Idei idei idei

Dati-mi, va rog, 3 idei de carti numai bune de lecturat in vacanta.
De fapt, am deja una pregatita, "Cine suntem" a lui Dan Puric, deci fie inca 2, fie 3, daca aveti 3 variante de nerefuzat, promit sa tin seama de parerile voastre.
In vacante si calatorii sunt un cititor light si capricios, asa ca tin sa precizez ca autori precum Gunter Grass, Marquez sau Kafka raman, indubitabil, acasa.
Dar nici atat de light incat sa mai am rabdare sa citesc ceva gen Sophie Kinsella(amuzant la vremea aceea si o singura data) sau alte chick lit-uri siropoase si aproape brainless.
Deci mai am si fite, da. :P
~
O carte pe care am citit-o cu placere anul trecut pe plaja a fost Sophie Dahl, "In jocul celor mari", o poveste frumoasa , un roman semiautobiografic.
~
Astept, asadar, top 3 lecturi din punctul vostru de vedere, pe care mi le recomandati in vacanta.
Plec sambata, asa ca grabiti-va, ca sa apuc sa le si cumpar!!!
Thanks!!

PS - Poza de mai sus e facuta azi, in timp ce ploua cu soare.
Regret ca am avut la mine doar LG Renoirul si nu camera foto, din aceasta cauza avem numai 3/4 din curcubeu si nu toata splendoarea care se asternuse in fata ochilor mei.
.................................................

Doi oameni .... (I)

Sunt doar 2 oameni (si, pe de-o parte, ii multumesc Cerului pentru asta, o sa explic si de ce...) a caror oricat de mica si firava amintire ma face sa-mi alunece lacrimi pe obraz, fara sa le pot controla.

Bunicul si doamna E.

Bunicul, pentru ca si acum cand scriu plang si simt un mare dor de el.
Si drag.
Nu a fost perfect. Nu a fost omul perfect, sotul perfect, bunicul perfect.
Dar avea o blandete si o bunatate care au sters efectiv precum un burete iscusit absolut orice posibila amintire mai putin frumoasa.
Oricand ii ceream ceva, orice, cand eram mica, nu exista sa ma refuze.
Sau sa nu-mi tina partea in fata tuturor, chiar si atunci cand poate meritam din plin vreo pedeapsa.
Cu el am invatat sa joc sah si table.
El m-a dus dimineata de dimineata, atata timp, la gradinita, la scoala, acasa, cand nu stateam la ei.
Bunicii mei au locuit mereu in oras. Am crescut cu dezavantajul betonului si al lipsei unei destinatii la tara unde sa ma cocot vara pe capitele de fan sau unde sa casc gura seara in fata portii sau unde sa astept pe inserat vreo coana vaca sa vina agale acasa... Dar am avut avantajul unui loc sigur, la 20 de min de casa, unde puteam usor sa fiu lasata cand ai mei erau plecati sau lucrau pana tarziu.
Dar si apoi, cine imi sarea in ajutor la orice ora din zi sau din noapte? Cine imi tinea companie seara cand mi-era urat sau cand, pe furtuna, mi-era frica de tunete?
Cine imi repara cu maiestrie toate jucarelele pe care le uzam, terfeleam, distrugeam? Cand eram pice il numeam doctorul papusilor.
Era asa linistitor sa stii ca orice ti se intampla, e un bunic care rezolva, repara, reface, descurca....orice.
Nu am avut o relatie din acelea magice si de basm, pline de sfaturi si povatuiri de bunic. Dar am avut o relatie frumoasa de prietenie, noi ne harjoneam, noi ne impacam, aveam codul nostru si slabicinea unuia pentru celalalt.
La fel cum e si cu tata. Doar ii seamana.
Nu m-as fi asteptat niciodata, pentru ca nu ma gandisem si nu fusesem pusa in situatii de genul asta, sa imi fie atat de dor de el...
Ii pretuiesc nespus amintirea, dar poate nu in modul clasic. Doi ani la rand am uitat data exacta cand s-a prapadit, pentru ca efectiv mi-am blocat creierul de la a retine astfel de date triste.

Ce conteaza data? Tin minte ca a murit in Saptamana Luminata, la 4 zile dupa ziua mamei, ziua in care l-am vazut pe fuga, pentru ca venisem tarziu acasa, iar la plecare, nu am sa uit niciodata, m-am uitat in ochii lui cu frica si presimtirea aceea infioratoare ca il vad pentru ultima oara.
Era duminica.
In saptamana ce a urmat nu mai stiu daca am vb la tel sau nu, dar stiu ca m-am gandit des la el... Iar joi, in aceea joi, a sunat telefonul si nu am apucat sa raspund... Nu stiam cine era.
Peste cateva ore, cand i-am vazut pe ai mei in usa, iar fraza lui tata a inceput cu "Bunicu' ....", am stiut.
La fel, am refuzat sa il mai vad dupa, sa ma apropii sau sa "fotografiez" imaginea aceea cumplita care m-ar fi bantuit pana in ziua de azi.
Sunt fericita ca in mintea mea e la fel, inchid ochii si il aud, il vad....
Un amanunt, de o inestimabila valoare pentru mine, este micul videoclip pastrat cu sfintenie in mobil, cu bunicul si pisica lor infumurata, jucandu-se ping-pong cu un creion.
Incredibila si matza in cele 3-4 ori cand a aruncat cu labuta creionasul inapoi la bunicu', dar si foarte minunata vocea vesela a bunicului, incremenita acolo, in cele 2 min inregistrate, pe care sper sa nu le pierd vreodata.
