Săraca țară bogată

Sa ajungi la Sulina e un exercitiu de vointa. Am plecat din Brasov la 4,30 dimineata si am ajuns la capatul geografiei, cu barca rapida de la Tulcea, la ora 14,30, turtita de oboseala.
Bijuteria de altadata, Sulina, e acum izolata de lume. Ajungi foarte greu, iar odata ajuns te intrebi ce cauti acolo...
Sunt 3 barci rapide pe zi, pe timp de vara, iar iarna este doar una la 2 zile, asta daca vremea permite navigarea pe Dunare. Un bilet la barca rapida e 50 de lei pentru un dus, un pret parca prea mare.
Ma gandeam ca intr-o tara normala ar fi fost posibil sa faci un 4-5 ore cu trenul Brasov Tulcea si sa ai barci rapide mai frecvente, astfel incat sa poti atinge punctul estic al Romaniei mai des de o data in viata, ca turist. Dar noi nu traim intr-o tara normala.
Citeam intr-un articol vechi de prin 2004 un comentariu de anul trecut care striga sus si tare ca Sulina s-a schimbat in astia 6 ani, ca e ca o mica Venetie.
Orb sa fii si sa zici asta si tot imi pare exagerata afirmatia.
Cand am plecat, nu stiam mare lucru despre Sulina. Nu mi-am inchipuit ca e atat de mica si in nici un caz ca e atat de incremenita in vremurile trecute. Dar ce pretentii sa ai de la Sulina, cand vorba aia..., cea mai renumita statiune de pe litoral, Mamaia, e in ultimul hal, iar serviciile sunt sub nivelul marii sau la costuri aberante...


M-au impresionat oamenii, unii dintre ei, care vorbeau despre traiul lor zilnic ca si cum ar locui intr-o mare metropola, in timp ce eu aproape ca ma simteam incorsetata in cele doar 6 stradute pralele cu Dunarea. Ulitele, pline de pudra gri din praf, sunt numerotate de la 1 la 6, doar ca pe strada a cincea esti deja la granita civilizatiei, nicidecum in buricul ei (vezi Fifth Avenue, in NY).
Am ramas dezamagita de delasarea ce plutea in aer. Cladiri cochete in secolul trecut sunt lasate in paragina, in timp ce kitschul preia controlul. Nemernicul de Ceausescu a pocit arhitectura prin ridicarea de blocuri hidoase intr-un orasel port, iar ignorantii din timpurile noastre calca in picioare orice urma a vechiul 'Porto Franco' cosmopolit si multicultural, distrugandu-l pe vecie...
Plaja din Sulina e modesta, cele 3 terase lasa mult de dorit (oi fi eu sclifosita, dar am pretentia sa nu mai intalnesc toalete fara sapun si hartie, ne mai miram ce naiba e cu turismul in tara asta...), oferta e modesta, muzica duduie, ca doar nu ma duc la dracu-n praznic in Delta Dunarii sa aud tot un radio de 3 parale sau muzica de club... Pe digul de pe plaja niste melteni consumau de zor seminte ale caror coji le puneau intr-un slap... Iluminatul falezei si a ulitelor e atat de intermitent incat risti sa-ti rupi vreun picior in plimbarea de seara...


Delta nu mai e ce-a fost si in curand risca sa nu mai fie decat o adunatura de balti si stuf.
Se duc turisti cu barcile pe canale si se dau jos unde apa e mica pentru a poza mai de aproape pelicanii. Sau rup nuferii... Ce fel de bruta nenorocita trebuie sa fii si cat de ignorant ca sa pleci cu nufarul ala dupa tine, cand nici pana la pensiune nu rezista, deci nu il iei cu tine pe lumea cealalta, insa distrugi un ecosistem pentru care te bati cu pumnul in piept ca-l ai intara, cand vine vorba de turism... Alte vite incaltate in papuci de oras se duc cu barcile si sperie pelicanii pentru a-i poza in zbor (?!?!?!), iar una peste alta nimanui nu pare sa-i pese. Intr-un astfel de rai lasat de Sus, amenzile usturatoare si rigoarea ar trebui sa fie stricte si netrecute cu vederea, iar respectul pentru natura si pentru ceva al nostru atat de valoros mai presus de toate beneficiile materiale si vizuale...

Catelul Patrocle si o broscuta ranita

In Sulina, inainte de al doilea Razboi Mondial(cand a si fost distrus prin bombardament 80% din oras) existau 18 scoli, biserici ale numeroaselor etnii conlocuitoare, consulate, Palatul Comisiunii Europene a Dunarii, organism care a dus la inflorirea extraordinara a unui spatiu multicultural, liber si tolerant, limba oficiala era franceza, dar cea mai vorbita si studiata si in scoli era greaca...
Acum, totul e doar o amintire, hrana spirituala pentru localnici, poate singurul antodot impotriva alienarii...