De sărbătoarea dovlecilor luminoși...

Hello-ween! :)
Cum ati petrecut de sarbatoarea dovlecilor? :)
Noi, aici, cu mere. :))


Tarte Tatin, un delir total al papilelor gustative si, de acum,
tarta mea preferata!!



Reteta, normal, de la Mazi.

Experimentez de ceva vreme activitatea culinara ca terapie.
De relaxare. Si ca pe o fabrica de bucurii. Pentru altii, cei care gusta si se bucura de preparatele mele.
~
Va prezint mai intai efectele "terapiei" din acest weekend, de care lumea s-a aratat foaaaarte incantata. :)
Pizza (blatul mi-a placut si mie f mult, finally), Linguine con carne (intotdeauna o denumire italiana e mai profi, dar carnea tocata tot nu reuseste sa ma cucereasca), scones (niste turtite de care am aflat de la Mazi, bune calde, la mic dejun, eventual cu unt si gem), american pancakes (cu sos de miere sau sirop din dulceata de mure) si cheesecake cu mere.


Ma relaxez cand intru in "templul" mirodeniilor, al fainii asezate pe blat, in mijlocul careia incepe sa se nasca pizza, ma incanta aromele si caldura ce vine din cuptor, impreuna cu promisiuna ca va iesi ceva delicios de acolo.
(Si cu certitudinea ca urmeaza un munte de vase de spalat. :))) Da, eu gatesc ca-n filme, cu aproape toate recipientele din dotare :))
Nu mi-a placut niciodata sa gatesc (numai) pentru mine. Adica, o salata, niste paste, un snack, ok, dar nu ma desfasor in bucatarie numai pentru mine. Dar pentru prieteni, pentru cineva drag, in semn de recunostinta sau in vederea unui cadou(culinar), oh, atunci e o placere! Dar si atunci, adopt sloganul "keep it simple!", nu ma pasioneaza macarurile grele si complicat de realizat. Nu ca as sti, oricum, sa le fac. :D
Am sesizat in ultima vreme o tendinta de recucerire a bucatariilor proprii. Sa te intalnesti cu prietenii in weekend si sa gatesti pentru ei sau sa gatiti impreuna, sa pregatesti ceva iubitului / iubitei sau sa faci un cadou dulce unui om drag a (re)devenit o bucurie. Si oricand o abordare simpla, sanatoasa si proaspata, dar si cu note de placere, a alimentatiei este binevenita si recomandata, mai ales in vremurile astea in care omul ajunge sa manance plasticuri si sinteticale chimizate si chiar sa spuna ca sunt gustoase si sanatoase...


Nu stiu daca ar mai ramane o "terapie" si o bucurie gatitul, daca as fi nevoita sa gatesc zilnic sau mai ales "macaruri serioase", chestie la care nu am de gand sa ma "abonez" vreodata, dar o data la cateva saptamani ramane o distractie placuta!

Simteam ca sunt ultimul om de pe planeta care nu se uita la Gossip Girl (stiu, sunt intr-o grava eroare, lasati-ma, totusi, sa ma folosesc de scuza asta, ok? :P), asadar m-am pus pe treaba.
Dependenta vine usor, dupa nici 5 episoade.
Dar nu despre asta vroiam sa scriu.
Ci despre faptul ca, odata ce am inceput sa ma uit la serial, capul meu a inceput sa-si puna intrebari. Neinspirate momente pentru ganduri, serios, eu urmaream un film, dar capul refuza, cred, sa se concentreze la asa ceva si atunci trebuie sa lucram in paralel.
Fair enough, as zice. Iaca asa am si material pentru blog. :)
Ma gandeam, deci, la alegeri.
La toata gama de alegeri pe care le facem in viata. De la cele mai serioase, pana la ce oja port azi si daca port...(intodeauna o dilema in cazul meu) pana la ce fac cu viitorul meu si in ce fel, ce oameni aleg sa iubesc si sa le ofer prietenia, in cine ma incred si de cine ma distantez, etc.


La o analiza mai atenta, nu alegerile sunt marea problema.
Mai ales in cazul impulsivilor, ceea ce nu e cazul meu, eu sunt fix in cealalta parte a "esicherului", in cazul lor e "nimic mai simplu" o alegere.
Problema vine odata cu consecintele alegerilor. Care niciodata nu intarzie sa apara. Fie ele bune sau rele.
Merg pe principiul "no regrets", cred ca lucrurile se intampla si s-au intamplat cu cate un scop, uneori in favoarea mea, chiar daca nu pareau.
Dar momentan sunt putin incurcata. Ma intreb pe de-o parte ok, ce a fost a fost, dar daca, sa presupunem, as fi ales altfel in atatea cazuri, ce ar fi fost?
Basme pt copii, desigur. Dar uneori ma intreb.


