune sincera, sunt lucruri pe care le putem pune la tomberon pentru simplul fapt ca au venit de la sine si natural si nu am depus nici un efort pentru ele?
E semnul ca am devenit dispensabila si neinteresanta, invizibila si cu unica ancora aceea a prietenilor pe care ii numeri pe degetele de la o mana si pe care din inertie ii cari cu tine prin viata?
Si daca eu nu accept asa o preudo relatie si vreau mai mult, la fel ca inainte, sau deloc?
Si daca m-am saturat de mofturi si de toane de moment? Iar daca nu sunt asa ceva, eu de ce le percep astfel si nu m-ai putut convinge de contrariul lor? Si daca am si eu o limita in care efectiv nu iti dau voie sa te porti cu mine, in momentele in care esti sucita si fara chef special de viata, sa ma transformi in carpa? Si cum sa te fac sa intelegi ca ba da, e ofensator uneori comportamentul tau, aparent nevinovat ci doar infumurat? Si cum sa exprim mai clar ideea ca am o capacitate mare de toleranta fie si la tampenii, cata vreme ai bunul simt sa mi le indici fie si dupa?!
Daca in materie de prietenie nu vad jumatati de masura si surogate ieftine?
Smotocirea creierilor in felul asta, over and over again, repetat procesul o data la o serie de luni, merita? si daca merita, are vreo limita sau e povestea fara sfarsit?
E lantul slabiciunilor sau e motorul natural al unei prietenii vii si cu oameni asemanatori si deci ale caror caractere se ciocnesc? Si cand trecem, macar, la next level, cand lasam manierele de "imi iau jucariile si plec" si imbratisam o viziune macar mai matura, daca nu mai inteleapta, a lucrurilor...?
Cand?
Sa mai astept, sa mai incerc, sa ma investesc?
Sau e pierdere de timp?
PS - da, am scris repede si repezit. Da, am scris dintr-o suflare. Da, cred ca am scris gresit pe alocuri, dar uite ca azi nu-mi pasa si nici nu corectez. Nu mai pot reciti acest text, pentru ca am senzatia ca la a treia cititre voi incepe sa plang direct...
Da, e un post emotional. Da, e despre prietenie, nu, nu e despre relatii amoroase.
Nu, pentru alea nu acord atata credit. Da, cred in prietenia adevarata ce dureaza o viata.
Ba da, vreau sa ma lupt pt ea!
.jpg)
1.jpg)
.jpg)