Revenind, refuz sa tin minte date exacte (desi as putea, 4 zile de la ziua mamei inseamna 13 aprilie, nu e nimic asa complicat), pentru ca pentru mine el e mereu viu, undeva, e aproape sau departe, intr-un spatiu nedefinit, iar cel mai important e ca imi amintesc extrem de des de el, aproape mereu cu ochii uzi de lacrimi de drag si dor...
De aia spuneam, ii multumesc lui nenea God ca pana acum sunt doar 2 oameni care ma fac sa plang si sa-mi fie dor, pentru ca nu mai sunt cu mine.
Si-l rog sa mi-i lase pe ceilalti cat mai mult aici, cu mine.
(va urma)
.....................................................

Despre e-mailuri, epistole, răvașe ...

Inca de mica, de cand am invatat sa scriu si, mai apoi, am inceput sa leg prietenii, mi-au placut scrisorile. Mult de tot.
Si sa le scriu, dar si sa le citesc.
Am pastrat ani de zile scrisorile primite din diferite colturi ale lumii, de la prieteni din copilarie, de la verisori si verisoare, de la colegi de scoala sau chiar de la "tara", unde prietenele mele plecau pe timpul verii...
Mi-a placut de mica sa scriu, sa povestesc, sa-mi imaginez, sa descriu, sa rememorez.
In ultimii ani n-am mai scris pe hartie decat scrisori de intentie :)), nicidecum din cele de drag si dor, de prietenie sau de amor...
Am scris, insa, cu varf si indesat pe suport virtual, pe mail.
Ba chiar pe Facebook si, mai nou, pe Twitter se pot iscali cuvinte, scurte propozitii telegrafice, dar frumoase, mici anunturi care ajung, ca o sageata, in Cehia, in Anglia, oriunde, o gluma, o idee, un simplu salut sau o noapte buna.
Vreau sa zic, numai sa vrei si mijloace sunt mii, pentru a intretine vie o prietenie.
~~~
Ador momentele cand citesc sau compun scrisorele celor dragi.
Uneori sunt mai indaratnica cu scrisul, iar cei apropiati observa asta, insa imi place sa am inspiratie cand incep sa scriu, sa am o idee, e ca un rol pentru mine, unul in care scriu despre mine, despre viata mea, despre lucruri, amintiri, persoane si consider ca grija si muza potrivita sunt elementele cheie intr-un mesaj reusit...
Scrisul pentru mine, mai ales mesajele catre oameni apropiati, este intotdeauna ca un ritual.
Prefer, uneori, sa scriu mai rar, dar atunci cand omul citeste, sa se insenineze, sa se inveselasca, sa se intristeze, indigneze, oricum ar fi, sa nu ramana indiferent, apatic.
Chiar povesteam azi cu o prietena de cat de frumos si special e sa compui cateva randuri intr-un mesaj, in locul banalului chat, care daca se mai si desfasoara tot mai frecvent, dilueaza farmecul si povestile...
Totusi, sunt oameni cu care, pentru ca imi sunt f dragi, desi peste mari si tari, sau cu care interactionez zilnic, ajung sa vb, mai mult sau mai putin des, pe chat, insa uneori imi e dor de un mesaj lung, gandit, dezvoltat frumos, argumentat, ingrijit, incarcat de amintiri, povesti, planuri si vise...
Am prieteni de-o viata cu care am ajuns sa ma vad si sa ma aud extrem de rar in ultimii ani.
O prietena care traieste in Londra, de ex. Nici chiar toate discutiile de complezenta de pe messenger cu x sau y colegi de liceu sau de munca, de ex, uneori exagerat de iscoditori / banali / obositori ..., in sfarsit, putine lucruri se pot compara cu mesajele incheiate sau momentele pe viu cand un om drag iti zice din tot sufletul: "Ana, sa stii ca te iubesc mult de tot"...
Ce altceva mai mult sa vrei? Putin timp petrecut impreuna, in scris sau o data la cativa ani fata in fata, dar de o calitate ce te poate incarca cu energie vie si pozitiva cat pentru un intreg cincinal.
In acelasi timp, ma gandeam azi... Pe cat de mare e bucuria unui mesaj de la prieteni, mai ales cand e lung si povestit si frumos desenat si, citindu-l, am impresia ca stau la o cafea de vorba cu acel om..., asa, pe cat de mare e bucuria in cazul asta, pe atat de amar e gustul pe care mi-l lasa oamenii care, odata ce isi schimba viata, traiectoria, programul, abandoneaza fara remuscari orice legatura.
Uita sau arunca la cos orice moment placut sau macar ofertant dpdv al discutiei si al finalitatii, dispar... Uita ca 2 randuri scrise o data la 6 luni sunt nu numai un gest frumos, ci si o dovada de omenie si de amicitie, daca poate prietenie e prea mult spus.
Uita ca e atat de usor sa te gaseasca, doar bunaoara au incarcat zeci de pagini imaginare de povesti, dimineata de dimineata, atatea luni...pe messenger, pe mail, pe facebook, pe blog...oriunde.
Uita sau vor sa uite sau ignora sau poarta pica... cine stie.
