Nimeni. Merg spre nicăieri...

Cam așa mă simt de ieri. Nu e tragic, trece, știu. Dar azi-noapte, când m-a luat o amețeală idioată care nu a trecut nici când am inchis ochii si am așteptat, minute în șir, să dispară, atunci am început să mă gândesc, așa cum fac numai în momentele de "wake up call", acele rare, dar scuturătoare momente în viață.
M-am gândit mult...
Primele măsuri au fost să șmotruiesc prin lista de messenger. Ești preten vechi, dar nu te văd niciodată acolo....out. Ești genul de persoană care apare brusc numai și numai când vrea ceva, după care dispare la fel de brusc...out. Ești cumva arogant? Ai impresii și fumuri în cap? Ai senzația că mă cunoști, umflîndu-te în pene, dar nici măcar nu-mi știi numele adevărat? OUT!
Nu mă râzgândesc la chestii din astea.
***
Cine sunt? Încotro merg? De ce? Îmi place? ... zbârnâie de zor gândurile mele...
Universul meu s-a deformat. Din bipolar, acum e tripolar... Și nu mai zăresc echilibrul acela firesc... o sferă perfectă cu o axă între cei 2 poli se rostogolește armonios, dar cum s-ar putea rostogoli fresc un triunghi ...? E șchiop...
Apoi, privind în urmă, la doar 2-3 ani distanță, ajung să mă întreb mirată...aia eram eu? Și unde, mă rog, s-a topit eul acela? Aș vrea să existe ghișeul "bagajelor pierdute al persoanelor de altă dată"...
Lene Barbie, pentru că nu sunt în stare să răspund lepșei tale pe larg, uite, spun acum, că super puterea pe care aș vrea să o am atunci când e nevoie, ar fi cea de a putea citi gândurile oamenilor. Atât. Nu mereu, ca să nu fiu bombardată cu rezidurile fiecăruia, dar în unele momente atât de greu de descifrat...mi-aș dori să pot citi gândurile lor...
Nu mai știu să am reacții normale, spontane și neurmate de nicio analiză pe subiect dat...
De aia azi am dat bir cu fugiții la auzul unor banalități, altădată atât de așteptate, sorbite și puse la pastrare...
"My baby, take care, bisous..."
So sweet, but...no thanks.
Nu mă mai simt confortabil în fața persoanelor care te dezarmează prin cuvintele lor. Pentru că nu mai știu ce să fac cu ele, să le păstrez sau să le arunc la coș. Persoanele, cuvintele. Nu cunosc jumătatea de măsura în situațiile astea și poate că de aia nu am învățat încă să scot pe cineva afară din viața mea atunci când mesajele devin neclare și contradictorii. Dar învăț...
Ce altceva să fac? Nu îmi place că acum suflu și în iaurt, că încrederea pe care atât de dezinvolt o acordam altădată, acum e chinuită si înjumătățită...
Și nu dau vina pe alții, pe el... Eu sunt de vină. Eu cad vulnerabilă nobilelor sentimente...
Cred prea mult în ele, le ridic ca pe niște zmeie în înaltul cerului și suflu înspre ele, ca să prindă aripi, să crească, să zboare...
Sunt atât de idealistă sau încăpățânată ... Mereu am pus un preț mare, poate prea mare, pe ceea ce am simțit și am refuzat aproape tot timpul sa primesc sugestii de la cei care nu au fost implicați. Știu ca în orice situație din afară uneori se vede mai clar, dar la fel de bine știu că dacă nu ai trait tu, nu tu ai fost acolo, nu ai participat...nu știi nimic.
Mai e ceva ce mă enervează rău... S-a demodat sinceritatea. Asta e clar. Iar eu, toantă, am lipsit de la lecțiile de "sunt versat, deci, mă prefac"... Mai mint și eu, ca tot omul, însă sunt sfere în care nu concep să mint. Să fii sincer nu înseamnă neapărat să spui tot, însă vreau să cred că nu înseamnă nici să joci teatru ieftin si scenete. Eu nu pot așa. Nu-ți place? Buh-bye!
Și dacă felul meu franc de a fi, într-o zi se întoarce împotriva mea.. atunci e clar că voi avea nevoie de un făraș și o măturică, să adun cioburile..., dar viața nu stă în loc și nici eu nu mă schimb după chipul și gustul fiecăruia...
Iar dacă sinceritatea te poate face vulnerabil, cred că e mai mult din cauza perversității din ochii celuilalt...
.....................................................................