Simteam ca sunt ultimul om de pe planeta care nu se uita la Gossip Girl (stiu, sunt intr-o grava eroare, lasati-ma, totusi, sa ma folosesc de scuza asta, ok? :P), asadar m-am pus pe treaba.
Dependenta vine usor, dupa nici 5 episoade.
Dar nu despre asta vroiam sa scriu.
Ci despre faptul ca, odata ce am inceput sa ma uit la serial, capul meu a inceput sa-si puna intrebari. Neinspirate momente pentru ganduri, serios, eu urmaream un film, dar capul refuza, cred, sa se concentreze la asa ceva si atunci trebuie sa lucram in paralel.
Fair enough, as zice. Iaca asa am si material pentru blog. :)
Ma gandeam, deci, la alegeri.
La toata gama de alegeri pe care le facem in viata. De la cele mai serioase, pana la ce oja port azi si daca port...(intodeauna o dilema in cazul meu) pana la ce fac cu viitorul meu si in ce fel, ce oameni aleg sa iubesc si sa le ofer prietenia, in cine ma incred si de cine ma distantez, etc.


La o analiza mai atenta, nu alegerile sunt marea problema.
Mai ales in cazul impulsivilor, ceea ce nu e cazul meu, eu sunt fix in cealalta parte a "esicherului", in cazul lor e "nimic mai simplu" o alegere.
Problema vine odata cu consecintele alegerilor. Care niciodata nu intarzie sa apara. Fie ele bune sau rele.
Merg pe principiul "no regrets", cred ca lucrurile se intampla si s-au intamplat cu cate un scop, uneori in favoarea mea, chiar daca nu pareau.
Dar momentan sunt putin incurcata. Ma intreb pe de-o parte ok, ce a fost a fost, dar daca, sa presupunem, as fi ales altfel in atatea cazuri, ce ar fi fost?
Basme pt copii, desigur. Dar uneori ma intreb.


Se spune sa nu traiesti in trecut, dar eu cred si ca daca nu iti intelegi trecutul, vai de viitor. De prezent prea putin se vorbeste, ni se arunca cate un "traieste clipa" si cam asta e prezentul. Si oricum, la ce vremuri traim, putin sa nu fii atent si prezentul se transforma un, doi, ba in trecut, ba in viitor.

PS- scuze daca nu ati inteles mare lucru.
Eu nu prea eram atenta, ma uitam la film. :P

Imi place mult de tot combinatia de grai frantuzesc cu ritmuri orientale.
Imi da o stare speciala melodia asta si pentru asta o ador!!
Pe asa o melodie iti vine chiar sa te (re)indragostesti... :)
Voi ce ziceti, ce stare va transmite melodia?

Scurte, pe final de weekend...

- Nimic... Mmm, nu. Putine lucruri se compara cu un weekend petrecut cu prietenii. In momentele alea, speciale, simple, imprimate cu o bucurie atat de pura, dar atat de greu de descris si de descompus in niste banale cuvinte, cred ca s-a inventat parte importanta din esenta fericirii.

- In Romania nu exista terapie prin shopping, sa va iasa din cap, fiindca la noi shoppingul e utilizat doar ca mijloc de exterminare psihica in masa.
Daca aveti indoieli, faceti o vizita la Baneasa intr-o duminica sau, si mai bine, intr-o sambata seara.

- O subtitrare monumental de proasta, isterissima pe alocuri si, in general, extrem de comica poate prezenta mult mai mult interes decat comedia romantica in sine si, in mod cert, mult mai greu de uitat. :))

- Mai demult consideram deplasata ideea ca, intr-o zi, ai putea sa ajungi sa te cenzurezi pe propriul blog, numai pentru ca s-ar putea sa deranjezi / ranesti pe cineva (apropiat) cu ceea ce scrii sau s-ar putea sa te expui prea tare prin ceea ce ai vrea sa scrii. Mda...


- Ciocolata de casa este, totusi, incredibil de buna. :)
Savoarea ei se descopera cu aceeasi viteza cu care incepi deja sa simti arsurile de stomac, insaaaaaaa astea sunt doar detalii.

