Eu când vreau să visez, visez!

Da, da, da, ce urat (sau nu?) sa parafrazez proaspatul premiat film romanesc la Berlin.
Plus ca deja de sambata seara circulau pe Twitter glume pline de subinteles cu "Eu cand vreau sa pierd, pierd!"... :))))
Revenind, ma bucur enorm cand un vis nu-mi da pace, cand nu dorm noptile, iar zilele au un singur gand: acel vis, cand mi-e mintea goala de orice altceva, cand ma hranesc cu "seva" dorintelor mele...
Ca sa nu mai zic ca o asemenea mobilizare interioara si asa o focusare determinata imi lasa linistitorul gand ca nu am numai stofa de pierde vara boem.
Atunci cand am sansa(sau se prefigureaza vreuna) de a face ceva ce-mi doresc atat de mult, semn ca, de fapt, am o capacitate mare de mobilizare si organizare si munca, daca fac cu placere, atunci dintr-o data ideea ca se pot muta muntii din loc prinde contur.
Yeah, right. uneori uit ca traiesc intr-o lume in care, cu mici exceptii, a ajuns sa-mi fie lehamite sa visez (ceea ce e grav, stiu!).
Scriam postul asta anul trecut si pluteam datorita fericirii transmise de un vis nevinovat.
La un an distanta, sunt mult mai reticenta in a-mi verbaliza visul, desi mintea imi mai fuge si-si face singura planuri si vise, ca un exercitiu de imaginatie si de visare extraordinar pentru un suflet insetat de asa ceva.
Iar cand totusi se intampla sa-l scot la lumina, organizat, in scris, argumentat si frumos impachetat, sunt usor si foarte rapid dezamagita, nu de refuz sau de posibila imposibilitatea a realizarii, cat de atitudine, de falsitate, de acel natural "nu se poate" al nostru sau acel "ai idei grozave si iti dau dreptate, DAR..."
Nu mi se pare ok, dar m-am obsinuit, deja visez mai rar (primul si cel mai important semn ca se impun masuri drastice si, speram, schimbari de coordonate geografice, poate spre altele unde multitudinea de vise si optiuni si caractere sa fie oaza mea de libertate).
Si pe modelul "I'm not crazy, I've just got issues", sincopele mele de incredere sunt suficiente pentru a-mi scurtcircuita sistemul, panoul general de vise si dorinte, lasand un bec de avarie palpaind...
Oare vreau prea mult si nu exista bunavointa, oare nu am competenta pentru a face ceea ce-mi doresc, oare e justificat sa mi se faca sila si sa fiu dezamagita de reticenta si de mentalitatea din jur sau ar trebui sa servesc o limonada rece si sa urc mai departe si cu mai multa perseverenta spre ceea ce stiu ca mor de drag sa fac, doar ca inca nu am dovedit ca pot...?!
Dileme.
...................................

Imi pare rău...

Ca lumea alege uneori sa masacreze copaci batrani si plini de poveste, doar pentru a avea mai multa lumina, mai mult spatiu pentru un joc de lego cu caramizi adevarate...
Imi pare rau ca au voie sa faca asta (de fapt, nici nu stiu legile, dar am invatat eu ca in tara asta se pot ocoli cu maiestrie, nu asta e problema), ca sunt case care isi schimba propietarii ca pe sosete si fiecare nou locatar mai molesteaza putin obisnuinta vizuala a zonei.
Ma uit pe geam si am senzatia ca tocmai m-am mutat intr-un nou cartier. Chel.
E prea clar tot peisajul, prea lipsit de umbre, pasarile si in special mierlele nu mai au unde sa leneveasca, trancanind in ciripituri cristaline in miez de noapte...
Totul e mai expus acum, am o priveliste cu raza foarte lunga, nici nu stiam ca in spatele acelor copaci erau atatea ferestre (si atata gri si mohoraciune si mormane de cladiri)
Lumea construieste haotic, fara gust adesea, fara o armonizare a caselor in peisaj, urla unele culori de te dor dintii privindu-le, unele sunt prea inalte, prea uriase si, oricum ar fi, nu vor cadra niciodata impreuna cu mostenirea lui Ceausescu.
Ma intristez sa vad blocuri reabilitate termic spoite in culori aproape fosforescente, in loc sa se preocupe cineva de aspectul frumos al cartierelor, sa existe o paleta de culori potrivite pe care sa le foloseasca lumea, sa iti incante privirea noile rasarite blocuri tapetate pe exterior...
Imi pare rau ...
Singura consolare e ca vad muntii in toata splendoarea lor (dar pe ei i-am vazut de ani de zile, la fel si inaltul cerului si frumusetea norilor, copacii nu imi stateau in cale), de foarte aproape pana haaaaaat departe si ce frumosi sunt!!
......................................................

