Exista un timp pentru toate...

E ora 3 dimineata. Nu dorm. Nu pot.
Am o stare de "n-am stare"...
Ascult asta...


Imi unge sufletul. am cantat-o de atatea si atatea ori, nu am sa ma satur niciodata.
~
La ora asta trebuia sa o pornesc din loc...
In cateva ore aveam avionul.
Il mai am. Biletul, adica...
Doar ca nu mai plec nicaieri.
~
Uneori ma arat extrem de surprinsa cum viata, universul sau cum vreti sa numesc forta aceea, energia, whatever, ... cum universul ma salveaza de la decizii si drumuri pripite. Acum 4 zile eram in culmea disperarii, pierdusem orice dram de entuziasm de a pleca, de a-mi schimba viata, de a o lua de la inceput la cateva mii de km, dar nu ma gandisem sa renunt, pt moment. Sa aman. Sa pregatesc din timp o asemenea decizie...
Spuneam si chiar credeam ca plec... Ca merg intr-un necunoscut urias, fara nici cea mai mica garantie ... Speram sa se rezolve totul...desi vedeam si eu ca ceva nu merge asa cum ar trebui, ca e graba, ca e pripa...
Acum, privind in urma, cred ca nu realizam in ce era sa ma bag...
Mi se face frig numai la ideea ca eram sa comit o mare imprudenta, cu riscuri mari...
Toata saptamana trecuta aveam 2 ganduri enervant de repetitive in cap:
1- Sa gasesc calea pe care trebuie sa o iau, sa aleg bine, sa inteleg ce e incercarea asta a vietii, ce se intampla si de ce nu iese cum imi doream...(un amestec disperat de rugi in speranta ca voi primi un raspuns, fiind la capatul puterii mele de a rezolva ceva de unde ma aflam)
si
2- Sa fug. In Grecia.
Gandul asta m-a terminat. Atat de des il aveam in cap incat ma obseda ideea ca in pragul unei schimbari atat de importante si mai ales in imediata apropiere a ceea ce visasem sa fac..., eu puteam sa am in cap doar ideea de a fugi acolo. Acasa...
~
Sambata noaptea am primit ce am cerut.Raspunsul...
E complicat si irelevant cum s-a intamplat totul, cert e ca mi-a iesit in cale un om care prin ceea ce mi-a spus, cu calm, din suflet, m-a rascolit atat de puternic si atat de brusc incat in secunda urmatoare, desi plangeam...(de groaza a ceea ce eram pe cale sa fac, negandit prea bine), am stiut ca sunt salvata. Ca nu mai plec. Ca nu am sa mai plec acum. Ci mai tarziu. Ca asa a fost sa fie. Pentru binele meu viitor.
Si in noaptea aia am fost mai linistita si mai eliberata decat am visat vreodata...
Iar apoi, mai tarziu in noapte, am mai stiut ceva.
Ca in curand merg acasa.
~
E nevoie in viata de momente critice, de cumpana, de fulgerare, ca sa ne dam seama de multe lucruri esentiale despre noi, despre viata, despre ceea ce e bine pt noi...
Pentru linistea si impacarea pe care le simt acum din plin, merita sa dau si inzecit pretul biletului de avion ce il voi pierde in cateva ore...
Pacea interioara e nepretuita.

Inca sunt uluita de faptul ca in ultimii 2 ani am trait (si am rezistat) cu o asemenea tensiune mocnita inlauntru-mi. Uluita pentru ca in tot impul asta in care viata mea parea ca se desfasoara normal, cu examene, cursuri, indragosteala pana peste urechi, cu licenta, cu vise, cu Praga, cu nopti intregi de planuri, cu nisipul Greciei, cu el, cu mine, cu noi, cu mine din nou, fara el, cu vise, cu impacari, cu job, cu nelamuriri, cu sperante, cu al doilea job, cu amintiri, lacrimi, cu turneu, cu proiecte, cu vara, cu povesti, cu alergatura, cu Bruxelles, cu dosare...in tot timpul asta undeva, bine ascuns, era un motoras pornit care cauza vibratii nelinistitoare si agitante fara ca macar EU sa-mi pot da seama...
Nu spun (caci nici nu stiu) ca a fost ceva rau, ci doar ca efectiv nu mi-am dat seama... Si implicit, nu mi-am dat seama cata forta aveam si cu cata convingere eram in stare sa iau decizii importante, dar pripite, iar alte decizii, la fel de importante si eliberatoare, amanam sa le iau...
~
Acum totul, dar TOTUL, e lin, e calm, e senin, e linistit.
Ceea ce e infinit mai bine, simt ca m-am redescoperit, ca am luat decizii bune pentru mine, ca am reusit sa infrang frici de a lua anumite decizii, ca ma simt libera si eliberata, fara regrete si fara nimic arzator care sa-mi macine creierii; desi acum am inceput sa caut din nou pasiunea, setea de viata, mi-e dor sa visez cu ochii deschisi, sa tzes planuri, mi-e dor sa ma indragostesc...
Cat despre cariera..., e pe drumul cel bun.
~
Acum, ca a trecut aceasta avalansa, acum ca ma simt mandra si fericita pentru decizia luata, acum ca am observat cat de important e sa fii sprijinit si sustinut de prieteni, cand am aflat ca si altii vad decizia mea ca ceva spre binele meu viitor si destul de intelept, acum cand m-am trezit hodoronc tronc cu atata timp liber...acum e timpul sa am grija de mine, sa ma detasez, sa visez, sa ma regasesc, sa-mi adun fortele...
Si sa merg acasa.
Nu, nu.... Si acum SUNT acasa. Dar asa e cand ai doua... :-))
Sunt momente cand cred ca si din cauza asta nu imi gasesc prea usor locul, nu am un job stabil si o viata asezata, monotona si in linie dreapta...


[ADOR interventiile solo ale viorii, sunt divine!!!!!]
Exista un timp pentru toate... :-)
Stiu si simt asta.
................................[Multumesc celor ce au ajuns la randul asta]...

...............................................................