O fobie, două fobii, trei ...

Ce poate fi mai rau decat sa urci 7 etaje pe jos?
Sa le urci de doua ori. :))
Ca si cum ai urca 14 etaje, adica.
Mda, asa mi-am inceput eu glorios ziua de azi.
Am fost la o prietena care sta la etajul 7. Intotdeauna urc pe jos, indiferent de cate etaje am in intampinare. Pentru ca nu (prea) pun piciorul in lift.
Cel putin singura, in nici un caz.
Si cum coboram eu de la ea foarte zglobiu, cand am dat nas in nas cu soarele izbitor de afara, diva din mine a realizat ca si-a uitat ochelarii pe masa. Sus.
La etajul 7.
Am zabovit 1 minut, timp in care ma gandeam ca pot, in fapt, sa ma lipsesc de ei.
Si oricum mai am 2 perechi acasa.
Dar apoi am facut cale intoarsa si am refacut traseul.
Un tratament tonic pentru picioare, dis de dimineata.
Ce iti poti dori mai mult?
Femeia de servici de pe scara, care vopsea balustrada, imbatandu-ma totodata cu miros de diluant, cred ca a ramas socata, vazandu-ma de atatea ori in sus si in jos, pe scari. Eram o specie rara, bag seama.
Mai ales ca liftul functiona cu siguranta, am vazut pe cineva iesind din el chiar la etajul 6 unde vopsea si doamna...


M-am folosit de introducerea asta, dar si de timpul petrecut pe scari, ca sa fac un nou recensamant al fobiilor mele.
Cel mai probabil, in capul listei ar sta frica de frica. Dar chestiunea asta suna deja prea psihanalitic pentru a fi explorata pe aceeasi pagina cu tarta cu mere, asa incat o lasam frumusel pe marginea discutiei. :D
Asa ca locul fruntas e luat de claustrofobie.
Ma indoiesc serios ca exista oameni care sa nu sufere de asa ceva, deci nu ma problematizez cu asta. Cu liftul, insa, am o relatie si mai speciala, care ma intreb daca poarta numele de frica de spatiu inchis sau mai e si altceva la mijloc. Pentru ca in lifturi de sticla sau in lifturile hotelurilor ma incumet sa urc chiar si singura, cu minime strangeri de inima. Insa in piesele de muzeu din majoritatea blocurilor de dinainte de 89 ma apuca o panica monumentala daca trebuie sa intru, chiar si insotita. The horror, adica!


Apoi, sigur la concurenta cu frica de lift, sta groaza de insecte.
Cum ii zice stiintific? Am uitat.
Si totul e direct proportional cu dimensiunile si viteza de deplasare a dracoveniilor.
Na, am spus-o. Copilaros sau nu, nici ca-mi mai pasa. Cata vreme sunt departe de orice vietate sarboasa (libelule included, ca am auzit si voci care spuneau "vai, dar libelulele sunt asaaa dragute"... yeah, sure...NOT!), totul e sub control.
Pot sa tolerez furnicile, care nu mi se par scarboase, cata vreme nu trebuie sa dormim si sa mancam in acelasi perimetru patrat, deci sa nu traim impreuna.
Uneori ma intreb cum de am ajuns la sentimente de genul asta cand, atunci cand eram mica, imi placeau paianjenii (minte bolnava de copil, duh!) ...
Singurul lucru dragut legat de frica asta este ca barbatii, in general, nu au o problema cu insectele (iar daca au, am si eu o problema cu ei!), asadar, cum bine a zis un prieten, creste numarul situatiilor cand un barbat devine erou in ochii femeilor, pentru simplul fapt ca indeparteaza cu naturalete si calm vietatile dubioase. :P
Aici as fi incheiat lista acum cativa ani.
In ultimul timp, insa, am reusit sa mai dezvolt o frica.
De inaltime. Si totul se inrautateste cand, prvind de sus, imaginatia mea pune in scena posibilitatea de a cadea de acolo.
Si atunci, frica mea e de inaltime sau e frica de a cadea?
De fapt, frica goala, de inaltime, fara spaima de a cadea, nu ar putea exista, rational vorbind. Ar fi placere pura.
Dar parca mai stie cineva...
~
Daca as scotoci mai riguros prin ungherele mintii, as mai descoperi si alte fobii, dar sa numar fie si numai 3 e suficient. Ar fi surprinzator sa constatam cate dintre fricile noastre cotidiene, pe care fie le ignoram, fie le pitim bine in dosul gandirii noastre, ar putea purta denumiri savante finalizate in "...-fobie".
Totusi, nu pot sa nu ma intreb cum se face ca, odata cu varsta si cu preuspusa, macar, maturizare, in loc sa ne eliberam de frici, facem ce facem si devenim "colectionari" in schimb...