E trist, insa, sa observ asta. Nu stiu daca sa consider ca naivitatea mea si idealismul meu in ale prieteniei savori mi-au mai dat un bobarnac si omul ala doar mi-a irosit parte din energie, a luat cu el parte din secrete si a facut ghemotoc la tombeorn tot fluviul de vorbe dintre noi sau sa raman consecventa in a pretui relatiile inter umane si in a acorda mereu acelasi credit, entuziasm si timp alocat, pentru ca viata rezerva mereu surprize cand te astepti mai putin...
Deviand putin de la strict subiectul emailuri catre prieteni, pot spune ca ii port mereu in inima pe acei oameni, extrem de putini la numar, poate de aia sunt si atat de speciali in ochii mei, care, idiferent cat de rar, cat de tare s-a distantat relatia sau daca exista sau nu contrari pe diverse teme, mi se adreseaza mereu, si-ntr-un mod extrem de natural si de nemascat, cu numele sau formulele de alint de odinioara.
Sunt legaturi care, odata create, raman nealterate in esenta lor, iar eu gasesc aspectul asta unul dintre deliciile de nepretuit ale vietii si ale prieteniei!
.......................................................

Long time no see

Buna seara, buna seara!
Ce, credeati ca am abandonat (de tot) micul blog roz?
Mmm, nu.
Deci nu va bucurati(un aviz amatorilor e mereu binevenit...)
Asa.
Mi-am pus 2 cupe de inghetata intr-o ceasca mov, una de cioco, una de vanilie, si astept sa se topeasca un pic, mie asa imi place inghetata, putin topita, nu prea exotica la gust, conservatoare in arome, cu putin praf de biscuit deasupra.
Pai, na, ma gandeam ca poate e cineva curios cum prefer inghetata.
Acum stie. :P

Apoi, in timp ce inghetata se apropie de stadiul perfect pentru a fi degustata, eu defilez prin casa in pantofiorii mei cu tocuri de 9 (cm), nu de alta, da' mi-am cam pierdut execitiul "la inaltime" si ma gandesc ca in 2 sapt, la nunta, sa pot face piruete fara te miri ce rupturi de glezne :))))
Deci exersez.
Si tot in acest timp, ma gandeam eu asa, ia sa mai dau cu subsemnatul aici.
Oh, de mi s-ar "inregistra" pe un suport virtual gandurile in momentul in care imi survoleaza cap'sorul, ce bine ar mai fi! As fi scris multe posturi incitante si interesante pana acum.
Am avut cateva porniri de a scrie, plina ba de entuziasm, ba de furie, insa ceva m-a oprit mereu.
Aproape ca a trecut si luna mai. In 10 zile plec in vacanta. Mi-e atat de dor de vestul Europei, abia astept!!!!
Ungaria, Austria, oh, Viena, febletea mea, Germania, orasele mici, castele, aer auster, atat de drag mie, mii de km, Italia, ferry-boat, mini croaziera, Grecia, acasa...si inapoi in Romania. Mai e putin.
A trecut si luna Mai, aproape toata, una dintre cele mai neprietenoase luni...
Cumva asemanatoare cu Mai 2008, cand, desi mai putine belele de sanatate, spaimele si ingrijorarile(dovedite nefondate) au fost aproape insuportabile pentru psihicul meu...
A trecut si examenul, cu bine sper eu. O sa aflu in August. Am avut emotii, dar apoi am fost atat de fericita si de incantata ca l-am dat, incat ma intrebam de ce am asteptat atatia ani, cand pentru mine examenul asta mereu va fi mult mai firesc si mai simplu decat pentru multi altii.
Saptamana trecuta am fost la Pitesti. Cu treaba. Cu "copiii mei". Au luat si premii.
A fost frumos, obositor, intens, cu accente amare, dar acoperite in final de satisfactii mult mai valabile.
Iar m-a intrebat lumea in ce clasa sunt, la ce grupa particip, ce caut in biroul directoarei... :))) E chiar amuzant, mai ales cand le pica fata. :)))
Ah, dragilor, mi s-a topit de tot inghetata, ma duc sa o sorb, sa mai fac cateva ture, ador sa stau cocotata pe tocuri hihihihi.
Ne auzim curand.
.................................................................

"Amuzament" de primavara...

Niciodata nu cred ca am intruchipat mai bine ca acum zicala aceea populara cu "toate cate bube rele....", stiti voi continuarea.
Dupa imposibila durere de gingie de dupa plecarea la cele vesnice a maselutei de minte nr 2, a urmat etapa strong: compresia nervului ulnar(din cauza exercitiilor cu gantere), ala de la cot, durere la indoirea bratului asemuita cu un electro-soc. Minunat, nu-i asa?
Deosebit.
Sunt in faza ultima a rabdarii, plang ba de durere, ba de suparare ca fara o mana dreapta indoita nici nu banuiam cate nu poti face si ce oribil e...
De exemplu acum astept cuminte sa vina o prietena sa ma ajute sa-mi prind parul, turbez ca nu ma descurc singura si, desi am incercat diverse trucuri, cu o dreapta intinsa nu reusesc mare lucru.
N-are rost sa mai zic ca nu le am cu suportarea durerii cu stoicism si fara vaicareala.
Un mijloc, o masea, un cap mai trec cu calmante, cu somn, dar senzatia difuza si acuta de carcel, cand incerc sa indoi bratul. nu trece cu nimic. Si mi se blocheaza mana in durerea aia speciala.
Luni, in prima intalnire cu fenomenul, pt ca nu am fost precauta si am sperat ca peste noapte a trecut miraculos incalecarea de nervi, ligamente, ce-o fi acolo, m-am socat de durere, m-am facut livida, de spaima probabil, auzeam un fosnet in urechi si ma luase ameteala aia ca dinainte sa lesini.