Se spune sa nu traiesti in trecut, dar eu cred si ca daca nu iti intelegi trecutul, vai de viitor. De prezent prea putin se vorbeste, ni se arunca cate un "traieste clipa" si cam asta e prezentul. Si oricum, la ce vremuri traim, putin sa nu fii atent si prezentul se transforma un, doi, ba in trecut, ba in viitor.

PS- scuze daca nu ati inteles mare lucru.
Eu nu prea eram atenta, ma uitam la film. :P

Imi place mult de tot combinatia de grai frantuzesc cu ritmuri orientale.
Imi da o stare speciala melodia asta si pentru asta o ador!!
Pe asa o melodie iti vine chiar sa te (re)indragostesti... :)
Voi ce ziceti, ce stare va transmite melodia?

Scurte, pe final de weekend...

- Nimic... Mmm, nu. Putine lucruri se compara cu un weekend petrecut cu prietenii. In momentele alea, speciale, simple, imprimate cu o bucurie atat de pura, dar atat de greu de descris si de descompus in niste banale cuvinte, cred ca s-a inventat parte importanta din esenta fericirii.

- In Romania nu exista terapie prin shopping, sa va iasa din cap, fiindca la noi shoppingul e utilizat doar ca mijloc de exterminare psihica in masa.
Daca aveti indoieli, faceti o vizita la Baneasa intr-o duminica sau, si mai bine, intr-o sambata seara.

- O subtitrare monumental de proasta, isterissima pe alocuri si, in general, extrem de comica poate prezenta mult mai mult interes decat comedia romantica in sine si, in mod cert, mult mai greu de uitat. :))

- Mai demult consideram deplasata ideea ca, intr-o zi, ai putea sa ajungi sa te cenzurezi pe propriul blog, numai pentru ca s-ar putea sa deranjezi / ranesti pe cineva (apropiat) cu ceea ce scrii sau s-ar putea sa te expui prea tare prin ceea ce ai vrea sa scrii. Mda...


- Ciocolata de casa este, totusi, incredibil de buna. :)
Savoarea ei se descopera cu aceeasi viteza cu care incepi deja sa simti arsurile de stomac, insaaaaaaa astea sunt doar detalii.

- Imi retrag toate cuvintele rostite (si, mai ales, gandite) despre PlayStation.
Ok, nu inseamna ca am sa devin un mare fan si nici ca mi-as dori in viitor asa ceva, DAR... poate fi f funny, intr-adevar. Ziceti si voi - aici.

- Printre cele mai pregnante miresme de toamna, care au puterea de a te trimite inapoi in timp, in anii de copilarie si de scoala, ravasindu-ti memoria si gadiland o melancolie specifica, se numara mirosul de frunze arse, care inca te mai iscodeste de prin curtile oamenilor, chiar si in oras.

De unde vin si unde se duc furiile (1)

Parafrazandu-l pe Michael Douglas in Wall Street, daca razbunarile se servesc la rece (ca poate nici nu mai simti nevoia de revansa, odata ce te-ai calmat :)) ), atunci despre furii se scrie la cald.
~
Furiile, de altfel, capata viata numai intr-un spectru fierbinte.
~
O iau usor si treptat.
DEX-ul zice :
FÚRIE, furii, s. f. Stare de extremă iritare în care se pierde stăpânirea de sine; mânie nestăpânită; violentă.
~
Foarte adevarat. Ce nu (ne) explica niciodata nimeni e de unde vin furiile, cum se nasc ele si cum ajung sa ne fie companioni de viata.
A trecut ceva vreme de cand am imbratisat o teorie privind furiile, teorie pe care am invatat-o si eu de la altii si in care cred.
Si pe care simt nevoia sa o scriu si aici. Pentru ca, poate, asa o sa mai fac un pas de la invatare la aplicare.
~
Furiile, desi apar sporadic, exista cam in fiecare dintre noi.
Putini sunt cei care au atins un nivel atat de inalt de "zenificare" incat sa fie imuni la stimulii patimasi.
~
Furia, o funie ce sugruma rationamentul, oricate haine imbraca si indiferent cui i se adreseaza, dar si oricine ar provoca-o, in radacina sa, este una singura. Si, spune explicatia invata de mine, ea provine de la parinti.
Simplist am spune "parintii sunt de vina" (nu asta se spune, oricum, in atatea cazuri de personalitati, caractere, comportamente, atitudini defectuoase?), dar nu e asa. Nu in totalitate.
Asa cum furiosul nu rationeaza in momentul orb al nervilor, nici criminalul in momentul orb al crimei (ma refer strict la aspectul ca, atunci cand cineva e nervos, poate fi foarte coerent in ce spune, in cum se cearta sau isi argumenteaza pozitia, poate sa aiba toata dreptatea din lume sau sa creada ca o detine, dar numai sa stea sa analizeze de unde vine furia nu o sa faca fix in momentul in care e ocupat cu cearta), asa si orice meteahna transmisa de (la) parinti si transformata apoi in furie - printr-un proces natural de razvratire, nu s-a facut in mod voit constient negativ.
~
Ca in cele mai multe procese ce tin de psihic, solutia sta in constientizarea cauzelor ce genereaza reactii.
Cotrobaitul in sacul copilariei, lucid si cu rabdare, ofera multe satisfactii, limpezeste ape, vindeca rani, armonizeaza.
Asta intr-un long story short.