- Imi retrag toate cuvintele rostite (si, mai ales, gandite) despre PlayStation.
Ok, nu inseamna ca am sa devin un mare fan si nici ca mi-as dori in viitor asa ceva, DAR... poate fi f funny, intr-adevar. Ziceti si voi - aici.

- Printre cele mai pregnante miresme de toamna, care au puterea de a te trimite inapoi in timp, in anii de copilarie si de scoala, ravasindu-ti memoria si gadiland o melancolie specifica, se numara mirosul de frunze arse, care inca te mai iscodeste de prin curtile oamenilor, chiar si in oras.

De unde vin si unde se duc furiile (1)

Parafrazandu-l pe Michael Douglas in Wall Street, daca razbunarile se servesc la rece (ca poate nici nu mai simti nevoia de revansa, odata ce te-ai calmat :)) ), atunci despre furii se scrie la cald.
~
Furiile, de altfel, capata viata numai intr-un spectru fierbinte.
~
O iau usor si treptat.
DEX-ul zice :
FÚRIE, furii, s. f. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine; mânie nestăpânită; violentă.
~
Foarte adevarat. Ce nu (ne) explica niciodata nimeni e de unde vin furiile, cum se nasc ele si cum ajung sa ne fie companioni de viata.
A trecut ceva vreme de cand am imbratisat o teorie privind furiile, teorie pe care am invatat-o si eu de la altii si in care cred.
Si pe care simt nevoia sa o scriu si aici. Pentru ca, poate, asa o sa mai fac un pas de la invatare la aplicare.
~
Furiile, desi apar sporadic, exista cam in fiecare dintre noi.
Putini sunt cei care au atins un nivel atat de inalt de "zenificare" incat sa fie imuni la stimulii patimasi.
~
Furia, o funie ce sugruma rationamentul, oricate haine imbraca si indiferent cui i se adreseaza, dar si oricine ar provoca-o, in radacina sa, este una singura. Si, spune explicatia invata de mine, ea provine de la parinti.
Simplist am spune "parintii sunt de vina" (nu asta se spune, oricum, in atatea cazuri de personalitati, caractere, comportamente, atitudini defectuoase?), dar nu e asa. Nu in totalitate.
Asa cum furiosul nu rationeaza in momentul orb al nervilor, nici criminalul in momentul orb al crimei (ma refer strict la aspectul ca, atunci cand cineva e nervos, poate fi foarte coerent in ce spune, in cum se cearta sau isi argumenteaza pozitia, poate sa aiba toata dreptatea din lume sau sa creada ca o detine, dar numai sa stea sa analizeze de unde vine furia nu o sa faca fix in momentul in care e ocupat cu cearta), asa si orice meteahna transmisa de (la) parinti si transformata apoi in furie - printr-un proces natural de razvratire, nu s-a facut in mod voit constient negativ.
~
Ca in cele mai multe procese ce tin de psihic, solutia sta in constientizarea cauzelor ce genereaza reactii.
Cotrobaitul in sacul copilariei, lucid si cu rabdare, ofera multe satisfactii, limpezeste ape, vindeca rani, armonizeaza.
Asta intr-un long story short.

De unde vin si unde se duc furiile (2)