Mda, apoi mi s-a zis ca durerea aia ,cand e atins nervul din cot (sa te doara-n cot, auzi, cine ar fi zis...), e precum electrocutatul. Sper ca pe asta din urma sa nu apuc sa il experimentez vreodata...
Cam asta. Am obosit scriind si nici nu mai am ce sa zic.
Ma mai duc o tura azi la tanti Sina dintr-un sat apropiat, renumita pentru mainile vrajite care aseaza la loc umeri, oase si, sper eu, si nervi.
Ah, da, englezii se refera la afectiunea asta cam asa: as hitting one's "funny bone."
Amuzant, intr-adevar...
...................................................

Imi place de mine atunci când * ...

*Sunt aiurita, cu capu'-n nori si cu un aer pierdut de Ally McBeal in dificultate intelectuala.

Ca atunci cand, iesind de la un spectacol zilele trecute, o prietena de familie imi zice foarte natural si fara pregatire psihologica inainte:
"Trebuie sa-ti fac cunostinta cu viitoarea ta soacra!"
beep...beep...beep...beep
...!!! blank total !!!...
beep...beep...beep...beep
Inchipuiti-va unul din momentele acelea hilare din mai sus mentionatul serial cu personaj omonim, cand timpul in jur se opreste, iar in capul personajului se deruleaza cu incetinitorul cele 10 secunde de ganduri amestecate si dubioase.
Asa si eu.
Privire tâmpă, reactie zero, mimica zero, ochii atintiti in gol, timp in care cu mare dificultate incercam sa prind ideea de baza. Si incepusem: deci, ca sa-mi fie cineva soacra eu ar trebui sa... dar nu, zic... nu asa. daca ea mi-a zis ca trebuie sa-mi faca cunostinta cu viitoarea mea soacra inseamna ca batea un apropo..., dar nu, zic, nu are sens, asa hodoronc tronc, tam nesam, sa-mi fac glume despre fii-su, fiu pe care de altfel il stiu prea bine din generala si nu cred ca e cazul acum de insinuari glumete pe un teren total neprielnic...
M-am indepartat de subiect, imi zic. Sa reiau. Deci cum?
Daca ea vrea sa-mi faca cunostinta cu viitoarea mea....asa, asta ar insemna, automat, ca nu e ea, nici la misto zis, soacra, pentru ca, Doamne iarta-ma, pe ea o stiu...bai, ce naiba vrea sa zica, nu inteleg!!!!!
Daca ea vrea sa-mi faca cunostinta cu...
Cred ca in momentul ala neuronul meu batea nervos in piciorus intrebandu-se cum sa sudeze firele alea multe si colorate intre ele ca sa se infiripe sinapsa...
:)))
Lungesc privirea senina si putin senila ...
Cred ca in tot haosul din mintea mea, reusisem sa strecor, total involuntar, si un gand despre the guy, the guuuuuuuuy, my little crush despre care parca am mai ciripit ceva pe aici mai de mult si care atunci se afla, din motive ce se legau de locul si momentul in care ma aflam, in top 3 ganduri de moment, dar despre asta, intr-un episod urmator din seria "Imi place de mine atunci cand..."
Asa...

Doamna se dumireste ca eu provin de pe alta planeta si insista, cumva in ajutorul meu:
Stii, zice, ca eu mai am un baiat...
Say what???
Cum adica mai are un baiat? Unul singur are, stiu eu sigur!!! Ca si eu si el suntem singuri la parinti...
Ea: un baiat infiat.
Neuronul: Lady, fiinta asta in capul careia ma aflu e tuta la ora asta, las-o cu ocolisurile, incearca ceva mai concret sa terminam odata cu chestia asta!!
Ea: da, zice, prietena mea cutare are un baiat...si e ca si baiatul meu...
Eu, in mintea mea: Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa, bai, CAT mi-a luat sa ma prind?
Deci cat? O ora??
Ea, intr-o dulce completare: cand il vad pe el, te vad pe tine si cand te vad pe tine, il vad pe el...
Aaaaaaaaaa, deci nu, nu nu nuuuu, pana aici!!!
AICI zic. Ia, hai, eu am plecat, am....treaba. ASTA era??
Jesus, cat mi-a luat sa ma prind?? CAAAAT???
Un spatiu temporal incomensurabil in opinia mea pe care nu mai bine il umpleam eu gandindu-ma tot la the guy? La buclucasul meu crush? Offff!!!
Bine, totul a decurs cam....2-3 minute maxim, neuronul asudase, surmenat de lipsa mea de reactie, a sudat firele, sinapsa s-a produs, eu m-am luminat (desi, in final, preferam sa nu inteleg aluzia), neuronul s-a asezat comod pe canapea lui dandu-si ochii peste cap, iar eu am zambit sec, i-am zis un "haha..., ce gluma buna"(not!) si am schimbat subiectul!
Ce oameni, dom'le, ce oameni!!! :P
.............................................................
PS- pai sa ne mai si amuzam, nu-i asa? :P
.............................................................

Duminică cu aromă de lămâie

Nu foarte dulce, nici acra, doar atat de acrisoara pe cat trebuie, cu o aroma delicioasa si o consistenta de biscuite sfarmicios cu crema deasupra, tarta de lamaie e un deliciu!
