De prin Grecia adunate... (3) - Plimbare in Egina

E festivalul fisticului in Egina.
Insula, un micut platouas, este plina de livezi cu arbori de fistic.
Este cea mai apropiata insula de portul Pireu si este renumita pentru biserica Sf.Nectarie, obisnuit loc de pelerinaj printre crestin-ortodocsii din intreaga lume.


Ziua destinata excursiei in Egina a inceput cu coordonate caracteristice Greciei.
Ce zic, ale Balcanilor in general.
Ajunsi in portul Pireu am intrebat la agentia de turism cat costa biletul pentru ferry-boat.
“9,00 euro.”
Costa, de fapt, 10 euro…
Si cat facem pana acolo?
“Cel mult o ora.”
Am facut o ora si jumate…
Mai tarziu, … la ce ora pleaca autobuzul spre Sf.Nectarie? N-are rost sa te increzi prea tare in graficul scris de mana pe lateralul ghiseului.
“La 11, “perίpou”, adica “aproximativ asa, in jur de ora aia, undeva intre 11 si 12, inainte de apusul soarelui in orice caz, cand o veni autobuzul de unde e plecat, daca se alineaza corepsunzator planetele, azi candva... perίpou”.
Grecia, in care acest cuvant, perίpou, e transformat in mod de viata, are farmecul ei, totusi.
Daca esti constient ca nu te afli in Suedia, Germania sau Austria, atunci imbratisezi relaxat punctualitatea si precizia lor. Sau lipsa lor partiala.
~
Insulele Greciei sunt ca un buchet plin de flori rare (insulele mai mari si mai faimoase – Creta, Mykonos, Santorini, Zakynthos, etc.) si de bobocei delicate, dar foarte parfumati (insulele mici si foarte mici, pana la dimensiunea unei movile de piatra – Thassos, Skiathos, Tinos, etc.), iar Egina este unul din boboceii buchetului.
Cand am coborit de pe ferry, intr-o mare graba deoarece a facut doar o escala de 5 minute, pentru ca mai apoi sa plece inspre alte insule din apropiere, am avut impresia ca am nimerit intr-o alta lume.
Cea a Greciei de la 1960 – 1980. Impresia s-a conturat in scurt timp intr-o realitate bizar de palpabila.
Autobuzele locale erau cele de pe vremea cand inca nu ma nascusem eu. Mult mai moderne decat unele autobuze de la noi de dupa ’90, dar chiar si asa te izbea discrepanta dintre acestea si cele din restul Greciei, noi, moderne si foarte bine intretinute. Am vazut multe masini vechi, ba chiar si niste vechi autovehicule militare transformate in decapotabile de plimbare.


Apoi, casele. Prima impresie a fost de degradare uriasa. Eram dezamagita si uluita. Nu mai vazusem asa ceva in nicio alta insula pe care am vizitat-o.
La o privire mai atenta si la o incursiune pe stradutele inguste, am observat ca si cele proaspat renovate pastrau impecabil patina timpului scurs peste ele. In fata multora dintre cladiri, cu greu iti dadeai seama daca n-au mai fost atinse de cand au fost construite sau sunt de curand improspatate in stilul initial. Original.
Toata atmosfera dominanta a fost a unei calatorii in timp. Magazine batrane, fara prea multe sclipiri de modernitate. Reclame antice. Banci noi in straie vechi de caramida. Vederi prafuite pe standuri. Magazine de suveniruri si de sezon care aratau exact ca in pozele din ’86 cand am fost eu prima data in Grecia. Ciudat, mai ales cand te astepti, la un pas de furnicarul urban din Atena, sa nimeresti pe o insula cocheta si modernizata, in pas cu timpurile…
La biserica Sf.Nectarie am ramas neplacut surprinsa de imensitatea constructiei, hidos de impunatoare pentru a cinsti memoria unui sfant atat de modest in viata lui pe pamant.
Dar deh, asta deja e alta tema de discutie pe care o evit, in genere, din cauza polemicilor pe care le prilejuieste.
Nu ascund ca genul asta de peregrinari la lacasuri de cult ma lasa rece in majoritatea cazurilor, iar cel din Egina nu face exceptie. Dar prietenii cu care am fost insistasera tare sa mergem, asa ca refuzul nu intra in paleta politicoasa de sustragere. Si in plus, daca sunt oameni care vin din toate colturile lumii special pentru asta, inseamna ca pot si eu rabda o ora, daca tot eram chiar acolo. Precum apa sfintita, poate iti face bine, rau sigur nu face.