Aseara m-am enervat foarte tare. Am strivit indemnul de a nu lua nimic personal si deci de a fi calma si indiferenta si am dat frau liber sentimentului de iritare.
Uneori mi-e greu sa-l stapanesc pe deplin, mai ales cand se aliaza cu nedreptatea, chiar si in cazul unor marunte dispute. Cand mi se pun in brate lucruri neadevarate, nezise sau nici macar gandite, cand in loc de o cerere de reconfirmare, primesc ceva aidoma unei sentinte sau cand se considera aluzorii spusele mele banale si patrate, orizontul se incetoseaza. Si o iau personal. Si exagerez. Pentru ca percep respectivul conflict ca pe o nedreptate la adresa mea.
Sigur, si despre perceptie sunt multe de zis, nimic in apararea mea, din pacate, dar despre asta alta data...
Si chiar daca i-am putea spune instinct de aparare (sau manifestare tipic feminina cu tenta isterica), in fond furia, acea radacina prezenta, preia controlul.
Si asa a fost si aseara. Am intrat in hora, incercand sa detensionez atmosfera, glumind, dar si clarificand presupunerile gresite, nu am facut decat sa ma aprind si mai tare.
Am observat ca nervii isi fac aparitia cel mai adesea intr-un dialog defectuos, cand comunicarea e sugrumata de presupuneri si frici, de frustrari plutinde si de nepotrivire, de lipsa undei comune.
~
O caracteristica importanta a furiilor este si veninul temporar.
Un om furios se transforma in momentele de rafuiala si, odata dezlantuit mecanismul, e capabil sa scuipe un venin neletal, dar tot venin, de care chiar si el se poate minuna. Nu pun la indoiala ca in momentele astea se pot grai adevaruri dureroase sau nespuse pe timp de pace, ci ca intelepciunea si o lipsa a furiei nu ar mai considera relevant comunicarea acelor aspecte. Pentru ca suntem diferiti, gandim si cantarim diferit, ne acceptam asa sau mergem mai departe.
~
Revenind la mine, cobaiul de azi, si gandindu-ma la reactia de aseara, zambesc, nu pentru ce am zis (chestii adevarate, dincolo de nervi, dar, totusi, nu un motiv suficient si valabil de mandrie), ci pentru ca nu mai port pica, odata ce furia s-a evaporat.
E mare lucru sa nu te mai simti incarcat de vibratii negative, care macina pe interior si otravesc sufletul pe termen lung, sapand fisuri nu intotdeauna usor de remediat.