Reteta este de la Mazi. Normal, de unde altundeva? Hihihihi :)

PS- e o reteta usoara, daca ignoram faptul ca mie mi-a luat 2 ore sa o fac(sunt o indemanatica, dupa cum se poate observa), cam toate recipientele din bucatarie si asta undeva aproape de miezul notpii, ieri, iar lumea deja privea cu scepticism posibilitatea de a mai servi si desert dupa noodles cu bastonase de legume...
Eh, bine ca a iesit. Iar eu nu am piedut nimic ca am mancat abia azi, caci rece e muuuuult mai buna.
.........................................

Pentru că e soare afară ...

Si, desi florile le-am luat initial pentru mama mea, le "ofer" simbolic si celor care asteapta primavara, celor raciti si "in balon", asa ca mine(Mana, sunt si pentru tine, sa te faci bine!!), celor de peste mari si tari unde ciresii deja au inflorit, cred (Ina, Ina, Ina!!!), celor care se plimba (Gabriela :P), celor unde soarele e o raritate (Barbie), prietenei mele Silvia, care sta in pat dupa o operatie usoara, micutei Katerina, pentru ca poarta asa un nume frumos si oricui mai trece pe aici si ar vrea sa ia buchetul la ea/el acasa hihihihi :).
Iar daca am uitat pe cineva important, well, feel free to speak! :P

PS- melodia e o noua descoperire si o adoooooooor!!!

...................................................

In balon...

Precum Alice si a ei rabbit hole, asa am cazut si eu de o vreme incoace intr-un balon contemplativ. Am poposit pe nepusa masa intr-o lume paralela, intr-o stare de pasivitate si de contemplare nemaivazuta si teribil de absenta.
Azi a fost o zi ceva mai speciala. Primul indiciu a fost ca, pe marginea interioara a trotuarului fiind, am simtit un vartej puternic si la cateva fractiuni de secunda apoi m-am trezit in strada, speriata si ametita, caci in viata mea nu am simtit ca-mi fuge, la propriu, pamantul de sub picioare si mi-a fost frica sa nu ma pot opri si sa ma prabusesc la pamant.
Nu stiu ce-a fost chestia aia, dar banuiesc ca vine la pachet cu raceala, starea proasta, plamanul imbufnat, somnolenta si pasivitatea din ritualul zilnic.
Mai pe urma ziua mea speciala si deloc contemplativa a capatat accente ceva mai profunde si am servit, fara sa comand, o portie de sfidare clasa I.
Nici nu mai conteaza de ce si cum si de la cine.
Tot ce am acum in cap acum e... in ce vremuri traim, oameni buni?
Ce e cu lumea, ce e cu tara asta, ce se intampla?
Eu simt ca nu mai apartin acestei lumi, ca se intampla lucruri peste puterea mea de intelegere, ca nu imi gasesc locul si nici puterea sa inteleg, sa lupt, sa razbat, sa rezist si ca, mai mult, imi vine sa raman ferecata in lumea mea din balonul contemplativ.
~~~
In alta ordine a lucrurilor, data fiind starea mea generala proasta, nici nu am mai scris pe blog. Si ce sa scriu? Nici acum nu stiu cum de am inceput sa tastez si nici daca textul prinde sau nu lumina blogului, caci deja imi pare lipsit de finalitate...
M-am indepartat putin de lumea virtuala lately, preferand si multumindu-ma sa citesc doar unele opinii, sa constat ca si altii mai simt ca mine, sa observ cum unii au gasit cheitza fericirii sau macar a unei primaveri timpurii si inseninate, sa contemplu, dupa cum ziceam...
Singura pofta adevarata din prezent e sa tac. Parca niciodata nu am simtit efectiv nevoia de a tacea. Stiti, poate aprea bizar, dar ca atunci cand exasperat si disperat si la capatul unor rabdari, vrei sa urlii, asa si eu as vrea sa tip a tacere....
Faptul ca ma sfortez acum sa scriu e cumva doar o exceptie de la ceva de a devenit regula de aproape o luna...
Toate experientele mele de la inceputul anului pana acum au fost stropite cu dezamagire, cu uluire, cu uluire si dezamagire. Cu gust amar, cu descurajare, cu pasi in retragere...
Simt tot mai mult si tot mai des si tot mai acut ca tara asta imi face rau. Un rau (aproape) fizic.
Alunec uneori in vartejuri de gandire si imi spun ca vina acestui diagnostic imi apartine in mare parte si ca tot eu sunt cea care va trebui sa gasesc o cale cristalina de a rezolva si problema si starea si tot.
Privind drept si in prezent in viata mea nu deslusesc mare lucru, insa prvind in urma cu 2-3 ani (oh, da, aceste aruncari cu privirea in trecut, ce tristete pentru cei care au reusit sa priveasca inapoi doar in viitor....) si, prin comparatie, simt ca am imbatranit cu 20 de ani, sufleteste vorbind. Ce trist, serios, imi pare f trist!
Tot ce pot sa mai sper e ca, la un moment dat, sa-mi revin si, tot precum Alice, sa imi iau din nou viata in maini, sa sparg balonul de sapun visator si pasiv si sa imi regasesc bucuria aceea a lucrurilor marunte...si visele (dragele mele vise) si planurile si muzica interioara si....
....................................................

Ca să începeți bine săptămâna

O painica proaspata si calda, chiar de mine plamadita.
