Unbreathable...

Azi am fost trista.
Trista trista. Rau.
Aparent, fara un motiv intemeiat.
Si totusi, probabil s-a adunat iar vreo gramajoara de motive...
Cine mai stie.
Sa te simti ca o epava, cred eu, e lucru rar. Nu cred ca ti-e dat prea des, asadar e greu sa nu bagi in seama asa un sentiment sufocant care pune incet stapanire pe tot ce e viu din tine.
Sunt o persoana multumita de ceea ce am, de oamenii pe care ii iubesc, care ma iubesc, pe care ii stiu, pe care am avut onoarea sa-i cunosc. Sunt multumita pentru tot ce am trait frumos pana acum, pentru testele vietii trecute cu brio (despre cele picate lamentabil, nu ma pronunt acum), pentru momentele unice si splendide care mi-au fost date.
Pentru tot, in general.
Si totusi, se pare ca incertitudinea, terenul instabil pe care plutesc, par si devin motive suficiente pentru momente de sufocanta tristete.
Azi am privit in gol, mi-am cotrobait prin gandurile mintii, am luat la controlat reactii, sentimente, alegeri...
Am tacut cam toata ziua.
Caci mi-era frica sa nu ma apuce plansul daca as incerca sa zic ceva.
Si mai trist decat ziua mea proasta, e faptul ca sunt dezamagita.
In general. De multe, oameni si intamplari. Si de mine, putin.
Si dezamagirea merge prost mana in mana cu sentimentul de sufocare.Sunt descurajata (a se citi dezamagita + trista) de pierderea increderii in oameni.
Obisnuiam sa o acord de la inceput, pana la proba contrarie. Or acum e musai sa fie castigata, nu se mai acorda din oficiu. Dupa ce te arzi cu supa, suflii si-n iaurt...
Apoi, sunt descumpanita cand vad cum se scurg sentimentele din oameni.
Si din mine.
Sunt siderata si descurajata cand observ ce urat se pot metamorfoza oamenii in timp si cat de rau sunt in stare sa te raneasca. I ciuda faptului ca tineai la ei ca la ochii din cap.
Si asta numai din cauza ca sunt labili, astupa prost goluri din vietile lor, cauta in locuri gresite vinovatii pentru greselile lor perpetuate de-a lungul anilor sub umbrela bunei intentii., improasca cu noroi, sperand astfel sa le dispara ca prin minune si adevaratele lor probleme.
Dar cu toate ca privesc dincolo de vorbele care dor, in ciuda faptului ca nu port pica si nu mai consum energie negativa urandu-i, cu toate astea nu pot sa nu ma arat dezamagita de asemenea oameni.
Ah! Si am mai citit ieri la Gemene ceva ce m-a pus pe ganduri....
"mi-am cunoscut prima iubire - sper sa nu fie si marea iubire ca atunci clar am esuat in viata" si ma gandeam eu asa.... how about that?! Well, timpul va decide ce a fost si cum.
Dar cum e oare? In viata omul are un numar limitat de "mari iubiri"? Sau ierarhia se stabileste odata cu trecerea timpului. Sau sunt iubiri despre care stii de la inceput cum vor fi clasate in sertarul amintirilor din viata.
Any ideas?
Eu acum ma retrag, ma simt obosita sufleteste...
Cred ca am sa dorm. Daca pot.
.............................................