Pare amuzant, insa e si interesant, cum furia e ca un ibric cu apa pe foc. Cata vreme e in clocot, nu te poti incumeta sa-l atingi, ba chiar si apa e mai tulbure, datorita bulbucilor si a aburului. La relativ scurt timp dupa ce nu mai e sub bataia focului, ibricul cu apa e rece si limpede. Ba chiar, daca ti-e sete, ai avea curajul sa si iei o gura din acea apa.
~
Furia e exact asa. Si totusi, pentru ca noi suntem oameni cu sange in vene si nu ibrice cu apa, ca sa evitam ca "apa sa dea in foc" in momentul zero al fierberii, adica al furiei, al certei, al conflictului, o solutie buna e sa te lepezi de o cantitate de furie pe loc, ca sa nu mai poti scuipa venin inspre partea adversa, de ex. sa iei o carte si sa o izbesti intr-un perete, sa turtesti un pet sau, cel mai simplu, sa numeri rar pana la 100.
Nu e nimic ironic sau comic, ci e dovedit ca astfel iti eliberezi din energia negativa. Fara pic de violenta, desigur. Nu divagam acum spre exceptii si brute si alte manifestari care au, probabil, in spate, tot revarsari de furie...
S-ar putea sa fii uimit de cat de usor se detensioneaza atmosfera.
~~~
Faptul ca am ajuns, am invatat, am reusit sa imi explic anumite stari, reactii, porniri, reprezinta pentru mine un progres.
Cu cat esti mai constient de ceea ce ti se intampla, cred eu, cu atat ai sanse sa rezolvi din probleme; si cu cat elimini din angoase, frustrari, frici si alte procese neconstientizate si executate din automatisme, cu atat sunt sansele mai mari sa traiesti mai fericit, mai senin si mai impacat.
Desigur, mi-ar placea sa pot spune ca am inscenat totul numai ca sa pot scrie aici despre furii, insa adevarul e ca da, m-am enervat, m-am suparat, m-am infuriat, am ripostat, m-am simtit atinsa de vorbe si de lipsa lor, am reactionat din nou, am spus, am catalogat, am picurat venin, apoi m-am intristat, apoi am obosit, m-am calmat si am adormit.
Dar... om sunt, perfect nu sunt. Si e minunat asa!

Despre oameni, vise si pasiuni...

Pentru inceput, un cantecel frumos.


ABBA-I HAVE A DREAM

Mi s-a facut dor de blogul meu roz.
Ma pregateam sa lansez la apa niste randuri-ganduri tomnatice (ceea ce o sa si fac, nicio grija, caci "exorcizarea" sufleteasca prinde bine in asa vremuri...), dar intre timp atentia mi-a fost deturnata in alta parte...
~
Mie imi plac mult oamenii. Nu toti(duh!), dar tocmai culesul-alesul din bogatia lasata pe pamant, dintre oamenii diferiti, colorati, speciali, banali, uimitori, magici, unici..., imi place.
Imi place sa ii observ, sa ii analizez si sa ii descopar. Sa ii asez in sertarele potrivite, pe categorii de interese si rezonanta, pe culori si vibratii. Si ma bucur cand rezonez cu unii, ma imprietenesc cu altii, invat de la ei, ma rafuiesc cu ei, spre a exersa schimbul sanatos de idei...etc
Dar dintre cei care imi plac foarte mult, cel mai mult ma fascineaza oamenii care, atunci cand incep sa vorbeasca, imi amutesc orice gand, imi destupa urechile, imi fac ochii sa sclipeasca si imi umplu sufletul si mintea cu magie si bucurie.
Magia cuvintelor si bucuria asculatului.


Un astfel de om este si domnul profesor Andrei Marga.
Un intelectual fin, cu un discurs rafinat, un om distins..., il pot asculta ore intregi fara sa stiu cand a trecut timpul. Am avut, de atfel, ocazia de a participa la 2 conferinte tinute de domnia sa si pastrez si acum vie amintirea acelor momente.
Este genul de personalitate pe care mi-as fi dorit-o ca mentor in anii de scoala.
Omul Andrei Marga transforma audienta, cu o naturalete dezarmanta, in "burete" care absoarbe informatiile, cuvintele, ideile.
Pentru un receptor atent si pasionat, este emitatorul perfect.
~
Cand imi este dat sa intalnesc sau sa ascult un astfel de om, pe langa satisfactia de moment a mintii, ma incearca si un setiment straniu, de contemplare amestecat cu visare si ingrijorare...