(Ok, zilele trecute, insa acum am apucat sa vi-o arat si voua)
Foaaaaaaarte gustoasa, dar sa stiti ca eu am mancat doar o bucatica, iar in rest am tot impartit la prieteni (ca sa ma laud, desigur :))) ) si am primit numai urale si interjectii gen "mmmmmm", aaaaaaaah, cat de buna e", "ioooooooi", mda, din astea si nu, nu va ganditi, e vb doar despre reactia dupa ce au gustat din minunata margareta delicioasa si aurie, nimic altceva.
Ah, desigur, reteta ii apartine gurului meu culinar, Mazi.
Ah, apropo, care Mazi este din martie, yeyyyy!!!, redactor sef Good Food.
Care va sa zica, se poate sa "pot" si un post scurt si la obiect, dar, zau asa, nu au mai mult farmec posturile lungi si pline de "substanta", unde bat campii cu gratie? :)
Eh, zic si eu...
Sa aveti un inceput frumos de saptamana. Eu voi avea, cred, o saptamana usoara si astept primavara asta ODATA!!!!
...............................................

Cocktail din palavre, înghețată și facebook

Buna seara, buna seara!
Ce faceti vineri seara?
Pe unde mai iesiti, pe unde mai umblati? Cum va mai ascundeti de iarna asta incapatanata?


Eu, azi, ca in cele mai multe zile de vineri ale mele, am savurat o dimineata luuuuunga, cu o cafea buuuuuna cu aroma de vanilie si hazelnut, m-am pisicit de pe o canapea pe alta, am rasfoit reviste si am cascat gura la tv. Pentru ca avem un prieten olandez in vizita si pentru ca oricum aveam ceva de rezolvat in Sf.Gheorghe, am plecat inainte de pranz pana intr-acolo. Oraselul mic si mort, dupa gustul meu, liniste si aer de comuna, insa cu o cofetarie absolut dementiala, chiar vizavi de magazinul lor universal in centru, unde totul e proaspat si bun, prajiturile au un aer de "la bunica acasa", iar inghetata lor produsa acolo are cea mai elastica si cremoasa consistenta din cate sortimente romanesti de inghetata am testat ever!! Ca sa nu mai zic ce ieftin e!
Am platit 45 ron pentru 2 eclere si un cremsnit (eu am servit ecler, daca erati curiosi), o apa plata si o cafea si 1 KG de inghetata asortata(pentru acasa).
Ei, merita o plimbare la Sf.Gheorghe pentru asa un rasfat, nu-i asa?
Mai ales intr-o zi ploioasa si fff friguroasa.
~~~
In alta ordine de idei, pentru ca asa sunt gandurile si ideile mele, alandala si mereu pe fuga si uit ce vreau sa scriu, pierd idei, schimb subiectul, azi iar mi-am vazut tara prin ochii occidentalului rafinat si trait intr-una din cele mai stabile dpdv social, curate si libere tari din Europa, Olanda.
Si nu a fost placut. Omul, deja a nu stiu cata oara in Romania, nu a comentat niciodata nimic f vehement (si nici nu avea cum si de ce) sau cel mult spune ca nu observa imbunatatiri, vede numai banci peste tot, observa mizeria si gropile si degradarea, ba eu cred ca am fost mai vocala si mai indignata si de drumul absolut jegos si hurducait, de-mi venea sa o iau pe jos inapoi acasa, si de mizerie, si de starea deplorabila, in general, in care se afla efectiv orice sector al vietii si al societatii din Romania...Insa e trist, e trist pentru mine adica, pentru ca inca locuiesc aici desi ma simt cumva hartuita vizual (si nu numai) de tot ce ma inconjoara si e peticit, scorojit, ruginit, rupt, crapat, murdar, prafuit, invechit, iar daca nu, e ostentativ, vulgar, sclipitor de kitsch...
Oricum, am fost moderata spre linistita in comentarii, pentru ca am decis ca asta e, nu e vina mea ca tara asta arata asa, nu-mi cer eu scuze, prin simpla mentionare a nemultumirilor mele, pt aceste lucruri si nici nu vreau sa las impresia ca ma "lepad" de locurile mele natale, ca sa dau bine in ochii occidentalului obisnuit cu un total alt nivel de trai.
Ma dor oricum extrem de multe lucruri(sau, mai corect, le resimt ca pe niste dureri) de aici, ma revolta, ma chinuie, ma intriga, ma dispera, pana ajung sa ma lase rece si scarbita, pentru a mai incerca sa gasesc justificari sau intariri ale starii de fapt...
~~~
De cate ori merg cu masina, imi rezerv cateva momente de meditatie, de introspectie, mereu exista niste pauze de conversatie in care ma pot afunda cu nasul in geam si sa privesc inert in zare...
Si ma gandeam azi ca niciodata nu am fost la Timisoara, desi se zice ca e asa un oras frumos ce merita vizitat. Insa eu nu vreau si nici nu concep, deci nu merg daca nu e obligatoriu, 10-12 ore cu trenul sau cu masina ca sa parcurg 3-4 sute de km...
Merg rar la Constanta(unde nu-mi place orasul, iar la Marea Neagra am fost doar de 2 ori in toata viata mea, in noiembrie :))),as merge, insa, cu drag, pentru prietenii de acolo), pentru ca turbez la gandul de a pierde o intreaga zi in tren, iubesc calatoriile cu avionul, dar detest mereu drumurile pana si de la aeroport, care de cele mai multe ori dureaza mai mult decat check-inul si zborul propriu-zis. (well, da, si asta numai pt ca inca nu am fost in Brazilia, New-York sau Australia, desigur)
~~~
Si in alta si ultima(cred) ordine de idei pe ziua de azi, tot azi in masina se dezbatea intens la Europa FM despre retelele de socializare de pe internet.
