Semn sau bizarerie ?!

Ieri, putin dupa pranz...
Plec grabita de acasa.
La intrare o vecina, unica vecina normalo-simpatica.
Schimbam vreo 5 min bla-bla-uri politicoase si ii spun ca trebuie sa plec, intarzii...
Bizar caci nu-mi amintesc cu acuratete ultimile propozitii, insa in final imi zice:
"Atat doar, sa nu te indragostesti de cine nu trebuie...".

Now... WHAT IS THAT SUPPOSED TO MEAN?!?!

Am ramas muta; ieri toata ziua m-a bantuit fraza respectiva...

Dezamagiri...

Atentie!!! Post ce depaseste limita decenta de intindere!
Se apropie Craciunul, sunt si mai darnica cu vorbele... :)))

Sunt momente in viata cand esti dezamagit. Sunt momente in viata cand dezamagirea vine din partea prietenilor... Si sunt multe momentele in care rezisti cu stoicism dezamagirii, inima nu ti-e facuta chiar bucati, merge carpita atat cat sa nu se observe... Asta pana intr-un punct cand paharul dedicat dezamagirilor usoare, care nu te otravesc defnitiv, se umple si incet-incet incepe sa se revarse...
Si atunci...nu-i bine, nu-i placut, nu-i simplu.
Oameni suntem cu totii si gresim. Fiecare are zile proaste, momente de "no love, no glory", insa sunt fapte care au nefericita propietate de a fi "declansatoare" si atunci nu stiu cum se face ca si micile clipe, cand resepctiva persoana te-a mai sifonat, devin pe nepusa masa uriase si nu mai pot fi trecute cu vederea. Si, mai rau, (cel putin in cazul perceptiilor mele) devin ca un bulgare de zapada care tot creste si tot creste, hranindu-si energia distrugatoare din vechi evenimente netrecute la catastiful principal si dosite prin ungherele sufletului in speranta ca daca totul va merge bine pe viitor, ele vor disparea de tot si nimeni nu-si va mai aduce aminte de ele...
Nimeni...in afara de mine!
Nu stiu daca e bine sau nu, dar eu nu pot uita(de tot) lucrurile ce mi se intampla. Pot sa iert si inca cu inima foarte deschisa, sa fiu sincera in dorinta mea de a uita si a ierta. Si merge "jucaria" pana cand bateriile bunei purtari, a prieteniei sincere si altruiste, se termina. Si atunci incep sa-mi amintesc...
Dintr-o data mi se revarsa peste cap, ca un container plin cu reziduri(de suflet), tot ce m-a deranjat de-a lungul anilor(de asa numita "prietenie"), tot ce am trecut cu vederea, am uitat sau am iertat...
Mici si, poate, nu foarte insemnate, dar puse cap la cap, pe mai sus precizatul model al bulgarelui, capata proportii maricele, proportii ce transforma cercul frumos si perfect al prieteniei in ceva colturos, zgrumturos, greoi...
Stau si ma intreb uneori daca nu sunt eu prea idealista, prea perfectionista, poate prea atenta la detalii...
Insa apoi imi amintesc ca eu asa sunt si-mi si place pe deasupra. Ador sa fiu atenta la detalii... Viata se construieste din detalii... nu le poti ignora la nesfarsit. Sunt pretentioasa si perfectionista caci, de vreme ce eu intr-o prietenie imi pun sufletul pe tava si ofer incredere si credit, doresc sa fiu tratata cu respect egal, iar cata vreme eu am tmp sa-mi analizez comportamentul fata de ceilalti, am timp si curaj sa spun un "im cer scuze" sau un "iarta-ma" atunci cand am fost nechibzuito-neatenta-neprietenoasa-nesabuita, atunci am pretentia si de la celalalt(pion in prietenia noastra) sa aiba timp...
Nu o data mi-am dat seama ca in relatii (de la prietenii frumoase si mai sus, pe scara relatiilor...) tind sa ofer mai mult decat primesc si asta total dezinteresat. De mica ma atentiona mama ca oricat de nobila este atitudinea mea, tot eu voi fi cea care va suferi caci asa e lumea, de multe ori meschina si rea... Si, evident, nu o data a avut si dreptate.
Insa eu ma incapatanez sa ma port la fel chiar daca riscul de dezamagire este mare. Eu asa stiu sa traiesc, la intensitate mare, prieteniile si iubirile. Sunt increzatoare ca intr-o zi voi intalni persoana care imi va acorda cel putin la fel de multa afectiune si atentie(si consideratie si credit si dovezi de prietenie) pe cat ii ofer si eu.