Inedit mi s-a parut faptul ca, pe dealul de langa biserica, exista 365 de bisericute, parka aruncate la intamplare de catre zei, fiecare purtand un alt hram, in asa fel incat in fiecare zi din an, fara repetitie, una isi serbeaza hramul.
Nu am elucidat misterul anilor bisecti, dar in sfarsit… :P
Cel mai frumos lucru vazut in Egina a fost o terasa de pe malul apei a carei scaune si mese se aflau, literamente, in mare. O vedeti intr-una din poze.
E visul meu din copilarie, o terasa unde sa stau cu picioarele clipocind in apa in timp ce beau un frappe rece. Din pacate, insa, m-am multumit sa o privesc si sa o iau cu mine in poza, pentru ca era suficient de racoare ca sa nu iti doresti o raceala de toata frumusetea.


A fost o zi frumoasa in Egina, iar calatoria cu ferry-boatul o splendoare. La venire am admirat vasul britanic Queen Victoria, ancorat in portul Pireu, un colos plutind pe apa (294 m lungime, 16 deck-uri si o capacitate de 2014 pasageri), iar seara la intoarcere un superb apus de soare, auriu-aramiu, melancolic si perfect.

De prin Grecia adunate... (2) - Metroul din Atena

Se aude un fluierat...
Scurt, scurt, luuuung.
Se inchid usile. Nu pleaca.
Se deschid usile. Intra o domnisoara grabita cu ochelarii de soare pe nas (lookul standard al unei grecoaice moderne chiar si in adancurile metroului).
Se aude un fluierat...
Scurt, scurt, luuuung.
Se inchid usile. Nu pleaca.
Se redeschid usile. Nu se vede nimeni intrand. Poate in alt vagon.
Domnisoara in uniforma pe care scrie Private Security sufla cu putere in fluier.
Scurt, scurt, luuuung.
Usile se trantesc, parca tot mai nervoase.
Tot nu pleaca. Din nou, usile gliseaza, resemnate. Un batranel paseste precipitat peste banda galbena a peronului, cu o fata plina de multumire.
Se aude fluierul.
Luuuuuung. Usile se inchid. Plecam...


Asa e vechiul metrou atenian, pe portiunea din centru inspre portul Pireu ramasa nemodernizata. Linia 1, cea verde, e cea mai veche linie de metrou. Este la suprafata, fiind gandita ca un tren electric initial.
E cumva arhaic, insa metamorfozarea lui in metrou modern, precum fratii lui, e simpatica, nederanjanta.
Asta si pentru ca, acum 15 ani, era singurul din Atena, o adevarata binecuvantare chiar si atunci, pentru acele vremuri si pentru un oras sufocat de masini inca de dinainte sa ma nasc eu, iar acum, de fapt inca din 2004 de la Jocurile Olimpice, orasul zeitei Atena are inca 2 superbe, rapide, sclipitoare linii de metrou. Linia rosie si linia albastra, care ajunge pana la aeroport.
Iar pentru Grecia nu e putin lucru.
Fata de alte metrouri, metroul atenian, statiile si toate zonele subterane care faciliteaza accesul la peroane deservesc exclusiv transportul in comun, rapid si civilizat. Nu exista nici un chiosc, o cafenea, vreun fast-food. Nici macar o cismea sau un automat de apa. Nimic.