Inteleg, abia (si, de fiecare data, din nou) cand asist la un discurs, electrizant, incitant, impecabil sustinut si transmis, inteleg ce inseamna sa simti un imens entuziasm pentru ceva, sa vorbesti in cuvinte imbracate in pasiune si in sclipire molipsitoare.
Sunt dese momentele, parca tot mai dese de la o vreme, cand ma intreb daca (mai) am vreo pasiune arzatoare, care sa-mi genereze sentimentul ca fiecare zi e un motiv in plus pentru a ma bucura si a-mi ingriji pasiunea.
Simpla intrebare imi aduce, natural, si raspunsul - ar trebui, mai intai, sa o (re)descopar.
Hmmm, dar cum?!


Nu (mai) stiu de cand am ramas in pana de vise marete, caci pasiunile, ca si visele, au, in opinia mea, radacini comune, dar mi-e limpede ca mi-e foarte dor sa am una ...
Un motoras, cum numai un vis ce se vrea implinit zbarnaie, si o vibratie, cum numai muncind zilnic cu o mare pasiune se poate simti..., asta imi doresc. Ceva care, prin simpla prezenta in minte, insufleteste totul in jur, care face diminetile vii si savuroase, iar noptile o binecuvantare si un nou prilej de visare.
~
Ganduri, vise, socoteli...
Poate un bun inceput este acela de a-mi canaliza si reorienta atentia inspre cautarea acestei bucurii (aproape) pierdute.
Exista miniaturi de vise implinite, bucurii si satisfactii cotidiene sau cu bataie scurta, sunt multe si dezamagirile care au ca rol incurajarea viitoare si perseverenta, insa mi-e greu sa-mi imaginez viata toata fara un tel mai inalt si mai puternic.
Ah, mi-am amintit ceva.
Ca sa nu plec la "razboi" dezarmata, mi-ar prinde bine 2 companioni de nadejde, putinul curaj si dramul de incredere, uitati si ei pe undeva...

De prin Grecia adunate... (3) - Plimbare in Egina

E festivalul fisticului in Egina.
Insula, un micut platouas, este plina de livezi cu arbori de fistic.
Este cea mai apropiata insula de portul Pireu si este renumita pentru biserica Sf.Nectarie, obisnuit loc de pelerinaj printre crestin-ortodocsii din intreaga lume.


Ziua destinata excursiei in Egina a inceput cu coordonate caracteristice Greciei.
Ce zic, ale Balcanilor in general.
Ajunsi in portul Pireu am intrebat la agentia de turism cat costa biletul pentru ferry-boat.
“9,00 euro.”
Costa, de fapt, 10 euro…
Si cat facem pana acolo?
“Cel mult o ora.”
Am facut o ora si jumate…
Mai tarziu, … la ce ora pleaca autobuzul spre Sf.Nectarie? N-are rost sa te increzi prea tare in graficul scris de mana pe lateralul ghiseului.
“La 11, “perίpou”, adica “aproximativ asa, in jur de ora aia, undeva intre 11 si 12, inainte de apusul soarelui in orice caz, cand o veni autobuzul de unde e plecat, daca se alineaza corepsunzator planetele, azi candva... perίpou”.
Grecia, in care acest cuvant, perίpou, e transformat in mod de viata, are farmecul ei, totusi.
Daca esti constient ca nu te afli in Suedia, Germania sau Austria, atunci imbratisezi relaxat punctualitatea si precizia lor. Sau lipsa lor partiala.
~
Insulele Greciei sunt ca un buchet plin de flori rare (insulele mai mari si mai faimoase – Creta, Mykonos, Santorini, Zakynthos, etc.) si de bobocei delicate, dar foarte parfumati (insulele mici si foarte mici, pana la dimensiunea unei movile de piatra – Thassos, Skiathos, Tinos, etc.), iar Egina este unul din boboceii buchetului.
Cand am coborit de pe ferry, intr-o mare graba deoarece a facut doar o escala de 5 minute, pentru ca mai apoi sa plece inspre alte insule din apropiere, am avut impresia ca am nimerit intr-o alta lume.
Cea a Greciei de la 1960 – 1980. Impresia s-a conturat in scurt timp intr-o realitate bizar de palpabila.
Autobuzele locale erau cele de pe vremea cand inca nu ma nascusem eu. Mult mai moderne decat unele autobuze de la noi de dupa ’90, dar chiar si asa te izbea discrepanta dintre acestea si cele din restul Greciei, noi, moderne si foarte bine intretinute. Am vazut multe masini vechi, ba chiar si niste vechi autovehicule militare transformate in decapotabile de plimbare.


Apoi, casele. Prima impresie a fost de degradare uriasa. Eram dezamagita si uluita. Nu mai vazusem asa ceva in nicio alta insula pe care am vizitat-o.