Si, dupa 5 min, am mutat pe altceva, unde era melodia asta minunata care merita mult mai multa consideratie decat discutia.
Stiti care e treaba? Eu m-am saturat de discutiile savantico-filozofice cu note de conspiratiuni mondiale despre Facebook. Nu inteleg de ce unora li se pare atat de ofertanta palavrageala pseudo-intelectuala despre cat de periculoase sunt site-urile astea, despre cine are sau nu cont, despre cum sunt oamenii in mediul virtual.
Unde e problema, ca eu nu inteleg?
Era una azi care zicea ca "lumea pe facebook nu e ca in realitate, oamenii nu sunt ceea ce par acolo..., e o masca, bla bla bla".
Mai, fetito, imi venea sa-i zic, dar de unde stii tu cum sunt oamenii? Si, important!, poate daca nu ai cauta sa cunosti vreun fat frumos pe facebook, si ai avea acolo doar prieteni din viata reala, plecati sau aflati in cele 4 zari, nu ai avea surprize.In schimb mie, na, ca-mi place Facebook si nu gasesc nimic dubios si nimic care sa atenteze la libertatile mele. Mi se pare un mod simplu si comod de a tine legatura cu prietenii mei din alte colturi de lume, carora nu am timp, tuturor, sa le trimit emailuri cu updateuri, nici sa uploadez pt fiecare poze noi.
Ah, iar daca nu imi pun acolo poze in care vreun doritor sa-mi poata numara alunitele de pe corp, asta inseamna ca nu sunt ceea ce par? Daca nu ma arat in toata splendoarea mea (modestia, stiu), inseamna ca imi caut refugii pe internet?
Bai, dar nimeni nu-si pune problema ca, poate, in unele cazuri esti mai "adevarat" (ce exprmare de catier, ma iertati), mai real (there you go, am gasit cuvantul mai frumos) si mai "tu" decat esti uneori, pt unii, in viata reala. Blogul asta, de exemplu, sunt eu, cine naiba sa fiu? De ce m-as chinui sa scriu altceva decat ce am in cap (sau ce nu am, uneori, dar e ok, nimeni nu e perfect ;))) ), dar asta nu inseamna ca, daca ar citi, vreunii dintre cunoscutii mei nu ar fi mirati sau nu ar crede ca, wow, tu nu esti asa. Unii, repet.
Eu zic doar ca well, inseamna ca nu ai fost prea atent la cum sunt de fapt sau ti-a convenit sa intelegi altceva saaaaaau nu ai avut curiozitatea sa afli cum sunt eu cu adevarat. Valabil si pt Facebook, ba mai mult, acolo e si mai simplu.
Dap, bine, va pup. Weekend frumos.
PS- mai am cateva chestioare pe lista de asteptare pt blog, asa ca poate revin zilele astea, stay tuned ;)!

Apatie de primăvară

Anu' asta, pentru ca, de fapt, nu avem primavara (ci un soi de iarna nesimtita care face misto de noi- cine mai prinde stirile prin Romanica, stie ca este un slagar deja sa cataloghezi orice ca fiind nesimtit), nu avem nici astenie.
Ah, cum foarte simpatic mi-a zis bunica atomica acum cateva zile, incurcandu-se in cuvinte, ca pe ea o oboseste anestezia aia :))) adica astenia :P adica sa inteleg eu ca nu mai are chef sa dea ture singurica prin Carrefour (locul de joaca al tuturor octogenarilor cu adrenalina) si sa fac bine sa ma duc cu ea, sa mergem si noi ca fetele la o plimbare si o amandina dupa.
Dar revenind...
O apatie ce m-a cuprins... ah, vaaaaaaaai, inca de dupa Revelion, semn ca eu am primavara undeva in suflet, de si astenia, apatia, starea asta de nici un fel, dar generala, m-a cuprins cu atata convingere.
In toata pasivitatea si absenta ce ma tin prizoniera (hahaha, desigur, eu sunt victima imprejurarilor, daca nu ati inteles inca), surprind si mici semne de vitalitate la cota de avarie.
Reusesc sa imi creez sau sa apreciez mici bucurii, chiar si in conditiile in care saptamana trecuta mi s-a retezat in fasa cam cel mai mare vis pe care il nutresc in acest moment.
Am fost dezamagita, poate am mai zis, de atitudinea tipica a omului orgolios si cu un cult al personalitatii ce nu mai poate trece neobservat, de insistenta de a accepta niste false argumente... nici nu am chef sa mai zic. Eu ma bucur pentru mica mea realizare, pentru faptul ca am demonstrat ca, in 2 zile si o noapte, pot sa dau viata ideilor mele, intr-o forma de macheta si sa arate excelent, am dovada, imi ramane amintire si ma va motiva pentru viitor.
Apatia asta se manifesta si in relatiile cu oamenii. Dupa ultima rispia de energie cu privire la prieteni, m-am inchis in carapace si nu am chef sa vad sau sa socializez decat cu un grup restrans de persoane, ceea ce, pe de o parte, ma bucura, ma linisteste, sunt acei oameni cu care prin scris sau viu grai reusesc sa comunic, sa transmit, sa povestesc, sa impartasesc.
Pasivitatea asta, insa, ma transporta in nu stiu ce soi de stare de neimplicare, incat am ajuns iar sa am restante la mailuri taman catre acele persoane cu care comunic, de fapt, atat de natural si atat de frumos...