High Tech Sweet Home

Duminica. Zi frumoasa, soare afara (sau n-o fi fost soare? eu asa retin), cald inauntru, voie buna, trancaneala...
Sa vedem un film. Sa vedem, cum sa nu.
Am ales un film. Nu, nimic de "valentinica's day", nu ne plac siropurile.
Intr-o casa plina de aparatura high tech te gandesti ca deh, intr-o duminica lasata de sus am putea vedea un film intr-un soi de HD casnic, adica nu la pc, nici la laptop, ci la tv.
Ca doar exista un WD mini TV, exista stickuri si multa bunavointa...
Eh, si intre discutii despre rutina dintre 2 oameni, preocupari comune sau nu si relatii(eu cred ca intr-un cuplu sunt utile si binevenite discutiile astea), intre niste bruschette cu legume si o cafea aromata si o cvasi-contrazicere despre playstation (pe care jucarie cred ca va trebui sa o scot din lista neagra si sa accept ideea ca, asta e, barbatilor le place uneori sa se joace, le face cu ochiul fie o FIFA 2010, fie ideea in sine de gadget, fie dorinta de a avea si ei ceva a lor cand noi stam cu orele la povestit sau in dressing sau la Sex and the City sau rasfoind carti si reviste in tihna), intre si printre toate astea, ne-a luat mai bine de o ora sa punem in scena improvizatul cinema domestic.
S-a luat stickul, s-a infipt in locul prielnic, s-a copiat filmul dorit si inca unul, de rezerva.S-a "insurubat" cablaraia si stickul in mini tv-ul pregatit. Ne-am asezat comod, am dat play. Hop! Nu mergea cum trebuie. Ok, butonita 10 min, poate asa, poate asa, poate cablul, poate stickul... Nimic.
Ahhh, cum de nu m-am gandit? Merge stick-ul si la dvd player. That's it!
Scos, mutat, montat. Ah, uite la ce folosesc toate dracoveniile astea, ai de unde alege.
Yeah, right! (NOT!!!)
Dupa 10 min in care nu intelegeam daca citeste stickul sau nu l-am montat bine (nu-l montasem bine) si dupa ce a catadixit sa-l si citeasca de-a binelea si dupa ce am butonat isteric de 600 de ori, pentru ca desfasurase folderele si scosese la inaintare toate pozele din el, plasand filmele in capat, fara posibilitate de a ajunge la ele in sens invers sau altfel decat prin precizia ritmica a lui "next", dupa ce am reusit sa vedem si noi o imagine care promitea inceputul unui film si dupa inca 10 min de vizionare cristalina :))), s-a oprit. Si n-a mai vrut cu nici un chip.
Liniste. Priviri care parca spuneau: "slab cinematograful asta, dom'le, cine e patronul sa depun o plangere si-mi vreau si banii inapoi" :)))
Un telefon, doua telefoane, pus, scos, tras, mutat.
Revelatie!
La WD Mini TV merge si hard diskul portabil. Ahhh, CUM de nu ne-am gandit????
Si am pierdut si juma' de ora si am vazut si inceputul filmului de 3 ori deja.
Da, deci cooperativa munca-n zadar, cum ar fi. Minunat.
Ok si de la capat. Pus filmul, montat usb-ul, insurubat cabluri, asezat comod, play!
In final, a meritat filmul. Un film optimist si light, ca de duminica, plin de muzica si de candoare, f frumos.
Trecand peste tevatura creata, peste regretul ca nu ne-am dus direct la cinema (dar mie nici acolo nu imi place sala si nici ce filme rulau) si peste faptul ca nu am reusit sa conectam si boxele amplificatorului la tv, fiind conectate numai la satelit, totusi a fost o duminica frumoasa. :)
Morala: prea mult HD-WD-HDD-USB-Hi-fi-and-other-cool-stuff :)) dauneaza, un singur playstation ne era indeajuns :))) (avand si iesire la tv si mega ultra compatibilitati necesare, nu stiu, doar am auzit, eu eram pe punctul de a ma multumi cu Saptamana de Stiri de pe Antena3 si gata, hahaha), iar dincolo la calculator se vedea mai bine si in timpul asta vedeam si 2 filme! :)))
..................................................................