La o privire mai atenta si la o incursiune pe stradutele inguste, am observat ca si cele proaspat renovate pastrau impecabil patina timpului scurs peste ele. In fata multora dintre cladiri, cu greu iti dadeai seama daca n-au mai fost atinse de cand au fost construite sau sunt de curand improspatate in stilul initial. Original.
Toata atmosfera dominanta a fost a unei calatorii in timp. Magazine batrane, fara prea multe sclipiri de modernitate. Reclame antice. Banci noi in straie vechi de caramida. Vederi prafuite pe standuri. Magazine de suveniruri si de sezon care aratau exact ca in pozele din ’86 cand am fost eu prima data in Grecia. Ciudat, mai ales cand te astepti, la un pas de furnicarul urban din Atena, sa nimeresti pe o insula cocheta si modernizata, in pas cu timpurile…
La biserica Sf.Nectarie am ramas neplacut surprinsa de imensitatea constructiei, hidos de impunatoare pentru a cinsti memoria unui sfant atat de modest in viata lui pe pamant.
Dar deh, asta deja e alta tema de discutie pe care o evit, in genere, din cauza polemicilor pe care le prilejuieste.
Nu ascund ca genul asta de peregrinari la lacasuri de cult ma lasa rece in majoritatea cazurilor, iar cel din Egina nu face exceptie. Dar prietenii cu care am fost insistasera tare sa mergem, asa ca refuzul nu intra in paleta politicoasa de sustragere. Si in plus, daca sunt oameni care vin din toate colturile lumii special pentru asta, inseamna ca pot si eu rabda o ora, daca tot eram chiar acolo. Precum apa sfintita, poate iti face bine, rau sigur nu face.


Inedit mi s-a parut faptul ca, pe dealul de langa biserica, exista 365 de bisericute, parka aruncate la intamplare de catre zei, fiecare purtand un alt hram, in asa fel incat in fiecare zi din an, fara repetitie, una isi serbeaza hramul.
Nu am elucidat misterul anilor bisecti, dar in sfarsit… :P
Cel mai frumos lucru vazut in Egina a fost o terasa de pe malul apei a carei scaune si mese se aflau, literamente, in mare. O vedeti intr-una din poze.
E visul meu din copilarie, o terasa unde sa stau cu picioarele clipocind in apa in timp ce beau un frappe rece. Din pacate, insa, m-am multumit sa o privesc si sa o iau cu mine in poza, pentru ca era suficient de racoare ca sa nu iti doresti o raceala de toata frumusetea.


A fost o zi frumoasa in Egina, iar calatoria cu ferry-boatul o splendoare. La venire am admirat vasul britanic Queen Victoria, ancorat in portul Pireu, un colos plutind pe apa (294 m lungime, 16 deck-uri si o capacitate de 2014 pasageri), iar seara la intoarcere un superb apus de soare, auriu-aramiu, melancolic si perfect.

De prin Grecia adunate... (2) - Metroul din Atena

Se aude un fluierat...
Scurt, scurt, luuuung.
Se inchid usile. Nu pleaca.
Se deschid usile. Intra o domnisoara grabita cu ochelarii de soare pe nas (lookul standard al unei grecoaice moderne chiar si in adancurile metroului).
Se aude un fluierat...
Scurt, scurt, luuuung.
Se inchid usile. Nu pleaca.
Se redeschid usile. Nu se vede nimeni intrand. Poate in alt vagon.
Domnisoara in uniforma pe care scrie Private Security sufla cu putere in fluier.
Scurt, scurt, luuuung.
Usile se trantesc, parca tot mai nervoase.
Tot nu pleaca. Din nou, usile gliseaza, resemnate. Un batranel paseste precipitat peste banda galbena a peronului, cu o fata plina de multumire.
Se aude fluierul.
Luuuuuung. Usile se inchid. Plecam...


Asa e vechiul metrou atenian, pe portiunea din centru inspre portul Pireu ramasa nemodernizata. Linia 1, cea verde, e cea mai veche linie de metrou. Este la suprafata, fiind gandita ca un tren electric initial.
E cumva arhaic, insa metamorfozarea lui in metrou modern, precum fratii lui, e simpatica, nederanjanta.
Asta si pentru ca, acum 15 ani, era singurul din Atena, o adevarata binecuvantare chiar si atunci, pentru acele vremuri si pentru un oras sufocat de masini inca de dinainte sa ma nasc eu, iar acum, de fapt inca din 2004 de la Jocurile Olimpice, orasul zeitei Atena are inca 2 superbe, rapide, sclipitoare linii de metrou. Linia rosie si linia albastra, care ajunge pana la aeroport.