Doar birou de informatii, case si automate de bilete, cateva touch-screenuri pentru informatii utile si o armata de camere de supraveghere, staff, senzori...
O alegere inteleapta, daca vrei sa nu transformi metroul in loc de pelerinaj pentru cersetori, emigranti, drogati sau un intreg popor infometat si insetat, cautand, cumparand si consumand, generandu-se un furnicar greu de controlat.
Statiile de metrou, mai ales din zona centrala, sunt mici bijuterii arheologice, calatorul putand observa fie vestigii descoperite in timpul lucrarilor, fie reconstituiri ale unor scene mitologice, fie chiar devenind partasi la mareata lucrare subterana, datorita posterelor imense cu marturii din timpul sapaturilor.

Metroul atenian mi s-a aratat foarte prietenos, fara bare, bariere sau alte ingradituri, asa cum te intampina in alte orase (Bucuresti, daca va suna cunoscut).
Trecerea e libera, dar pe propria raspundere, iar aparatele de validare a tichetului valabil 90 de minute pe orice mijloc de transport te intampina discret in zona de dinainte de peroane.

Cand scarile rulante te coboara lin in subsolul orasului, iar cele 3 linii se suprapun (in anumite puncte ale orasului), impresia e ca ai pornit intr-o calatorie spre centrul pamantului, iar atunci se formeaza un amestec special si unic, in felul sau, de adrenalina, teama, modern, comod, rapid, static, toate in acelasi timp........

De prin Grecia adunate... (1) - Drumul

Suna clopotelul...
Ce sonoritate ciudata... Ca o madlena auditiva.
Pentru un moment am senzatia ca sunt iar in clasele mici, ca pauza s-a terminat si e timpul sa revenim in bancile noastre, putin inclinate, cu scaune fixe si suport de pahar si creioane...
Dar nu. Sunt in Atena, iar in spatele casei e o scoala.

E a treia zi aici, ganduri imi curg ca un rau involburat prin minte, dar nu pot scrie nimic.
O incremenire a firii, la suprafata, face clocotul interior si mai puternic.