Pasiunea pentru culoare

Sau Agatha Ruiz de la Prada.



Favorita mea in materie de design si culoare, mai ales in domeniul papetariei.
Poate nu m-as imbraca cu tot ce a creat si nici nu cred ca mi-as decora casa exclusiv cu creatii de-ale ei, insa are un talent pentru forme si culori dulci, placute ochiului, atragatoare si extrem de tonice.
Rochita stil english breakfast ar fi buna la un carnaval, insa rochia galbena si paltonasul roz le-as purta cu incredere.
Iar ochelarii aia sunt foarte haiosi. Ar insenina pe loc ziua cuiva.
Imi plac oamenii care au curaj sa anime totul prin culoare, pastrandu-se, totusi, in sfera bunului gust.
Eu traiesc pentru culori. Sunt adeseori conservatoare in vestimentatie, evit papagalizarea, cel mai adesea eleganta suprema si rafinamentul il gasesc tot in tinute negre, insa am si momente cand vreau pete de culoare pe mine.
Si in special ador accesoriile, birotica, papetaria (al carui fan maniac sunt) colorate, vii, vesele, copilaresti, luminoase.
.......................................................

Amalgam de ganduri

LATER EDIT - Simplul fapt al exprimarii acestor lucruri de mai jos, mi-a oferit o panorama mai senina a situatiei si a optiunilor, sunt mult mai detasata, stiu ce am de facut, si cum, si daca.
Si as fi vrut sa scot textul, pentru ca menirea principala s-a implinit, insa mi s-a spus ca e bloglul meu si ma reprezinta, asa incat las textul aici, ca marturie a unei nopti ingandurate si amalgamate cu ganduri diverse, dar si a unei dimineti senine si optimiste.
~~~~
Mai iau o gura de cafea (fara cofeina!!!), ma mai gandesc, ma demachiez, urmeaza ritualul crema-hidratanta-plus-crema-hidratanta-de-ochi-care-va-fi-curand-inlocuita-cu-crema-contur-de-ochi-pt-preventia-primelor-riduri (yep, sambata la dermoanaliza mi-a iesit o elasticitate scazuta a tenului in jurul ochilor, dar ma bucur ca am un tip normal de ten, fara zona T cu probleme si fara deshidratare, mi-a iesit un procent de 90% al hidratarii, ceea ce e fenomenal; dar sa revin), ma tot gandesc, sunt epuizata sufleteste. Toata dupa amiaza am fost asa, de ceva timp imi dau tarcoale gandurile astea, insa azi cu atat mai mult.
Niciodata nu am folosit blogul pentru chestiuni prea personale si nici nu acum nu o fac, nu explicit, consider doar ca dezbat (mai mult eu cu mine) o problema, o nelamurire, o scurgere de energie pentru ceea ce stiam ca e o prietenia solida si de cursa lunga si, de o vreme, e doar o boare care ma epuizeaza si care mereu imi da acelasi semnal: tensiunea. In aer, intre noi, oriunde.
Ma invart in cerc, o iau pe toate partile logicii si ale ilogicului, o iau emotioal, o iau rational, o iau prieteneste, omeneste, prosteste, sunt pe rand nervoasa, naiva, credula, idealista, trista, las de la mine, apoi ma intreb daca e ok, apoi imi cercetez a nu stiu cata oara comportamentul, ce am facut, ce n-am facut, acum, mai demult, in general.
M-am purtat frumos, am neglijat ceva, oare am dat prea mult, oare apreciaza cineva? Oare ar trebui, asa ar fi normal?
Nu asta astept, dar exista reciprocitatea consideratiei? Exista prietenie si pe partea cealalta sau joc tenis singura la un perete surd care nici nu mai intoarce mingile, ci le inghite si tace?
Care e capacitatea normala si admisa a unui om de a purta pica, suparare, nervi, orice e negativ?
Si cum ii cantaresti justetea? Cine are masura?
Dar exista vreo masura atunci cand refuzi dialogul, inabusind orice initiativa pasnica de conciliere a ceva ce de fapt nu stiu si nu inteleg ce e de data asta.
Dupa un timp, ne obisnuim cu cei de langa noi. Ii acceptam asa cum sunt, ii iubim la fel si dupa scurtcircuituri emotionale, de moment, de context, de toane, de vreme si de oboseala.