De unde vin si unde se duc furiile (2)

Aseara m-am enervat foarte tare. Am strivit indemnul de a nu lua nimic personal si deci de a fi calma si indiferenta si am dat frau liber sentimentului de iritare.
Uneori mi-e greu sa-l stapanesc pe deplin, mai ales cand se aliaza cu nedreptatea, chiar si in cazul unor marunte dispute. Cand mi se pun in brate lucruri neadevarate, nezise sau nici macar gandite, cand in loc de o cerere de reconfirmare, primesc ceva aidoma unei sentinte sau cand se considera aluzorii spusele mele banale si patrate, orizontul se incetoseaza. Si o iau personal. Si exagerez. Pentru ca percep respectivul conflict ca pe o nedreptate la adresa mea.
Sigur, si despre perceptie sunt multe de zis, nimic in apararea mea, din pacate, dar despre asta alta data...
Si chiar daca i-am putea spune instinct de aparare (sau manifestare tipic feminina cu tenta isterica), in fond furia, acea radacina prezenta, preia controlul.
Si asa a fost si aseara. Am intrat in hora, incercand sa detensionez atmosfera, glumind, dar si clarificand presupunerile gresite, nu am facut decat sa ma aprind si mai tare.
Am observat ca nervii isi fac aparitia cel mai adesea intr-un dialog defectuos, cand comunicarea e sugrumata de presupuneri si frici, de frustrari plutinde si de nepotrivire, de lipsa undei comune.
~
O caracteristica importanta a furiilor este si veninul temporar.
Un om furios se transforma in momentele de rafuiala si, odata dezlantuit mecanismul, e capabil sa scuipe un venin neletal, dar tot venin, de care chiar si el se poate minuna. Nu pun la indoiala ca in momentele astea se pot grai adevaruri dureroase sau nespuse pe timp de pace, ci ca intelepciunea si o lipsa a furiei nu ar mai considera relevant comunicarea acelor aspecte. Pentru ca suntem diferiti, gandim si cantarim diferit, ne acceptam asa sau mergem mai departe.
~
Revenind la mine, cobaiul de azi, si gandindu-ma la reactia de aseara, zambesc, nu pentru ce am zis (chestii adevarate, dincolo de nervi, dar, totusi, nu un motiv suficient si valabil de mandrie), ci pentru ca nu mai port pica, odata ce furia s-a evaporat.
E mare lucru sa nu te mai simti incarcat de vibratii negative, care macina pe interior si otravesc sufletul pe termen lung, sapand fisuri nu intotdeauna usor de remediat.