Sunt chiar mirata ca fix asta imi zicea si horoscopul, si despre dezamagire si interpretarea gresita a ideilor mele si despre indepartarea de unii oameni...
In fine...
~~~
Nu reactionez nici la stimuli exteriori, de 1 Martie, de 8 Martie... nu numai ca nu m-a interesat nimic, martisoare, flori, idei, iesiri, dar ma si agaseaza tot mai tare sfortarea asta plina de clisee si urari pompieristice.
Chiar am citit atatea pareri apropiate de ale mele pe temele acestea, incat ma feresc sa ma mai pronunt pe aceasta tema, de frica sa nu plagiez fara voie din cele spuse de ei, insa sunt in asentimentul lor.
Si nu stiu de ce, pe vremuri 1 martie era fun, era dragut, era cu martisoare, din acelea frumusele si finute, clasice, hornari, ghiocei, trifoi... Imi placeau cosuletele acelea cu ghiocei pe care ii luam din piata, erau atat de firavi si eleganti. Acum totul s-a transformat atat de mult in kitsch, incat nu mai reperez frumosul.
8 Martie ma lasa rece, la fel si chiar mai mult, nu inteleg si nu agreez petrecerile alea intre femei, iesirile exclusiv in gasca de fete fix de 8 martie, idiotenile ce se leaga de aceasta zi, care, pe vremuri, ca o baba ce sunt, era, mai mult decat orice, ziua mamei, aia imi placea, si mi-ar placea si acum, o zi frumoasa de primavara in care sa zici la multi ani mamei, bunicii, sa le iei o floare si atat...
Eh, dar ce ziceam?
Ca nu scriu si nu am chef si nu si nu, dar si cand incep mica serenada la taste, greu ma mai opresc.
Si posibil e sa si bat campii cu gratie, dar nu e vina mea, e apatia, astenia, anestezia asta de asa zisa primavara... :DAsa absenta cum sunt, sunt lucruri care inca reusesc sa ma irite sau, daca nu, macar sa-mi lase un mare semn de intrebare, ajungand sa ma declar cumva neputincioasa in fata.... cum sa o numesc ca sa nu risc sa jignesc pe cineva... in fata uluitoarei insistente umane in a persevera, a crede, a incerca...
Va zic acum.
E vorba de zecile de mailuri primite zilnic (si nu, nu e vorba de cele cu "o primavara mirobolanta" primite mai ales pe mailul de la office, care oricum m-au exasperat din cauza formularilor trambitatoare si foarte elogioase asa..., false, intr-un cuvant, care nu transmit nimic, desi atat de simplu ar fi, cu putina naturalete si finete, sa marchezi frumos imbobocirea primaverii) de la prieteni sau cunostinte. Inainte ma invadau "da-mai-departe-urile", insa acum ma sufoca pps-urile, cine naiba creaza milioane de pps-uri, frate?! Sa-mi ziceti, ca sa-l omor, de aia intreb!!!
Asa, deci mii, mii si miiiiiiiii de mesaje cu sfaturi de viata, sensibilisme si filozofeli, imagini celebre fumate de 5 ani, copii arsi si neajutorati, bancuri (uraaaaaaaaaasc bancurile primite pe mail), atentionari cu privire la monumentalele si catastrofalele conspiratii mondiale, mesajele zen, mesajele cu ingerasi, cu muzica, cu marturii sau filmuletele.
Nu mai pot!!!!!!!!!!! Nu mai pot cu ele.
Le sterg automat, asta pentru ca, din motive care imi scapa, inca nu am trimis si expeditorul la tomberon, relatia ce ne leaga in afara lumii virtuale fiind cumva inca importanta...
Nu inteleg de ce lumea citeste, gusta, crede asemenea farfuridisme....
Si nu inteleg de ce insista sa le impartaseasca si cu mine.
Am 2 luni in fata mea sa ies cumva, rapid, din plutirea asta din norisorul 12, si sa ma cufund putin in carti, caci saptamana trecuta, cu avant muncitoresc, am investit 60 de euro, un drum infect si nesimtit, cum altfel?, de lung la Bucuresti si o cerere completata in.... hmmm viitorul meu hahahaha, in speranta ca voi lua examenul cu pricina.
~~~
Nu-mi mai amintesc ce-mi propusesem sa mai scriu, insa printr-o fisura a balonului de aer somnoros arunc un ochi la vara ce are sa vina si, sincer va zic, abia astept sa inceapa!!! Abia astept calatoria imbarligata prin vechiul continent, nunta verisoarei mele, aerul Bavariei, soarele Italiei, caldura si sentimentul de acasa din Grecia...
Imi doresc nespus sa-mi revad o buna prietena de care ma leaga cea mai frumoasa vara a vietii mele si sa retraiesc bucatica vesela si tonica din puzzle-ul imens al vietii si deja imi imaginez cu cata bucurie as scrie despre asta, mai ales ca, in ultima vreme, dorul de duca escaladeaza rabdarea mea si accelereaza dorintele de a-mi gasi, cum bine zice Barbie, fusul orar la care inima sa-mi bata cu ritmicitate ideala, iar viata-mi sa-mi fie o tesatura de vise ce incep sa prinda contur...
Pana atunci, o... (hmmm hmmm, hai ca pot si eu sa zic, cu grija sa nu-mi musca limba hahaha), o primavara frumoasa :)))!!
Va pup!

PS- afara ninge ca-n povesti ...
...........................................