Sa pleci inspre Grecia cu masina este un act de curaj.
Bulgaria i se arata conducatorului auto si calatorului ca un infern, suficient de sumbra si de pustie ca sa te deprime monumental, halucinant de lunga de parcurs, in ciuda distantei relativ scurte de tranzit, aproximativ 500 de km.
Cand, insa, conturezi tabloul cu acesti 500 de km + dese si anevoioase devieri de la drumul principal, abia indicate, niciodata explicate, intotdeauna monstruos de lungi si aruncate prin vai si campuri neatinse de civilizatie, daca adaugi sminteala indicatoarelor de 40, 50, 60 la ora pe autostrada sau prin mijlocul lui nicaieri, de unde cea mai apropiata casa e la vreun kilometru, dar radarul si tomberoanele aferente pandesc la mai putin de 10 m de respectivul indicator (si unde, daca ti s-a oferit deosebita onoare de a face un "popas", fie deschizi larg portofelul, cu o suma ce pleaca de la 50 de buburuze, fie imbratisezi sansa de a vizita sectia de politie de la cucuietii dintre dealuri, limba lor imposibila si taioasa, mutrele acre si bovine - si aici sa ma ierte domnul bou, pentru ca i-am adus o jignire prin comparatia cu tomberoanele cu cascheta - vreo 80 de buburuze si carnetul saltat o luna, doua, trei. Noroc, insa, ca sunt suficient de mazgaliti incat sa se multumeasca cu venituri ilicite, ranjind cretinoid si mototolind „academicul” proces verbal), daca mai insumezi si traficul, atunci te apuca disperarea. Iar daca fizic nu incepi sa te urci pe lateralele masinii, cu siguranta peretii exasperarii te cheama sa-i escaladezi.
Cine are nervii elastici si mirul meditativ al detasarii si al nirvanei prin sange, poate considera traversarea Bulgariei un soi de poteca purificatoare, o ocazie de introspectie foarte adanca si de profunzime, consolidarea rabdarii ca inalta virtute si a detasarii ca mod de viata.
~
De data asta, am resimtit mai acut ca niciodata acele 9 ore. Aveam impresia ca timpul s-a oprit si inaintam dupa alte coordonate temporale, cert nepamantene.
Am cantat in sinea mea toata ziua o oda a deplasarii prin aer, ma tanguiam pe sub apatia fetei mele pentru ca am incuviintat clasicul autoturism pentru o mai mare comoditate a deplasarilor ulterioare, am oscilat de zeci de ori intre cele 2 variante de reactie, nu am reusit sa dorm deloc, am avut mult prea mult timp de cutreierat obsesiile si psihozele lasate acasa, am sesizat cum atacul de panica ma pandea de sub scaun si, pentru un semi-final glorios (semi, pentru ca urmeaza la un moment dat si intoarcerea si estimez ca va fi la fel de incununata de bolboroseli mentale), am inceput sa-mi imaginez ca dimineata, dupa ce voi fi dormit bustean in confortabilul pat de hotel, voi deschide televizorul si un BREAKING NEWS mi-ar insenina ziua: "...ieri noapte, din cauze neidentificate inca, Bulgaria a disparut de pe harta. A alunecat undeva la sud de Africa si, ca un bonus al nejustificatei deplasari de pe batranul continent, Romania are acum, oficial, granita cu Grecia..."
Ziceti si voi..., "like music to my ears.".. :)))
~
Duminica a inceput senin, aerul comfortabil al familiarului si al unei normalitati linistitoare plutea in jurul meu. E incredibil ce diferenta, palpabila aproape, este intre cele 2 tari.
De cand intri in Grecia, te urci pe autostrada. Lata, noua, marcata. Sigura.
Imi doresc sa nu fiu subiectiva exclusiv, sau sa idealizez nedrept, mai au si ei zone si portiuni neacoperite de autostrazi, insa ceea ce face diferenta sunt lucrarile, vizibile. Tuneluri, tuneluri, poduri si viaducte, sapaturi, proiecte, noi si noi portiuni date in folosinta de la an la altul, usurarea calatoriilor, cresterea sigurantei in trafic - au si ei niste poame de soferi..., e mare inghesuiala si aici, ca si la noi, la titlul de cea mai sangeroasa retea rutiera nationala.
Sunt trasee care, fata de acum 5-6 ani, se parcurg in 3-4 ore in loc de 8.
Calatoria de azi, Salonic - Atena, a avut tot 500 de km, ca si traversarea Bulgariei. Impreuna cu pauza lunga de cafea - fierbinte, aromata, cu multa spuma de lapte, am facut 5 ore, in conditiile in care autostrada integrala nu e inca gata, iar viteza nu a depasit niciodata 130 km/h. Decent, imi permit sa zic. Si un castig de 4 ore, comparativ cu vecinica noastra. Castigul psihic fiind, oricum, inestimabil.

Pentru iubitorii de cafea

...si pentru oricine stie de unde le-as putea achizitiona.
Spuneti-mi si mie, va rooog!!
Mi-ar placea sa-mi savurez cafeaua intr-una din canile astea amuzante!

Câteva lucruri simple…

The Four Agreements

1. Be impeccable with your word
2. Don’t take anything personally
3. Don’t make assumptions
4. Always do your best.

De bun simt, cred. Deloc complicat la nivel teoretic. Simplu.
Dar lucrurile simple si firesti sunt, uneori, cel mai greu de aplicat si respectat.
Constient...

De AICI.

... never too old for a Disney movie

Am redescoperit, in scurtele sedinte de babysitting din vara asta, ce minunate sunt filmele de desen animat marca Disney. Ce, credeati ca strumfii din ziua de azi mai adorm cu povesti si basme citite?! Nu, normal. Adorm la desene pe dvd. Duh!
In alta ordine de idei, Barbie zice ca nu exista vreo problema pe lumea asta pe care un ceai sa nu o rezolve (asta pana si-a amintit de vin, hihihi. Subscriu! :)) )
Asadar, pot spune ca pe langa cele 2 mai sus numite metode, mai exista una: un film Disney.
Ma uit neobosita la fragmentelul asta si nu-mi pot ascunde zambetul si starea de bine pe care simpatica scena mi-o transmite.
Enjoy!