Bruxelles, ma belle [the end]

Am si uitat sa fac incheierea weekendului la Bruxelles.
Au trecut 10 zile de cand m-am intors si deja mi-e dor. Mi-e dor de linistea si calmul de acolo, cel putin cel afisat...
Mi-e dor de melange-ul lor cultural in care, culmea, m-am simtit bine, desi stinghera la inceput, dar apoi m-am obisnuit...
In putinul timp cand am apucat sa ma plimb, ma lovise o panica nesuferita... Ce sa caut eu acolo unde nu cunosc pe nimeni? Mda, dar parca stiam asta si cand mi-am ales destinatia pentru master. Ah, da, Londra e tot aproape, nu zic nu... S-au indepartat, insa, ratiunile pentru care singuratatea in capitala Belgiei era suportabila... Dar acum? Acum...?
Mi-a trecut repede panica, desi am concluzionat ca belgienii nu seamana deloc cu grecii si deci in Grecia e clar de ce ma simt ca pestele in apa. Insa ca experienta profesionala ofera Belgia ce Grecia nu prea ofera. Deci cumva exista un echilibru intre cele doua. Desigur, daca ma gandesc cati straini traiesc in Bruxelles, mai rar ai de a face cu belgienii propriu-zisi, iar faptul ca in Belgia sunt breo 37.000 de greci coloreaza mai suportabil tot tabloul. Ah, sigur ca da, sunt si romani destui acolo, dar... asta nu ne intereseaza.
La metrou am avut onoarea sa aud in dulcele grai carpatin "daiiiii si mie...." Aoleu, zic, nici aici nu scapam de voi?! (ce intrebare intrebatoare...)
Apoi, la intoarcerea acasa, la nici o zi de cand ma strecuram pe stradutele ticsite de gaufre calde, de chocolat coulant si pline ochi de toate natiile pamantului, asadar acasa, intr-un nevinovat drum spre Kaufland am dat nas in nas cu un ciorchine de melteni(de unde a aparut cuvantul asta, by the way?!), lucratori la trotuarul pe care mergeam si eu... Holy God(ca sa zic si eu ca americanul siderat), ce mi-a fost dat sa aud din gura lor... Sincer, sila e putin spus ca am simtit... Ma gandeam cum se nasc crimele pasionale bazate pe sila. Cat de usor... Asa cum venea spre noi (eram cu o prietena care, soc!, era si cu bebelusul langa ea - deci nici macar asta nu i-a tinut in loc pe jegosii aia) cu lopata si salivand ca un obsedat notoriu spurcandu-mi auzul cu marlanisme caracteristice speciei sale, ma gandeam eu in sinea mea ce simplu e sa recurgi la gesturi extreme si sa-i infigi o lopata in beregata....Simplu, simplu.

Ah, nu, nu va impacientati. Oricat de scarbita as fi, eu raman o lady si pana si gandurile de acest fel, meschine in fond, trec repede. Persista sila, insa... Ca nu pot, eu, om normal si fara stele in frunte, sa merg pana la un amarat de supermarket fara sa fiu apostrofata pe strada de niste nimeni care iti lasa un dezgust infiorator prin privirile si comentariile de cea mai joasa speta...
Ce legatura are asta cu Bruxelles-ul? Nu stiu. Poate doar faptul ca niciodata in cele 2 vizite acolo nu am fost supusa unui asemenea tratament, nici in centru, nici in cartier, nici ziua, nici in miez de noapte, nici cand eram singura si nici in grup... Desigur, sunt constienta ca si acolo exista zone si zone, ca in orice oras mare. Insa eu ma refer la chestiile de bun simt, ziua, in amiaza mare...
As vrea sa nu ma mai simt hartuita la mine in tara, la mine in oras, de niste oameni cu care impart acelasi aer, dar a caror neajunsuri intelectuale sau emotionale dau nastere la orori de limbaj, priviri obsedate si comentarii de mahala... E trist.
Sunt incurcata, sunt (Slava Dommnului) prea ocupata ca sa mai despic firul in 14, insa sunt obosita...
Mi-e dor de Bruxelles, de creme brulée, de gaufre chaude, de acel demential vin alb de Bordeaux, de oamenii pe care i-am cunoscut acolo, de calmul si ordinea ce domina armonios orasul, de zambetele sincere si placute a tuturor vanzatorilor si functionarilor...
Insa mi-e dor si de Grecia, de Salonic, my second home, de Atena, o proaspat descoperita posibila locatie in care as putea trai, mi-e dor de aroma de pe stradutele din Salonic, mi-e dor de mare si de aerul ala sarat, de cafenelele de pe faleza, mi-e dor de familia de acolo, de lumina aia specifica taramurilor elene....
Nu mai stiu de unde am inceput si daca intentionam sa scriu altceva (vorba Irinei, ca vad ca si altii se confrunta cu asa ceva), dar stiu ca nu pot sa ma hotarasc... Unde as vrea sa traiesc, carui oras i-as oferi inima, dar fara a ma sufoca de dorul celuilalt in acelasi timp?(ultima varianta incoltita in minte este visul de a calatori des, dintr-un loc intr-altul, saptamanal, lunar... cumva incat sa le impac pe toate, sa ma simt vie cum ma simt numai atunci cand calatoresc, sa ma simt libera, cum ma simt...ati ghicit, numai cand calatoresc...; sa vorbesc in romana, peste 5 min in greaca, cu vanzatoarea in engleza si cu functionarul in franceza....si tot asa) De ce e asa greu sa alegi de unul singur? De ce a fost atat de usor sa aleg cand eram ataaaaaaaat de indragostita, iar atunci orice decizie, fie ea si pe termen mai lung, era atat de la indemana....?
Ce-i cu complicaciunea asta, ca un ghem incalcit, din care nu reusesc sa ies?
Uffffff....
..................................................................
Va las cu o melodie...de suflet. Mariza, o voce...unica.
Prima data am ascultat-o in avion, la intoarcere. Printre turbulente, era o oaza de visare de care aveam nevoie. De atunci imi place mult.

..................................................................