Iar pentru Grecia nu e putin lucru.
Fata de alte metrouri, metroul atenian, statiile si toate zonele subterane care faciliteaza accesul la peroane deservesc exclusiv transportul in comun, rapid si civilizat. Nu exista nici un chiosc, o cafenea, vreun fast-food. Nici macar o cismea sau un automat de apa. Nimic.


Doar birou de informatii, case si automate de bilete, cateva touch-screenuri pentru informatii utile si o armata de camere de supraveghere, staff, senzori...
O alegere inteleapta, daca vrei sa nu transformi metroul in loc de pelerinaj pentru cersetori, emigranti, drogati sau un intreg popor infometat si insetat, cautand, cumparand si consumand, generandu-se un furnicar greu de controlat.
Statiile de metrou, mai ales din zona centrala, sunt mici bijuterii arheologice, calatorul putand observa fie vestigii descoperite in timpul lucrarilor, fie reconstituiri ale unor scene mitologice, fie chiar devenind partasi la mareata lucrare subterana, datorita posterelor imense cu marturii din timpul sapaturilor.

Metroul atenian mi s-a aratat foarte prietenos, fara bare, bariere sau alte ingradituri, asa cum te intampina in alte orase (Bucuresti, daca va suna cunoscut).
Trecerea e libera, dar pe propria raspundere, iar aparatele de validare a tichetului valabil 90 de minute pe orice mijloc de transport te intampina discret in zona de dinainte de peroane.

Cand scarile rulante te coboara lin in subsolul orasului, iar cele 3 linii se suprapun (in anumite puncte ale orasului), impresia e ca ai pornit intr-o calatorie spre centrul pamantului, iar atunci se formeaza un amestec special si unic, in felul sau, de adrenalina, teama, modern, comod, rapid, static, toate in acelasi timp........

De prin Grecia adunate... (1) - Drumul

Suna clopotelul...
Ce sonoritate ciudata... Ca o madlena auditiva.
Pentru un moment am senzatia ca sunt iar in clasele mici, ca pauza s-a terminat si e timpul sa revenim in bancile noastre, putin inclinate, cu scaune fixe si suport de pahar si creioane...
Dar nu. Sunt in Atena, iar in spatele casei e o scoala.

E a treia zi aici, ganduri imi curg ca un rau involburat prin minte, dar nu pot scrie nimic.
O incremenire a firii, la suprafata, face clocotul interior si mai puternic.


Sa pleci inspre Grecia cu masina este un act de curaj.
Bulgaria i se arata conducatorului auto si calatorului ca un infern, suficient de sumbra si de pustie ca sa te deprime monumental, halucinant de lunga de parcurs, in ciuda distantei relativ scurte de tranzit, aproximativ 500 de km.
Cand, insa, conturezi tabloul cu acesti 500 de km + dese si anevoioase devieri de la drumul principal, abia indicate, niciodata explicate, intotdeauna monstruos de lungi si aruncate prin vai si campuri neatinse de civilizatie, daca adaugi sminteala indicatoarelor de 40, 50, 60 la ora pe autostrada sau prin mijlocul lui nicaieri, de unde cea mai apropiata casa e la vreun kilometru, dar radarul si tomberoanele aferente pandesc la mai putin de 10 m de respectivul indicator (si unde, daca ti s-a oferit deosebita onoare de a face un "popas", fie deschizi larg portofelul, cu o suma ce pleaca de la 50 de buburuze, fie imbratisezi sansa de a vizita sectia de politie de la cucuietii dintre dealuri, limba lor imposibila si taioasa, mutrele acre si bovine - si aici sa ma ierte domnul bou, pentru ca i-am adus o jignire prin comparatia cu tomberoanele cu cascheta - vreo 80 de buburuze si carnetul saltat o luna, doua, trei. Noroc, insa, ca sunt suficient de mazgaliti incat sa se multumeasca cu venituri ilicite, ranjind cretinoid si mototolind „academicul” proces verbal), daca mai insumezi si traficul, atunci te apuca disperarea. Iar daca fizic nu incepi sa te urci pe lateralele masinii, cu siguranta peretii exasperarii te cheama sa-i escaladezi.