Nu, nu vreau sa fiu nemultumita acum. Fraza de mai sus era mai mult legata de dragoste-iubire unde, pana acum, am primit mai multe "suturi" decat "imbratisari", cu toate ca, fie si asa, ii multumesc Cerului zi de zi de mii de ori pentru ACELE putin momente in care viata si EL m-au tratat ca pe unica printesa din regat. Uneori poti pune in balanta un numar egal de clipe la cantarit sau chiar inegal(tristetile fiind mai multe cantitativ), insa balanta sa se incline in partea trairilor frumoase si delicios de minunate, desi ele fiind minoritare in balanta sufletului meu... Si asta pe motiv ca, atata vreme cat incercarile grele si tristetile nu te-au doborat, se poate ca putinele momente de intensa fericire si delir al simturilor si al inimii sa atarne mai greu, sa fie mai importante si mai luminoase-stralucitoare decat celelalte...
Well, da, am batut putin campii poate din dorinta de a-mi reaminti mie(si, cine stie, si altora care uitasera) ca e minunat sa nu uiti sa fii recunoscator si fericit pentru darurile de suflet primite de la viata...
Revenind la dilema-problema cu prietenii ce te dezamagesc si la dezamagirile care, dupa o perioada de eroziune mocnita, zgarie irecuperabil matasea inimii...
In ciuda faptului ca recent am primit o asemenea "zgarietura"(zgarietura care, evident, a dezgropat si alte tentative de "vatamare" mai demulticel... inca din anii de scoala cand mi-am dat seama ca eram mintita - prietenul de care imi povestea se topea instantaneu in momentul in care, fata in fata, constatam ca ups, nu exista sau sfidata sau "aburita"; inca de cand mi-am dat seama ca gloata de prieteni de la "tara", semnificativ mai putin interesata si mai putin inzestrata cu "prieteni calda si psoaspata" si cu mai putine de oferit dezinteresat, era mai apreciata decat mine, fraiera de la oras; inca de cand a murit bunicu' si nu a fost in stare sa exprime o sincera parere de rau ci doar o tristete mimata de durata unei milisecunde, scaldata apoi in obisnuita nepasare; si, nu atat de demult, inca de anul asta cand am mai realizat o data, daca mai era nevoie, ca pare-mi-se nu avem nimic in comun(trist si enervant, dar cred ca sunt persoane care-mi citesc blogul si care stiu mai multe despre mine,referitor la trairi-iubiri-vise, decat stie ea, cea care se bucura de statutul de "prietena" - nici macar acel nobil sentiment de prietenie ce credeam ca ne leaga inca de cand jucam elastic prin fata blocului -; nu avem ce discuta - in afara de banalitati si in afara de constatarea ignorantei lumii in care pluteste -; nu ne cunoastem aproape deloc pe "dinauntru", desi eu am facut stradanii mari - ; exemplele ar putea continua la nesfarsit, insa nu mai am chef. Picatura ce a umplut paharul a fost nefericita zi in care nu am ajuns la Viena - si asta nu din vina mea - iar din partea "cealalalta" am primit doar aceeasi nepasare-ignoranta-zeflemitoare, desi, fra incercarea de a ma victimiza, de altfel am depasit momentul, acum fac doar evaluarea, puteam fi noi in accidentul ce mi-a sugrumat accesul la aeroport... No - more - comments!), am primit si multe dovezi de prietenie egal impartasita si frumos ambalata...
Si asta, spre minunarea mea, de la oameni de la care nu speram asa ceva...
Asadar, ca sa inchei lunga pledoarie pentru prietenii sanatoase(si deci pentru exterminarea prieteniilor otravitoare si nocive; caci, nu-i asa?!, in dragoste oricum nu scapam de urcusuri si coborasuri, de rani si zgarieturi, macar prieteniile sa ne fie senine si curate...), pot spune ca :
1 - Sunt decisa sa-mi fac ordine in relatiile de amicitie-prietenie si sa pastrez doar ce-mi face bine si ma imbogateste sufleteste.
2 - Sunt dispusa sa iert si sa trec cu vederea chiar si daca persoana respectiva a intrat cu escavatorul la mine in suflet, atata vreme cat voi primi din partea celalalta minime dovezi de respect, consideratie si prietenie...
3 - Sunt foarte fericita si pururi recunscatoare ca, printre tot felul de buruieni (unele care au crescut frumos si nu s-au transformat in plante carnivore au ramas in gradina si se bucura si azi de atentie si respect; nu fac discriminari in proveninenta ci in comportamentul de pe parcurs), viata mi-a dat putine, dar splendide, prietenii ce ma veselesc mereu, prieteni ce stiu fara doar si poate ca-mi vor fi alaturi mereu, dezinteresat..., prieteni ce gandesc despre mine la fel cum gandesc si eu despre ei...
Si atunci cand starea de echilibru domneste, armonia se asterne si totul pare luminos si incantator...

