In balon...

Precum Alice si a ei rabbit hole, asa am cazut si eu de o vreme incoace intr-un balon contemplativ. Am poposit pe nepusa masa intr-o lume paralela, intr-o stare de pasivitate si de contemplare nemaivazuta si teribil de absenta.
Azi a fost o zi ceva mai speciala. Primul indiciu a fost ca, pe marginea interioara a trotuarului fiind, am simtit un vartej puternic si la cateva fractiuni de secunda apoi m-am trezit in strada, speriata si ametita, caci in viata mea nu am simtit ca-mi fuge, la propriu, pamantul de sub picioare si mi-a fost frica sa nu ma pot opri si sa ma prabusesc la pamant.
Nu stiu ce-a fost chestia aia, dar banuiesc ca vine la pachet cu raceala, starea proasta, plamanul imbufnat, somnolenta si pasivitatea din ritualul zilnic.
Mai pe urma ziua mea speciala si deloc contemplativa a capatat accente ceva mai profunde si am servit, fara sa comand, o portie de sfidare clasa I.
Nici nu mai conteaza de ce si cum si de la cine.
Tot ce am acum in cap acum e... in ce vremuri traim, oameni buni?
Ce e cu lumea, ce e cu tara asta, ce se intampla?
Eu simt ca nu mai apartin acestei lumi, ca se intampla lucruri peste puterea mea de intelegere, ca nu imi gasesc locul si nici puterea sa inteleg, sa lupt, sa razbat, sa rezist si ca, mai mult, imi vine sa raman ferecata in lumea mea din balonul contemplativ.
~~~
In alta ordine a lucrurilor, data fiind starea mea generala proasta, nici nu am mai scris pe blog. Si ce sa scriu? Nici acum nu stiu cum de am inceput sa tastez si nici daca textul prinde sau nu lumina blogului, caci deja imi pare lipsit de finalitate...
M-am indepartat putin de lumea virtuala lately, preferand si multumindu-ma sa citesc doar unele opinii, sa constat ca si altii mai simt ca mine, sa observ cum unii au gasit cheitza fericirii sau macar a unei primaveri timpurii si inseninate, sa contemplu, dupa cum ziceam...
Singura pofta adevarata din prezent e sa tac. Parca niciodata nu am simtit efectiv nevoia de a tacea. Stiti, poate aprea bizar, dar ca atunci cand exasperat si disperat si la capatul unor rabdari, vrei sa urlii, asa si eu as vrea sa tip a tacere....
Faptul ca ma sfortez acum sa scriu e cumva doar o exceptie de la ceva de a devenit regula de aproape o luna...
Toate experientele mele de la inceputul anului pana acum au fost stropite cu dezamagire, cu uluire, cu uluire si dezamagire. Cu gust amar, cu descurajare, cu pasi in retragere...
Simt tot mai mult si tot mai des si tot mai acut ca tara asta imi face rau. Un rau (aproape) fizic.
Alunec uneori in vartejuri de gandire si imi spun ca vina acestui diagnostic imi apartine in mare parte si ca tot eu sunt cea care va trebui sa gasesc o cale cristalina de a rezolva si problema si starea si tot.
Privind drept si in prezent in viata mea nu deslusesc mare lucru, insa prvind in urma cu 2-3 ani (oh, da, aceste aruncari cu privirea in trecut, ce tristete pentru cei care au reusit sa priveasca inapoi doar in viitor....) si, prin comparatie, simt ca am imbatranit cu 20 de ani, sufleteste vorbind. Ce trist, serios, imi pare f trist!
Tot ce pot sa mai sper e ca, la un moment dat, sa-mi revin si, tot precum Alice, sa imi iau din nou viata in maini, sa sparg balonul de sapun visator si pasiv si sa imi regasesc bucuria aceea a lucrurilor marunte...si visele (dragele mele vise) si planurile si muzica interioara si....
....................................................