Oh, the drama...

Mai bine de o luna am fost stresata, adica ocupata, deci fara timp de introspectii, analize si drame.
Oh, dar dupa examen, cand creierul mi s-a relaxat brusc, atat de brusc incat nici nu-mi amintesc cum am ajuns la McDonalds cu un pahar de cola-n mana si un delicat cartofior crispy in cealalta - ca eu parca nu mai calcasem acolo de vreun an si nu aveam de gand nici in urmatorii 10...
Dupa cateva zile de ceva mai multa relaxare, a inceput.
A inceput din nou mintea mea sa reia de unde lasase netemrinatele 'affaires', interminabilele incalcite si variabile din viata mea.
Sunt multe.
Toamna asta a venit ca o avalansa. Se intampla lucruri ciudate in jurul meu. Dar si cu mine.
Inteleg din ce in ce mai putin si tot imi repet 'crede si nu cerceta', acolo unde e aplicabila maxima si testez ignoranta cu celelalte, insa nu merge.
Imi spun deseori ca sigur am facut eu ceva. Dar ce?!
Ce anume si cat de grav am comis de ma trezesc uneori cu un spate intors, taman cand parea ca lucrurile merg spre bine.
Da...sigur... definirea binelui. Alta bataie de cap.
Dar zic ca se intampla lucruri ciudate, pentru ca ma incearca, surprinzator, un sentiment... o stare mai degraba, de calm. Aproape ingrijorator ca sunt calma cand inteleg din ce in ce mai putin ce e cu unii oameni din viata mea.
Suspect.
Altii, tot din viata mea, au o instabilitate atat de puternica, incat simt ca e molipsitor si periculos.
Asa ca stau pe margine. Dar ma sperie posibilitatea ca oamenii chiar sa o ia razna la un moment dat sub ochii mei.
Mai ales ca apoi sunt din ce in ce mai confuza. Cand erau ei si cand nu mai erau ei in toate momentele cand vorbeau cu mine?
Apoi sunt nervii. Oh, nervii...
Tensiune acumulata, din marunte nimicuri.
Oameni mari cu caractere mici. Oameni mici cu tupee mari.
Oameni care nu inteleg de ce au aparut in viata mea, ce ar trebui sa fac cu ei si ce vor ei de la mine. Ma indoiesc, insa, ca ei stiu...
Simt o mare insecuritate emotionala care pluteste deseori si deasupra capului meu. Si mult stres si incertitudini.
Si o frica uriasa care periodic ia diverse forme...
Frica de nou. Frica de examen. Frica de esec. Frica de respingere... Frica.
Apoi mai e si lipsa oricarei inspiratii la scris. Nu-mi mai serveste blogul asta nici pentru a ma descarca, a-mi tranti aici gandurile spre a le putea analiza mai bine...
Scriu deja mai prost decat cei carora nu am putut niciodata, din politete, sa le zic ca nu le pot citi blogurile tocmai pentu ca sunt din cale afara de plictisitoare.
Ca al meu acum.
O fi trecator. Ramane sa aflu.
E o toamna agitata. Plina de schimbari. De prea multe feluri.
Si de semne mari de intrebare. Mii.
Si de limite atinse. Ca limita rabdarii, de exemplu, in multe situatii.
Ce noroc ca mi-a spus cineva asta vara ca va trebui sa am enorm de multa rabdare. Asa pare mai suportabil, dar nu stiu pana cand.
Singurul bright spot de moment e ca pot sa merg la sala unde sa alerg pana sa uit de mine.
Si asta pentru ca altfel as sta acasa unde as manca stroopwafels pana as uita de oricine.
Insa ar fi tare paguboasa alegerea din urma. Ar trebui in scurta vreme sa fiu nevoita sa-mi iau un nr mai mare la pantaloni, or nu vreau asa ceva, ca mie tare-mi plac ai mei...
Rabdare...