Prizoniera...

Asa ma simt...
Prizoniera in propria-mi viata. Exista ceva mai patetic si mai trist de atat?!
Ma simt ca un personaj intr-o poveste, dar al carui loc nu este acolo.
Vreau sa evadez, sa rup peretii de carton ai povestii ce ma tine prizoniera si sa-mi recapat viata, libertatea, linistea, surasul, optimismul molipsitor...
De cateva luni parca am intrat din greseala la un film 3D. La inceput era frumos, era visul meu de o viata pus atent in scena, eram in al noulea cer..., insa apoi... Apoi ceva s-a defectat, totul s-a intunecat, basmul meu s-a transformat in vis urat. Un vis urat din care nu reusesc sa ies si pe care nu reusesc sa-l convertesc cu nici un chip in ceva frumos si senin cum era la inceput...
Totul este atat de obositor.
Milioane de ganduri ma invadeaza zilnic, clipa de clipa, cer atentie, ma seaca de puteri si de energie, ma incarca negativ...
E un cerc al naibii de vicios in care am intrat, iar ca sa ies am nevoie exact de energia ce imi este "ilicit" sustrasa de personajul secundar din film...
[Stiti, ca in basmul cu Craiasa Zapeziii care il rapseste pe baietel si il vrajeste, facandu-i inima de gheata... iar el nu o mai recunoaste pe fetita, desi la inceput erau prieteni si se tineau de mana in padure.... (basm adaptat, leave me alone!!!! :-)))) ]
Un film fara happy end, film in care sunt partasa fara voie...Eu cumparasem bilete in primul rand la o poveste romantica, actuala, minunat de perfecta, dar se pare ca m-au mintit la casa de bilete... Mi-au dat bilete la alt film...
In cutia de carton a filmului ce se deruleaza sub ochii mei neputinciosi sunt doar 2 actori, insa pe margine sunt multi, prea multi privitori "binevoitori"...
Se uita mirati, de sus, la scurt metrajul meu, ca la un glob de cristal cu zapada, cu 2 papusi inauntru pe care le misti odata cu zgaltairea globului si pe care le poti elibera prin simpla spargere a globului...
Ei nu inteleg nimic, de acolo din lumea lor, straina si rece..., totul pare simplu, peace of small cake... Pentru ca nu este povestea lor.
Si nefiind ei actori in rolurile principale, capacitatea de empatie e redusa la cota-politicoasa-de avarie, atat de iritant si de nedrept pentru cei prinsi in mrejele unei povesti deturnate de spirite malefice, ganduri obsesive, coordonate gresit desenate, de la finalul sau perfect si inaltator, gingas si simplu, ca un zambet de copil...
De copil indragostit!