Insa ce faci atunci cand tactica e schimbata? Cand mesajele sunt putine si difuze, cand evita dialogul, dar iti plaseaza in brate gandurile, na!, ia si fa cozonac cu ele, rupe-ti mintea in 3, ghiceste ce am, eu nu zic ca nu am chef, dar tu da-te de 3 ori peste cap, poate imi ghicesti supararea...
De ce mereu e unilateral acest intreg proces? Exista vreun fraier in povestea asta?
Si daca da, de ce e mereu acelasi, cat ar trebui sa mai stea in forma turtita a idiotului care accepta, intelege, trece peste si isi mai cere si scuze?
Celalalt cand o sa-si puna macar problema ca e posibil sa greseasca si el? Cand o sa-si cerceteze o miime din comportament? Cand o sa aiba intelepciunea de a nu mai escalada un conflict nascut din nimic, pe care celalalt nu numai ca nu l-a premeditat, dar nici nu banuiesta ca exista?
Si fie si asa, cand si cum si cine si in ce fel o sa sesizeze ca nu poti, din cauza unui capriciu, sa retezi toate normele sociale si de prieteni si de omenie, fara sa ai curajul macar sa-ti exprimi clar pozitia, sa pui pe masa ce te apasa, orice, nu ne stim de ieri...si abia apoi, dupa ce i-ai dat celuilalt dreptul la replica (da, exista acest drept intre 2 oameni apropiati, si-n plus e fair play si de bun simt!), si daca in ochii tai concilierea nu este posibila, sa ceri ragaz de gandire si reflectie...
Cu atat mai mult cu cat nu e vorba de nimic, dar de absolut nimic grav!! Nimeni n-a comis vreun act iresponsabil si de neconceput, totul e interpretare, totul e cu mi s-a parut, nu mi s-a parut, asa mi s-a parut, cred, nu cred, mi-a picat sau nu mi-a picat asa sau altfel.
Cat poate tine asa o copilarie? Si cat tre sa o las sa existe? Cine poate schimba rationamentul unuia intr-o prietenie, orientandu-l spre senin si detasare, mai multa impacare, mai multa acceptare si, intr-un cuvant, prietenie.
Cum sa convingi un om ca o prietenie de peste 10 ani e dintre cele rare si extrem de valoroase?
Dar si cat tre sa mai rezist in aceeasi pozitie a celui predispus greselii, in fata celuillat care nu concepe, din capul locului, ca ar putea si el gresi vreodata? E dovada de intelepciune sa tac, sa merg mai departe, sa accept si sa primesc ce si cat mi se ofera si cand sau pornirile impulsive care considera nedreptate asa ceva pe termen lung si care ma alunga departe si ma transforma in stana rece de piatra sunt mai inspirate?
Si ce fac daca nu pot sa pastrez ranchiuna sau nu pot sa smulg radacina unei pritenii atat de dragi, simtind ca in spatele acestor aparente, sunt lucruri valoroase si adanci si nepretuite si care merita osteneala?
E incapacitatea mea de ruptura, e dependenta, intr-un fel, emotionala sau e ceva ce merita a fi pastrat si dus mai departe?
Dar oare cealalata parte stie lucrurile astea si mizeaza pe vesnica intelegere a celuilalt?
Sau e pozitia lui "mie mi se cuvine" si considera naturala si de la sine castigata pretentia ca celalat sa faca mereu primul pas si al doilea si al treila ... si sa inteleaga, si sa accepte, si sa se scuze, si sa-si puna cenusa in cap pt te miri ce maruntis.
Isi mai aminteste oare momentele cu adevarat de "incercare" a vietii, alea in care am fost mereu prezenta, neavand pretentia ca stiu cum e sa suferi in halul ala, dar fiind acolo, de dimineata pana seara si oricand a fost nevoie si la bine si la rau si la multa veselie si la povesti si la pasi importanti si la confesiuni si la orice?!
Sunt oare dovezile astea elocvente, valabile si demne de memoria noastra sau pentru ca prietenia e benevola si se ofera din afectiune sincera, sunt lucruri pe care le putem pune la tomberon pentru simplul fapt ca au venit de la sine si natural si nu am depus nici un efort pentru ele?
E semnul ca am devenit dispensabila si neinteresanta, invizibila si cu unica ancora aceea a prietenilor pe care ii numeri pe degetele de la o mana si pe care din inertie ii cari cu tine prin viata?
Si daca eu nu accept asa o preudo relatie si vreau mai mult, la fel ca inainte, sau deloc?