Pare amuzant, insa e si interesant, cum furia e ca un ibric cu apa pe foc. Cata vreme e in clocot, nu te poti incumeta sa-l atingi, ba chiar si apa e mai tulbure, datorita bulbucilor si a aburului. La relativ scurt timp dupa ce nu mai e sub bataia focului, ibricul cu apa e rece si limpede. Ba chiar, daca ti-e sete, ai avea curajul sa si iei o gura din acea apa.
~
Furia e exact asa. Si totusi, pentru ca noi suntem oameni cu sange in vene si nu ibrice cu apa, ca sa evitam ca "apa sa dea in foc" in momentul zero al fierberii, adica al furiei, al certei, al conflictului, o solutie buna e sa te lepezi de o cantitate de furie pe loc, ca sa nu mai poti scuipa venin inspre partea adversa, de ex. sa iei o carte si sa o izbesti intr-un perete, sa turtesti un pet sau, cel mai simplu, sa numeri rar pana la 100.
Nu e nimic ironic sau comic, ci e dovedit ca astfel iti eliberezi din energia negativa. Fara pic de violenta, desigur. Nu divagam acum spre exceptii si brute si alte manifestari care au, probabil, in spate, tot revarsari de furie...
S-ar putea sa fii uimit de cat de usor se detensioneaza atmosfera.
~~~
Faptul ca am ajuns, am invatat, am reusit sa imi explic anumite stari, reactii, porniri, reprezinta pentru mine un progres.
Cu cat esti mai constient de ceea ce ti se intampla, cred eu, cu atat ai sanse sa rezolvi din probleme; si cu cat elimini din angoase, frustrari, frici si alte procese neconstientizate si executate din automatisme, cu atat sunt sansele mai mari sa traiesti mai fericit, mai senin si mai impacat.
Desigur, mi-ar placea sa pot spune ca am inscenat totul numai ca sa pot scrie aici despre furii, insa adevarul e ca da, m-am enervat, m-am suparat, m-am infuriat, am ripostat, m-am simtit atinsa de vorbe si de lipsa lor, am reactionat din nou, am spus, am catalogat, am picurat venin, apoi m-am intristat, apoi am obosit, m-am calmat si am adormit.
Dar... om sunt, perfect nu sunt. Si e minunat asa!

Despre oameni, vise si pasiuni...

Pentru inceput, un cantecel frumos.


ABBA-I HAVE A DREAM

Mi s-a facut dor de blogul meu roz.
Ma pregateam sa lansez la apa niste randuri-ganduri tomnatice (ceea ce o sa si fac, nicio grija, caci "exorcizarea" sufleteasca prinde bine in asa vremuri...), dar intre timp atentia mi-a fost deturnata in alta parte...
~
Mie imi plac mult oamenii. Nu toti(duh!), dar tocmai culesul-alesul din bogatia lasata pe pamant, dintre oamenii diferiti, colorati, speciali, banali, uimitori, magici, unici..., imi place.
Imi place sa ii observ, sa ii analizez si sa ii descopar. Sa ii asez in sertarele potrivite, pe categorii de interese si rezonanta, pe culori si vibratii. Si ma bucur cand rezonez cu unii, ma imprietenesc cu altii, invat de la ei, ma rafuiesc cu ei, spre a exersa schimbul sanatos de idei...etc
Dar dintre cei care imi plac foarte mult, cel mai mult ma fascineaza oamenii care, atunci cand incep sa vorbeasca, imi amutesc orice gand, imi destupa urechile, imi fac ochii sa sclipeasca si imi umplu sufletul si mintea cu magie si bucurie.
Magia cuvintelor si bucuria asculatului.


Un astfel de om este si domnul profesor Andrei Marga.
Un intelectual fin, cu un discurs rafinat, un om distins..., il pot asculta ore intregi fara sa stiu cand a trecut timpul. Am avut, de atfel, ocazia de a participa la 2 conferinte tinute de domnia sa si pastrez si acum vie amintirea acelor momente.
Este genul de personalitate pe care mi-as fi dorit-o ca mentor in anii de scoala.
Omul Andrei Marga transforma audienta, cu o naturalete dezarmanta, in "burete" care absoarbe informatiile, cuvintele, ideile.
Pentru un receptor atent si pasionat, este emitatorul perfect.
~
Cand imi este dat sa intalnesc sau sa ascult un astfel de om, pe langa satisfactia de moment a mintii, ma incearca si un setiment straniu, de contemplare amestecat cu visare si ingrijorare...
Inteleg, abia (si, de fiecare data, din nou) cand asist la un discurs, electrizant, incitant, impecabil sustinut si transmis, inteleg ce inseamna sa simti un imens entuziasm pentru ceva, sa vorbesti in cuvinte imbracate in pasiune si in sclipire molipsitoare.
Sunt dese momentele, parca tot mai dese de la o vreme, cand ma intreb daca (mai) am vreo pasiune arzatoare, care sa-mi genereze sentimentul ca fiecare zi e un motiv in plus pentru a ma bucura si a-mi ingriji pasiunea.
Simpla intrebare imi aduce, natural, si raspunsul - ar trebui, mai intai, sa o (re)descopar.
Hmmm, dar cum?!


Nu (mai) stiu de cand am ramas in pana de vise marete, caci pasiunile, ca si visele, au, in opinia mea, radacini comune, dar mi-e limpede ca mi-e foarte dor sa am una ...
Un motoras, cum numai un vis ce se vrea implinit zbarnaie, si o vibratie, cum numai muncind zilnic cu o mare pasiune se poate simti..., asta imi doresc. Ceva care, prin simpla prezenta in minte, insufleteste totul in jur, care face diminetile vii si savuroase, iar noptile o binecuvantare si un nou prilej de visare.
~
Ganduri, vise, socoteli...
Poate un bun inceput este acela de a-mi canaliza si reorienta atentia inspre cautarea acestei bucurii (aproape) pierdute.
Exista miniaturi de vise implinite, bucurii si satisfactii cotidiene sau cu bataie scurta, sunt multe si dezamagirile care au ca rol incurajarea viitoare si perseverenta, insa mi-e greu sa-mi imaginez viata toata fara un tel mai inalt si mai puternic.
Ah, mi-am amintit ceva.
Ca sa nu plec la "razboi" dezarmata, mi-ar prinde bine 2 companioni de nadejde, putinul curaj si dramul de incredere, uitati si ei pe undeva...