Tartă cu bretele :))

I knoooow, iar nu am titlu.
De fapt, de data asta nu (prea) am nici text.
Progresez.
Poate ajung sa pun numai poze intr-o zi.
~
Imi place mult filmul asta, mult mult, dar si mai mult imi place fix inceputul.
Dupa 15 vizionari numai asta seara, am renuntat sa mai numar, dar l-as mai vedea o data, de doua ori...
E un clip care face cat o mie de cuvinte.

Arghhhh
Nici nu stiu de ce insist sa scriu ceea ce as vrea sa scriu.
Mereu am crezut ca locul asta ma ajuta sa-mi asez gandurile in ordine si sa le privesc din exterior, poate asa invat cate ceva sau ma inteleg mai bine. Sau ma inteleg altii. Sau comunic mai exemplar. Sau ii inspir pe altii. Sau pur si simplu povestesc cate ceva. Sau...
Dar acum nici nu imi gasesc cuvintele, insa nici nu dau semne ca renunt.
Pffff, istovitor.
Imi plac mult visele, mai ales cele ce se intampla cu ochii deschisi sau cele frumoase care ma fac sa-mi doresc sa nu ma trezesc prea repede...
Aseara, insa, a fost mult mai ciudat.
Spre dimineata, de fapt. Ca pe la 5 am fost trezita de sirena unei ambulante care se pierduse pe strada mea si care nu a ales varianta discreta si a tinut sa trezeasca tot cartierul. Si nu, nu e placut sa tresari in zgomot de sirena.
Anyway, am avut ocazia sa vad ce frumos arata cerul la ora aia. Era aproape zi, momentul ala divin al inceputul de zi, atat de special, dar atat de rar prins cu ochii deschisi.
Apoi am adormit la loc, destul de adanc. M-am trezit buimaca si cu o imensa durere de cap undeva dupa ora 11. Parca dormisem jumatate de zi si asta cu capul in jos...
Inainte sa cobor din pat, mi-am amintit. Visul. Oh, Doamne, cum pot fi unele vise asa un melange greu de deslusit intre poveste si cosmar?
Si de ce am visat asa ceva? Atat de real si de credibil pentru momentul difuz al diminetii, dar atat de dureros in toate clipele urmatoare. Vroiam sa mai inchid ochii putin, sa continue visul si derularea povestii, caci am mai facut din astea, dar deja lumina diminetii imi scrijelea fata si pe masura ce treceau minutele, pierdeam si detaliile din vis, pastrand doar rama si reperele importante. Si personajele.
Noi doi. Si in rest, liniste si lumina.


A trecut dmineata, nu si durerea de cap. Nici cu vocea televizorului nu am putut sa-mi distrag atentia, nu a fost o zi prea fericita, dimpotriva, trista si plina doldora de clisee enervante pana la exasperare pe buzele tuturor.
Am sperat ca banda de alergare imi va aerisi mintea si-mi va fura amintirea visului...
Pentru ca nimic nu a parut sa ma ajute azi, nu am mai avut ce sa fac decat sa ma gandesc, din nou, de ce... De ce lucrurile iau uneori asa o turnura...
Mi-am dat seama cate lucruri am uitat in ultimii 2-3 ani. Incredibil. Poate imbucurator, totusi, caci constientizand asta, poate incep sa mi le reamintesc. Si totusi... oh, din punctul asta de vedere, clar nu am avut nici un progres. Doar stagnare si chiar regres. Si ce pacat, cred ca singura mi-am trasat parcursul asta, doar ca nu stiu de ce.
Vreau sa incep sa-mi amintesc lucruri, sa le simt din nou in preajma, prezente in viata mea. Sa nu ma mai simt mai degraba chinuita de asa vise, din cauza departarii realizarii lor...
Obisnuiam sa cred ca visele ni le faurim noi si le traim asa cum ne dorim. Nu stiu ce s-a intamplat cu mine si cu fabrica de vise, dar e momentul sa revina in prezent si in stare de functionare.