Si daca m-am saturat de mofturi si de toane de moment? Iar daca nu sunt asa ceva, eu de ce le percep astfel si nu m-ai putut convinge de contrariul lor? Si daca am si eu o limita in care efectiv nu iti dau voie sa te porti cu mine, in momentele in care esti sucita si fara chef special de viata, sa ma transformi in carpa? Si cum sa te fac sa intelegi ca ba da, e ofensator uneori comportamentul tau, aparent nevinovat ci doar infumurat? Si cum sa exprim mai clar ideea ca am o capacitate mare de toleranta fie si la tampenii, cata vreme ai bunul simt sa mi le indici fie si dupa?!
Daca in materie de prietenie nu vad jumatati de masura si surogate ieftine?
Smotocirea creierilor in felul asta, over and over again, repetat procesul o data la o serie de luni, merita? si daca merita, are vreo limita sau e povestea fara sfarsit?
E lantul slabiciunilor sau e motorul natural al unei prietenii vii si cu oameni asemanatori si deci ale caror caractere se ciocnesc? Si cand trecem, macar, la next level, cand lasam manierele de "imi iau jucariile si plec" si imbratisam o viziune macar mai matura, daca nu mai inteleapta, a lucrurilor...?
Cand?
Sa mai astept, sa mai incerc, sa ma investesc?
Sau e pierdere de timp?

PS - da, am scris repede si repezit. Da, am scris dintr-o suflare. Da, cred ca am scris gresit pe alocuri, dar uite ca azi nu-mi pasa si nici nu corectez. Nu mai pot reciti acest text, pentru ca am senzatia ca la a treia cititre voi incepe sa plang direct...
Da, e un post emotional. Da, e despre prietenie, nu, nu e despre relatii amoroase.
Nu, pentru alea nu acord atata credit. Da, cred in prietenia adevarata ce dureaza o viata.
Ba da, vreau sa ma lupt pt ea!

Cina de duminică

Daca nu e deja evident ca sunt in cautarea cuvintelor care nu mai sosesc, va zic eu oficial acest lucru!
Asa ca, printre treburi, somn, alergatura, cugetari si ce stiu eu ce altceva mai fac in timpul saptamanii (ca nu le enumeram pe toate, totusi), mai experimentez si "functia" de gospodina. Pentru asta, macar, nu am nevoie de cuvinte si nici de prea mult timp.
Doar de ceva imaginatie.
Asa ca, pentru duminica seara, va propun ciuperci champignon la cuptor, umplute cu putin usturoi, codite de ciuperci maruntite, marar, piper tricolor rasnitat proaspat si putin parmezan presarat deasupra!



O cina suficient de lejera, fara carne (yeyyy), asortata cu o salata frumoasa de rucola(love, love, love!!!), ridichi, ardei, castravete, rosii cherry, avocado si condimente+lamaie deasupra.
Pam-pam!! :))

Dance with me ....

Nu stiu cum nu aflasem pana acum de melodia asta superba.
Billy Joel - "She's always a woman to me" - The Stranger.
E din anul 1977 si mi se pare, datorita versurilor, una dintre cele mai frumoase cantece dedicate femeii(ca multe alte melodii ale lui Joel), o frumoasa declaratie de dragoste, daca vreti, o melodie cu versuri dulci, witty pe alocuri, dar adevarate in totalitatea lor...
Oricum, imi place mult de tot !!!



"She can kill with a smile / She can wound with her eyes
She can ruin your faith with her casual lies / And she only reveals what she wants you to see
....
She can ask for the truth / But she'll never believe you
And she'll take what you give her, as long as it's free / Yeah, she steals like a thief
....
Oh--she takes care of herself / She can wait if she wants
She's ahead of her time
...
And she'll promise you more / Than the Garden of Eden
Then she'll carelessly cut you / And laugh while you're bleedin'
But she'll bring out the best / And the worst you can be
....
She is frequently kind / And she's suddenly cruel / She can do as she pleases /
She's nobody's fool / And she can't be convicted / She's earned her degree /
And the most she will do / Is throw shadows at you
But she's always a woman.... to me"
......................................................