Cine are nervii elastici si mirul meditativ al detasarii si al nirvanei prin sange, poate considera traversarea Bulgariei un soi de poteca purificatoare, o ocazie de introspectie foarte adanca si de profunzime, consolidarea rabdarii ca inalta virtute si a detasarii ca mod de viata.
~
De data asta, am resimtit mai acut ca niciodata acele 9 ore. Aveam impresia ca timpul s-a oprit si inaintam dupa alte coordonate temporale, cert nepamantene.
Am cantat in sinea mea toata ziua o oda a deplasarii prin aer, ma tanguiam pe sub apatia fetei mele pentru ca am incuviintat clasicul autoturism pentru o mai mare comoditate a deplasarilor ulterioare, am oscilat de zeci de ori intre cele 2 variante de reactie, nu am reusit sa dorm deloc, am avut mult prea mult timp de cutreierat obsesiile si psihozele lasate acasa, am sesizat cum atacul de panica ma pandea de sub scaun si, pentru un semi-final glorios (semi, pentru ca urmeaza la un moment dat si intoarcerea si estimez ca va fi la fel de incununata de bolboroseli mentale), am inceput sa-mi imaginez ca dimineata, dupa ce voi fi dormit bustean in confortabilul pat de hotel, voi deschide televizorul si un BREAKING NEWS mi-ar insenina ziua: "...ieri noapte, din cauze neidentificate inca, Bulgaria a disparut de pe harta. A alunecat undeva la sud de Africa si, ca un bonus al nejustificatei deplasari de pe batranul continent, Romania are acum, oficial, granita cu Grecia..."
Ziceti si voi..., "like music to my ears.".. :)))
~
Duminica a inceput senin, aerul comfortabil al familiarului si al unei normalitati linistitoare plutea in jurul meu. E incredibil ce diferenta, palpabila aproape, este intre cele 2 tari.
De cand intri in Grecia, te urci pe autostrada. Lata, noua, marcata. Sigura.
Imi doresc sa nu fiu subiectiva exclusiv, sau sa idealizez nedrept, mai au si ei zone si portiuni neacoperite de autostrazi, insa ceea ce face diferenta sunt lucrarile, vizibile. Tuneluri, tuneluri, poduri si viaducte, sapaturi, proiecte, noi si noi portiuni date in folosinta de la an la altul, usurarea calatoriilor, cresterea sigurantei in trafic - au si ei niste poame de soferi..., e mare inghesuiala si aici, ca si la noi, la titlul de cea mai sangeroasa retea rutiera nationala.
Sunt trasee care, fata de acum 5-6 ani, se parcurg in 3-4 ore in loc de 8.
Calatoria de azi, Salonic - Atena, a avut tot 500 de km, ca si traversarea Bulgariei. Impreuna cu pauza lunga de cafea - fierbinte, aromata, cu multa spuma de lapte, am facut 5 ore, in conditiile in care autostrada integrala nu e inca gata, iar viteza nu a depasit niciodata 130 km/h. Decent, imi permit sa zic. Si un castig de 4 ore, comparativ cu vecinica noastra. Castigul psihic fiind, oricum, inestimabil.

Pentru iubitorii de cafea

...si pentru oricine stie de unde le-as putea achizitiona.
Spuneti-mi si mie, va rooog!!
Mi-ar placea sa-mi savurez cafeaua intr-una din canile astea amuzante!

Câteva lucruri simple…

The Four Agreements

1. Be impeccable with your word
2. Don’t take anything personally
3. Don’t make assumptions
4. Always do your best.

De bun simt, cred. Deloc complicat la nivel teoretic. Simplu.
Dar lucrurile simple si firesti sunt, uneori, cel mai greu de aplicat si respectat.
Constient...

De AICI.

... never too old for a Disney movie

Am redescoperit, in scurtele sedinte de babysitting din vara asta, ce minunate sunt filmele de desen animat marca Disney. Ce, credeati ca strumfii din ziua de azi mai adorm cu povesti si basme citite?! Nu, normal. Adorm la desene pe dvd. Duh!
In alta ordine de idei, Barbie zice ca nu exista vreo problema pe lumea asta pe care un ceai sa nu o rezolve (asta pana si-a amintit de vin, hihihi. Subscriu! :)) )
Asadar, pot spune ca pe langa cele 2 mai sus numite metode, mai exista una: un film Disney.
Ma uit neobosita la fragmentelul asta si nu-mi pot ascunde zambetul si starea de bine pe care simpatica scena mi-o transmite.
Enjoy!